Între oglinzi

din când în când trebuie să constat
că-n jur întâlnesc doar oglinzi nesincere,
cu argintul învechit, ciobit, mincinos,
privindu-mă, deopotrivă, din dreapta, din stânga,
arătându-mi doar materia trecătoare,
îmbolnăvită de-o grozavă superbie.

pe rând, în imaginea contrafăcută, fără voia-mi,
par autor nevrednic și actor părăsit de talent,
ființă și formă, obiect și negare,
iar iluzia nu-mi parține, nu ne-aparține,
mai mult decât clipa aneantizată.

nu știu, nu știu...

N-am împărțit aceeași istorie,
n-o să trăim același viitor,
doar am călcat în picioare pulberea virtuală,
momeala gândurilor noastre,
iar ea, aproape volatilă,
nu ne-a păstrat întipărite urmele.

Un vânt stârnit de niciunde
ne-a prefirat prin aer cuvintele,
separând de neliniști și-ntrebări
puținătatea amintirilor.

Nimic a fost, și mai puțin a rămas,
iar noi n-avem iscusința paingului
să țesem fire imaginare, subțiri
în stare să ne articuleze trăirile,
nici eu Penelopă nu știu să fiu
nu știu, nu știu...

decembrie

alungați-l pe decembrie de la fereasta mea,
prezența lui rost nu-și mai are,
timpu-ntre noi e spart în țăndări mici
pulverizând orice cărare. 

oricât ar căuta, nu-i meșter pe lume 
măiastru pentru-a le lipi din nou,
buzele mele nu-i vor deplânge soarta
și n-am să-l fac pe decembrie erou.

nici urmele-mi  nu-l vor striga
călcându-i praful înghețat, străveziu
țineți-l, de puteți, ascuns pe vecie,
nimeni nu va afla că s-a făcut târziu.

ca un stol de grauri

ca un stol de grauri speriați
în bătaia puștii,
s-a risipit anul meu în zile mărunte, 
neînsemnate amănunte,
dându-mi de știre că la fel
păți-vor și anii ce-mi vin,
grăbindu-se unul câte unul 
spre un neant
despre care nu mi-este dat să știu
dacă totuna e cu veșnicia.
pentru mine nu există pe lume
îndeajuns de verde brad, nici roșii ilice
aducătoare de speranțe iernii,
nici raze bogate menite 
să risipească ceața
căzută la fereastra sufletului
lăsându-mi gândurile fără perspectivă.
pentru mine, 
anii de după an nu vor tămădui
nici bătrânețe, nici neputințe, nici uitare
și atunci, de unde
bucuria și rostul începutului?

Rătăciri

ghiocei, maci, frunze galbene, flori de hârtie,
anotimp după anotimp derulate
între bucurii şi tăcere, disperări, rătăciri
prin iarna tăcută semănată în lume
de o inimă haină, încrâncenată,
fiecare căută urmele împlinirii
în locuri  comune părăsite de ceilalţi...

simţi că totul poate fi iluzoriu,
dar ţi-ai dori să-ţi spună cineva, să-ţi confirme
că tăcerile, şoaptele, cântările, urletele tale
trec la fel de neauzite ca gândurile,
iar zbaterile tale între alt an şi următorul
par picioruşele unui miriapod neputincios
părăsit de carapacea protectoare
într-un târziu însingurat de decembrie.

Altfel, singur, mai speri...

Nu ți-am ascuns

Nu ți-am ascuns niciodată nimic,
doar am tăcut îndelung
vorbele purtate în mine,
sperând că-ntr-o zi ai să-ntrebi 
ce știu despre toate zilele
în care nu m-ai cunoscut
trecătoare neobosită prin viață,
repetând mecanic pașii altora,
sperând că, într-o zi, voi căpăta 
propriile mele urme prin lume. 
    
Numai că  n-ai știut să-ntrebi
tot mestecându-ți durerile
de unul singur, duhovnicește
și, dacă ai mai face-o-ntr-o zi,
tot ce-ai mai afla ar fi
că obosindu-mă trăirea
nu-mi mai doresc decât
să mă îmbolnăvesc
vreo două zile de poezie
vreo săptămână de tandrețe
și o viață întreagă de lumină
doar atât mai trebuindu-i 
sufletului meu obosit. 

când nu-ți pasă de cineva

când nu-ți pasă de cineva
gândurile lui n-au relevanță
nicio undă venită dinspre el nu  te atinge
de parcă el n-ar fi acolo
rugându-se să-l observi.

când nu-ți pasă de cineva
n-ai de ce să fii atent cu vorbele
nici nu doare că, scăpate, nasc balauri
lăsând în urmă dâre triste,
pârjolind surâsul nedoritului

când nu-ți pasă de cineva
vorbele-ți sunt semințele furtunii
iar tu nici n-ai habar
că drumul spre inimi se rătăcește ușor
când el nu-i o simplă linie dreaptă.

Abțineri

dimineață ceva m-a scos din priză
cafeaua mi s-a părut amară și străină
iar inboxul scotea limba la mine cum că
tăcerea ta de ziua a treia nu-i a bună
mi-am înghițit ultima urmă de fericire
rămasă de astă vară
în porții mici, mici, infinitezimale
ca să nu-mi înghit lacrimile
pornite să curgă ca proastele
prin șanțurile ridurilor adânci
gândind înfuriată contra zilei
că astăzi nu vreau să merg nicăieri
să nu amestec urmele pașilor supărați
cu pașii oamenilor veseli
împrăștiindu-mi frustrările prin lume.

Dați-mi un leac!

Oh, dați-mi repede un leac!
m-am îmbolnăvit suferind
de o îngrozitoare lipsă de perspectivă.
Privind înainte,
toamna pare acum vara mea,
nereușind să-mi mai încălzească
nici oasele, nici gândurile,
la fel de bătrâne toate.
Dacă fiecare dimineață m-apropie
de lumea pe care n-o știu
și de care mă tem s-o aflu
ce perspectivă mi-ar cădea bine,
călătorilor?

Vindecare

am putut privi din nou cerul
doar părăsindu-ți la picioare
îndoieli pe care, credulă,
le-ngrămădisem  în buzunare

mi-am  vindecat de tine rana
inimii încercate de tinerețe
răsfirând generos sentimente -
nostalgie, speranță, tandrețe

pe locul lăsat gol de gându-ți
am să cultiv - ironie
mici doruri și-ndemnuri năuce
o altă iubire - târzie.

eu ce să fac

eu ştiu că-n sinea ta
mă condamni în fiecare dimineaţă
la viaţă,
dar ce pot să fac
dacă până în amurg
mă ucizi nemilos
ca pe o muscă
sâcâitoare
între paginile unei cărţi
enervante?

Întâmplare nocturnă

bătuse de miezul nopţii

când am deschis ochii, iar tu

şedeai aplecat pe marginea patului

părând că meditezi, ori poate,

somnambulește rătăceai

într-o lume inaccesibilă mie.

o rază îţi îmbrăca regeşte faţa

cu chipul purificat al ideii

încât înduioşată am vrut să ating omul

despre care în stelele mele sta scris

să nu-l întâlnesc niciodată.

tresărind vehement la atingerea mâinii

te-ai scuturat de mine ca de-o povară

şuierându-mi înfrigurat:

nu mă mai iubi cum crezi tu,

iubeşte-mă cum îmi trebuie mie!

Doar o altă zi de toamnă

umbre prelungi cernute de perdelele bogate,
semn că duse-s orele vii ale zilei,
singură în casă pândindu-ți dorurile,
să nu se transforme  în nostalgii prea devreme,
să nu-ți amintească în buimăceala lor că,
oricât de mult te-ai retrage din lume,
rămâne o parte hoinară a ta
trăgându-se-napoi în curtea interioară a sinelui,
ascunzându-se și mai bine de ceilalți.
de-afară  răzbate același parfum tomnatic
ca-n fiecare an de când te știi,
iar soarele, neschimbat, de milenii
revarsă aceeași culoare aurie peste toamne,
doar tu, având câte ceva a-ți reproșa,
ai nevoie de o victorie ca de aer, nemaivoind
zile neterminate, vulnerabile,
toamna  înarmându-te cu toate tăcerile ei
așezate grijuliu în casete de aramă,
învăluite în frunze de toate culorile tristeții,
fiecare înlănțuind câte-o singurătate,
fiecare singuratate câte-o dezamăgire,
pentru fiecare zi ce va veni
și în care ploaia ți se va lipi de piele,
iubindu-te cum numai ea poate.

în...

întrupat,
îndoit,
înamorat,
înflorit,
însingurat,
îngândurat,
înduioșat,
întristat,
în...

Să schimbi

S-aduci vieții o schimbare
nu-i de-ajuns să schimbi parfumul
pe care mecanic ți-l răspândești diminețile
la subsuoara urechilor și-n valurile părului,
nici să-ți schimbi culoarea ojei la trecerea verii,
nici să-ți adaugi cârlionți rebeli
coafurii răvășite...

Cui se supără pe vechea lui viață
nu-i e de-ajuns s-o pună la aerisit pe gard,
s-o întoarcă pe toate părțile
și să culeagă din ea
cămeșile moliilor de mai an...

Cui nu i se mai potrivește spațiul
nu-i e de-ajuns să schimbe mobilele din colțuri
dacă nu mătură întâi de sub ele
amintirile prăfuite ori vii,
dacă nu cade mai întâi de pe scaunul
pe care s-a cocoțat
întru admirare de sine
în oglinda care-i venea prea înaltă...

Să cazi cât se poate de jos
e necesar  înălțării de după.

Teamă de toamnă

Plutind pe stradă cât mai anonim,
ca umbra ta să nu deranjeze pietrele
din visarea lor lenevoasă,
căutând răcoarea pe partea de trotuar 
de pe care soarele s-a retras jignit la apus,
târându-ți după tine temerile agățate de fustă,
ți-e frică să primești  toamna
pe care fiecare an ți-o pune în brațe
și cu care nu știi să te descurci
neștiind ce i-ar place, cum s-o iei, ce s-o întrebi,
consolându-te, totuși, de repetabilitatea lumii -
toamnele vin și se duc -
te pregătești să-i primești în suflet culorile amorfe
pe care doar ea știe să le amestece atât de tern
cu melancolia,  înserarea, nostalgia, disperarea -

Impresie de August

zi furată lui August ascunsă bine să n-o fure ceilalți,
hoinărind pe aleile parcului necunoscut de toamnă,
senzația de lumină vie  orbindu-l pe Dumnezeu.
pe aleea străbătută fugar de razele violând frunzele virgine,
te regăsești singur, doar cu veverița
ascunzându-și și ea bucuria de tine,
iar în ziua asta esti fericit, gândind ca tot atâtea  mii de oameni
că lumea  sufletului tău e neîngrădită de vreri străine,
convins că plantând seninătate nimic altceva nu va crește 
pe locul luminos păstrat între emisferele tale.
poți simți dintr-odată că toamna poate fi atât de departe
niciodată nemaiatingându-te cu melancoliile ei bătrânești ...

Seri tremurătoare de vară pe sfârșite

seri tremurătoare de vară pe sfârșite
stai singur cu o carte acoperindu-ți genunchii
în camera cu ferestrele larg deschise
simțind cum frigul te cuprinde din toate părțile
ezitând să te ridici să aprinzi lampa
să nu te orbească lumina ei veselă, nepotrivită
încerci să te ferești de singurătatea 
pânditoare din toate colțurile
dintr-odată, te-nfioară  umbra unui gând rătăcit
despre oameni care au trăit existențe absurde
poate și tu ești unul dintre ei
chiar în momentul acela poți observa
cum ridurile sufletului tău
sunt mai adânci decât ale timpului.

Tristețea tăcerilor noastre

cine ne privește vede
doi oameni frumoși care tac
întristând cu tăcerea lor
cuvintele ce-ar fi putut să se nască
vorbind despre taina doimii.
tăcerea noastră a inventat necuvintele,
fiindcă noi
am diversificat tăcerea ca artă
scornind, de fiecare dată alte feluri:
de august, de decembrie, de martie,
tăceri de seară și de dimineață,
de echinocțiu și de solstițiu
tăceri de lună plină și de zile însorite,
pentru toate stările neterminate din noi.
am dezvoltat atâtea feluri de tăceri
uitând  de taumaturgia cuvintelor
și-am inventat atâtea alte căi
nenecesare, ignorând puterea 
primului cuvânt,
încât ne-am trezit dintr-o dată
Adam și Eva neștiutori,
nevorbitori, neoameni...

Cuvintele

Cuvintele îndrăgostiților
sunt fire întinse spre viață,
cu fiecare dintre ele urzindu-se lumi
nebănuite, nevisate.
Cel de-nceput
poate fi asemenea cuvântului dintâi
neînceputul, nerostitul, 
singurul în întuneric,
dădător de  sens nimicului
aprinzând iubirea în suflete amorfe.
Odată rostite,
înlănțuite ele se țin de mână,
încărcându-se magic de viață,
întinzând între oameni fire subțiri,
transparente și durabile legături interioare,
deschizătoare de căi, 
negândite, neștiute, neumblate...

Lăsați cuvintele  să vină la voi!

Dacă ar fi iubit-o

Ea știa că, dacă ar fi iubit-o,
n-ar fi lăsat-o să plece
înainte de a afla totul
despre negările lui,
despre contradicțiile care-i țineau de urât
înserărilor,
despre bâjbâielile lui  egolatre,
despre discursurile pe care 
și le ținea în oglindă 
diminețile
când se bărbierea în baia austeră
închipuindu-și că i le ținea ei,
căci doar atunci avea curaj
să lase robinetul vorbelor deschis,
s-o înfrunte din cuvinte,
fără să se teamă
că obișnuitele noduri 
i se vor pune din nou în gât
ca atunci când ea ridica ochii spre el 
și-l întreba mută: chiar așa?!

Atunci ar fi putut intui că se află
între două ademenitoare lumi
fiecare trăgându-l de mână
de partea-i...

Dacă ar fi iubit-o,
n-ar fi lăsat-o să se îndepărteze
ca soarele în mijlocul amiezii
de unde știa că n-ar mai fi putut-o atinge,
nici aduce înapoi
și-ar fi găsit ocazia pe care atât o amânase
să-i șoptească:
eu nu..., niciodată..., totuși..., dar...

Dacă ar fi iubit-o...

Nu te-am putut păcăli

Nu te-am putut păcăli
când în iubirea pe care
entuziastă ți-am pus-o în brațe
ți-am strecurat 
câțiva stropi de neliniște
să îți farmece gândurile.
Atent ai desfăcut-o-n bucăți
după obiceiul copiilor mici
de a-și desface jucăriile
și n-ai mai putut apoi 
să-i regăsești rostul.
Nici tu nu ai putut
să-mi înșeli simțurile
când în azima împăcării
ai frământat, 
șăgalnic, 
câteva picături de cucută
să-mi adormi mințile.
Ele erau acolo, 
mai vigilente decât
amândoi la un loc și,
deși am fi vrut
să ne abandonăm sentimentului
nu ne-am putut
păcăli unul pe altul
fiecare aparținându-și
până la capăt.

Când mi te-am scos din suflet

Când mi te-am scos din suflet
am simțit o vreme pustietatea libertății
apoi pe cea a seninătății,
până ce, într-un târziu,
n-am mai simțit nimic.
Mi-era, în sfârșit, bine
după ce scăpasem de toate întrebările,
lasându-ți-le
să le descurci pe îndelete,
când te cuprindea îndoiala
noii tale stări.
Tu cel învățat să trăiești
din întrebare în întrebare,
din neîncredere în neîncredere,
din iluzie în iluzie,
te vei regăsi într-o zi
în fața dorinței de a zgârma
în rana deschisă,
mirându-te că vei găsi acolo
doar cicatricea timpului
atoatevindecător.

Pășește cu atenție în fiecare dimineață

Pășește cu atenție în fiecare dimineață,
când calea-i năpădită de gândurile celorlalți,
iar tu, neatent, ai putea călca pe ele din greșeală,
neavând habar că uciderea gândurilor altora
e la fel de rea ca moartea însăși.


Slobozește cu grijă vorbele tale,
din toate părțile pândind relele nespuse
și fii conștient că, făcând răul,
nu te poți spăla pe mâni, precum Pilat din Pont, 
condamnând, în fiecare zi, bunătatea pe pământ.


Lasă-le altora alegerea, în fiecare dimineață,
așa vei putea fi generos cu ei și cu tine deopotrivă,
punând de-o parte zilele bune, cernându-le de cele rele,
precum grâul de neghină, precum noaptea din zi,
alege și tu doar ce de tine ține.

Sunt dimineți în care mă trezesc vulnerabilă...

Sunt dimineți în care
mă trezesc vulnerabilă
și-atunci știu
că nici o neliniște
nu mi-a chinuit visele lâncede
pentru a mă pregăti
asprimilor zilei.
Dacă e să număr 
zilele trecute fără noimă,
genul acela de dimineți
asemenea altora neterminate,
de ce să nu mă-ntreb
dacă în diminețile acelea
mă trezesc din viață ori din moarte... 

Pe aceeași bancă modestă mai încape mereu și altcineva

În tot ce ni se întâmplă, dacă admitem,
scotocind bine prin șifonierele memoriei,
găsim partea noastră de vini bine păstrate
printre buchețele de levănțică presate,
legate laolaltă cu nedumeri,  tăgăduiri, neîmpliniri,
și cu decizii neînțelepte.
Dacă am accepta că, alături de noi,
pe aceeași bancă modestă,
mai încape mereu și altcineva
și, cu cât se așează mai mulți.
cu atât mai mult loc rămâne,
ar trebui să înțelegem ușor
că așa i se întâmplă și sinelui
când gândește vecinătatea cu ceilalți
mai diferiți ori mai asemănători,
că ideea de apropiere pe care-o păstorim
ne îndepărtează de disperări singulare.
Dacă întotdeauna lângă mine 
voi găsi loc și pentru tine,
împărțind aceleași tăceri pe din două,
căutând în aceiași bobi ai memoriei
momentele câd am fost oameni,
ziua de mâine ne va păstra amândorura
aceleși perspective brăzdate de lumină
pe-aceeași buză a istoriei ușor amară
dar, mmmm, atât de aromată.

Bărbații cei mai buni

Bărbații cei mai buni sunt cei
pe care nici o femeie nu-i poate avea,
neorânduiala din viața lor fiind așa de perfectă
încât niciuna nu și-ar găsi locul în ea.

Dacă te mulțumești, din viața lor
poți prinde doar frânturi repede smulse
astfel încât bucuria să nu prindă rădăcini,
dar la fel, te poți bucura de prilejul pe care ți-l dau
de-a nu mai adăuga erori trăirii.

La întâlnirea mea cu bărbatul năuc
am observat că el avea două fețe,
câte una pentru fiecare femeie din viața sa
(ori poate că avea chiar trei,
păstrând una pentru orice caz).

Mie îmi plăcea fața ce mi-era destinată
și, deși aș fi vrut să i-o văd și pe cealaltă,
știam că e acoperită de un țol opac
pe care-l trăgea, grijuliu,
de câte ori  curiozitatea mă stârnea.

Astfel de bărbați sunt și ei necesari
învățându-te, fără de voie,
că lumea devine greu locuibilă
în afara convențiilor...

Imagini cu femei

bând o cafea amară  în fiecare dimineață
față către față cu umbra celei ce eram cândva
ținându-ne indiferente obrajii în palme
bătând ușor ritmul din picior după menuetul de Mozart
ce se aude ca din depărtări din radioul întotdeauna pornit
pândindu-ne aparent indiferente mișcările
flancată fiecare de obsesiile și nostalgiile ei
iar în spate îndeaproape pândite de propriul trecut
măsurându-și ridurile, firele albe de păr, pielea fanată
rictusurile foste zâmbete
plănuind covârșirea celeilalte prin șarm
devin dintr-odată conștientă că oricum ai lua-o
două femei la un loc în aceeași casă
sunt prea multe chiar dacă una
e doar reflecția celeilalte în oglinzile peste tot răspândite
cel mai bine gândesc - cel mai potrivit -
sorbind ultima gură de cafea și îndepărtând reflex ceașca goală
cel mai potrivit ar fi ca în casa unei femei singure
toate oglinzile să fie acoperite cu voaluri transparente.

Eu cum să fi știut?!

Eu cum să fi știut atunci
că jucai cu mine baba-oarba
convinsă fiind
că de mână mă conduci prin iubire...
Și cum să fi intuit
că aparențele păstrate
nu erau decât pavăza-ți
împotriva inocențelor mele...
Și cum să fi bănuit
că într-o noapte de vară
un vânt îți va bate în ușă,
luându-te cu el?!
Iluminată, acum acum știu
că nu poți sta cu picioarele-n mâl
și cu privirile  agățate de stele...

Nenumărate doruri ca arșiță

oamenii niciodată pecepuți 
altfel decât frumoși
n-au cum să-i înțeleagă pe urâți,
bogații pe săraci,
iar tinerii pe bătrâni...
și cum să înțelegi ce n-ai trăit
ce nu ți-e la-ndemână,
ce nu te atinge?
numeroase fire de înțelegere
se pot doar întrețese din bunăvoință,
din compasiune, ori aiurea,
tu percepând, totuși
că tot ce n-ai trăit și te doare
e asemenea dorului ca o arșiță
ce știi că niciodată nu-ți va trece
fiindcă ulciorul ce-ți era menit
a fost spart dintr-o întâmplare...
esența însă - ca orice esență -
îți va scăpa, eterându-se.
 

Sufletul pereche

Mi-am petrecut toată viața
căutându-l cu privirea,
- uneori și cu vorba -
pe sufletul meu pereche
niciodată de găsit.
O vreme, am crezut că s-a rătăcit
și că, luând-o sistematic,
trebuie să găsesc o cale să-l ademenesc,
hotărând că cel mai bun lucru ar fi
să las în urma mea dâre de flori, 
pentru ca,văzându-le,
deșertul străbătut până la mine
să-i fie presărat de oaze.
Ca în poveste,
dârele au fost ciugulite de păsările solitudinii,
iar deasupra lor a crescut iarbă deasă,
nelăsând nici o urmă a faptului că pe-acolo
cineva dăduse de veste altcuiva.
Urmarea a fost că am presărat scoici,
dar marea, crezându-se-n drepturi,
le-a acoperit curând cu alge și nisip
făcând drumul spre sufletul meu
de nestrăbătut.
La ultima încercare,
am presărat dâre de muzică,
dar muzica s-a rătăcit printre sfere,
iar sufletul meu pereche
rătăcit a rămas de atunci.
O străfulgerare mă dumirește:
sufletul meu pereche
ar fi trebuit să mă caute el pe mine!

Lacrimi necoapte

nu cunosc nimic mai trist
decât lacrima 
pe obrazul unei femei tinere
trezită din fericire
și părăsită vieții
pe-o cărare ce nu duce nicăieri...
te rog pe tine, vântule,
dacă o poți ajuta,
usucă-i lacrima,
ori soare, dacă o poți lumina
mângâie-i tu creștetul,
ploaie, dacă-i poți spăla plânsul, 
spală-i-l tu,
iar tu, blândă lună, 
dacă poți,  fii sora ei
dar nu lăsați neuscată
lacrima pe obrazul femeii tinere
care n-a învățat suferința.

În marea uitare

În marea uitare, și ea trecătoare
ca toate spaimele, dorurile, cuvintele,
dintre toate bucuriile pierdute
înainte de a fi exprimate,
cel mai rău îmi pare după aceea
pe care aș fi putut-o aduce în viața altora
și, rătăcindu-mă, n-am adus-o.
adesea, încercând să prevăd momentul,
mă trezesc întrebându-mă:
Doamne, cum de scăpatu-am
clipa transformării mele
dintr-o iasomie în măselariță?!

Despre toleranță, cu relevanță

chiar de încerc, eu nu-ți pot sta alături 
răceala ta imberbă și cam nătângă
izgonindu-mă în locuri mai pe potrivă-mi,
dar mă simt datoare să-ți spun
că mă vei găsi  lipită de tine
când nu-ți vei mai spune că, dintre toate relele
eu sunt cel mai mic
când nu vei mai crede că începutul și sfârșitul 
ne urmează soarta
când așezat pe-un petic de pământ
alături de mine și nu de altcineva
vei crede că sunt egala ta,
când firul ierbii și copacul bătrân
îți vor părea la fel de importante,
când vei înțelege că pământul ne încape pe toți, deopotrivă,
de-abia atunci
voi vorbi cu tine
despre toleranță, cu relevanță.

Depinde

depinde de colțul în care te așezi
ca dreptatea să îți  apară strâmbă,
urmarea fiind că vei crede, totodată,
că adevărul umblă, întotdeauna, cu capul spart.
depinde de alegerea ce-i numai a ta
să uiți, să ștergi și să mergi mai departe
ori să cugeți pe-ndelete la esența compromisului
care poate fi balsam ori otravă, dulce ori amar,
ori dacă el devine, mai degrabă, sec
fiindcă, uneori, zgârmând fructul, la mijloc,
descoperi acolo doar aer, gândind
că atunci când te iei prea în serios
nu mai poți să faci compromisuri.
depinde din ce  cană  sorbi cafeaua de dimineață
să te înviorezi, strălucind,
sau să scrâșnești din dinți
măcinând relele timpului, de la prima oră, 
înghițând amăreala anghinarei scuipată de alții.
depinde de primul om văzut dimineața,
pe stomacul gol,
să te ia cu rău, știind că ziua-i compromisă
întorcându-te, mai bine, în patul uitării
să-ți continui somnul, în speranța
că doar visul s-a rătăcit în lume,
ducându-se pe pustii
iar tu ai rămas curat-luminat.
depinde...

de ceva vreme, cineva tot ciuntește cu barda

de ceva vreme,
cineva tot ciuntește cu barda
părticele din eul meu femeiesc
și n-am cum să-i dau peste mână
fiindcă întotdeauna
are timpul de partea lui...
mi-e teamă însă că, după trup,
nu se va mulțumi doar cu ciuntirea inimii,
urmând așchierea sufletului,
apoi a minții,
până, fără voie, întreagă mă voi aneantiza
în marea uitare
și ea trecătoare,
ca spaimele, dorurile, nevoințele...

Pisica pisicilor

Azi, pisica 
(pe care, de fapt, n-o am)
mi-a adus un șoarice 
(pe care, de fapt, nici nu l-a prins)
ca să întrerupem dușmănia
stabilită între noi
din vremuri imemoriale
când câine eram pe pământ
în căutarea fericirii
purtătoare de covrigi în coadă.
Dușmănia între noi e și mai veche însă,
stârnită cam de când omenirea
învăța să vopsească negrul în alb,
dând nimicului un chip temeinic
scornind povești despre feți frumoși 
și alte ilene neveste de zmei paralei
în ale căror cosițe cântau de ducă
flori de timpuriu smulse 
din grădinile nimănui,
răsărite la poalele împărățiilor
rămase fără urmași.
Cum spuneam,
toate s-au întâmplat
pentru a-i face în necaz neînțelegerii
și, mai ales, pentru a demonstra
că pisica, de când e pisică pe lume
nici nu știe face altceva.

Asta nu este poezie

Când lovești cu o bâtă în baltă
apa începe să vălurească mărunt
din aproape în aproape
trasmițând vecinătății
gândul tău inițial.
Dacă el a fost răutate, transmite răutate
iar dacă a fost neștiință
propagă mirare și întrebări,
dar, vezi,
ce scăpat pleacă de la tine
împărtășește  apei firea, vrerea...
Asemeni cuvintele, articulatele, rotunjitele
înăsprite de gândul tău nestăpânit
rămân agățate de aer, de vreme, de minte
iar tu te întrebi de unde și cum,
de ce și cât timp
atmosfera  râmâne înghețată
împrejurul gândurilor tale...

Alba pasăre a fericirii

Calul alb al fiecăruia 
zace închis, jigărindu-se fără speranță
în ograda fermecată
păzitoare a viselor,
în lume fiind sloboziți
doar caii negri, fioroși, ai deznădejdii.

Și alba pasăre a fericirii
neștiuta, negăsita, mult dorita,
singuratica și abandonata
dar atât de la-ndemână,
ajunge să clocească, fără voie,
doar ouăle preamulților cuci
ce dezorientați îi dau târcoale,
părăsind-o la prima tentație,
inducându-i și pe alții în eroare
cum că fericirea n-are consistență.

Dar eu, cu ultima putere a poetului
revin și strig să sparg norii:
păsări albe, cai albi, speranțe
consistente ori imateriale,
pătrundeți în lume, ocupând urâtul!

În dragoste nu se pune sare

în dragoste nu se pune sare,

în vorbe nu se adaugă vânt,

nopțile luminează luna,

de când e soarele pe pământ.

același astru ne-nsorește pe toți,

pământul, mai mare, tot un boț de humă,

oamenii frumoși sunt frumoși doar pentru ei,

dacă e să credem a oglinzilor glumă.

adevărul e fără dublă măsură,

minciuna umblă cu picioarele rupte,

nimeni nu știe cum arată moartea,

deși, la un moment dat,
toți ne trezim cu ea-n curte.

în dragoste nu se pune sare,

în vorbe nu se adaugă vânt

căci, din moși strămoși, cum se spune

toate au rânduiala lor pe pământ.

Azi, vâltoarea verii m-a iubit pe mine

Azi, ochii zilei s-au deschis,
cu un surâs perfect, doar pentru mine
ignorând cerul retras în înaltul lui regesc
timid și aprins ca un îndrăgostit,
pământul scufundat în praful verii
solid și monoton ca moartea,
furnicarul numit omenire
prea grăbit și repede uitător.
Azi, vâltoarea verii m-a iubit pe mine
cu vipia fetelor mari
la vârsta primelor vise
când viața apare
doar  iubire și frumuseți,
neumărate și candide frumuseți,
dar și inocențe
când cu nepăsare îți spui:
de ce să mă doară, 
când poate să nu-mi pese?!
Azi, inspirând, expirând - respirând
în același ritm cu ziua de iulie
n-am nevoie să fiu ținută de mână
ca să găsesc drumul șerpuind
pe miriștea fierbinte...

Eu când vorbesc tac

Nu-ncerca să mă înțelegi când îți vorbesc;
de bună seamă, atunci nu-ți spun nimic
doar prefir aerul printre strunele 
viorii vocale ce devin
păcălindu-i  pe cei mulți cu prezența 
și cu disimulatul meu interes.
Dar sunt a ta, cu totul a ta
atunci când în preajmă îți tac
mângâindu-ți chipul încruntat cu privirea 
alungând din juru-ți temerile negre.
Doar privindu-mă, nu știi cine sunt,  ce doresc,
dar, dacă vrei să cunoști
iubirea pe care o pot răsfira pentru tine
între cer și pământ, pe fundul mărilor
pe aripile păsărilor
tapetând cu ea depărtările,
taci uneori alături de mine,
doar privindu-mă,
și-atunci am să știu
c-ai înțeles.