what was that?!




luni, 27 iunie 2011

Despre emoții

Motto: Orice lucru se poate transforma în contrariul său, așa încât dăm din râs în plâns și invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat. Sentimentele opuse (ne spun fizicienii) generează această undă. Depășind un anumit prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă până la asemănare. Ne putem mișca creativ numai între extreme, nu și dincolo de ele. Marile fericiri se strivesc sub pașii unor întâmplări care ne transportă uneori într-un mare Iad. (Octavian Paler)

Un lung șir de emoții ne ordonează viața socială și afectivă, cel puțin de când începem să devenim conștienți de existența noastră. O zi suntem triști, în a doua suntem veseli și o uităm pe cea anterioară care ne-a întristat, în funcție de emoțiile cotidiene și de trăirile induse de acestea. Sunt rare zilele plate din punct de vedere emotiv și nu ne omorâm cu firea după ele. Trăim amestecat emoții urâte și emoții frumoase, emoții care ne bucură și altele care ne întristează și frustrează, emoții pozitive și emoții negative. Unele dintre ele ne induc stări aproape de exaltare, altele ne conduc spre melancolii ori depresii profunde. Dar, indiferent de felul lor și de cauzele ce le generează,  trăirea emoțiilor ne face să ne simțim vii.

Emoțiile sunt cele care ne încheagă amintirile și ne consolidează memoria. N-avem nici un motiv să ne amintim zilele în care nu ni s-a întâmplat nimic, doar pe cele când ceva ne-a făcut fericiți, ori triști: o bucurie extremă pentru nașterea unui copil, cucerirea unei inimi, câștigarea unui premiu, dobândirea unui statut, depășirea unei faze dintr-un ciclu istovitor, dar și moartea cuiva drag, o pierdere incalificabilă, o tristețe covârșitoare. Uneori emoțiile sunt atât de vii, de dureroase, încât devin palpabile pentru cel care le trăiește, iar gestionarea lor se poate transforma într-o problemă. Alteori, trecerea de la o stare la alta are loc atât de neașteptat, încât te surprinde, nelămurindu-te,  a se vedea râsu'-plânsu'.

Pentru expresivitate și delimitare, oamenii denumesc emoțiile, identificându-le și adaugând lângă ele epitete pentru aprofundarea sugestiei: tristetea poate fi grea, amara, profundă, seacă, întunecată, de sfârșit de lume; iar bucuria poate fi caldă, învăluitoare, deplină și mai găsiți voi cum. Cineva, închipuindu-și bucuria, a colorat-o ca pe un curcubeu! Iar altcineva, încercând  o culoare pentru tristețe, a ajuns la concluzia că nu se poate defini o culoare pentru o astfel de realitate, nuanțele s-ar amesteca, iar ce s-ar obține ar avea culoarea incertitudinii. Și doar se știe că toată lumea fuge de incertitudine!

Pentru firile sensibile, emoțiile pot deveni covârșitoare și dăunătoare, dacă echilibrul dintre cele negative și cele pozitive este încălcat, părând a fi foarte important ca proporția covârșitoare să revină celor pozitive, altfel.... Există și oameni care știu să vadă în tot răul și partea lui de bine și pe care emoțiile îi călesc  pentru viitoare încercări, transformându-le, cu înțelepciune, în izvoare de înțelegere. Aceștia sunt meniți să ilustreze zicala: "sa nu-i dea Dumnezeu omului cat poate să ducă" și să mai rămână și la suprafață, precum untdelemnul deasupra apei.

Oricum, mi se pare mai firesc și infinit mai normal să trăiești fiecare emoție de care ai parte, decât să faci abstracție de emoțiile tale; nu știi niciodată când broscoiul se poate transforma în Făt -Frumosul, când coliba de stuf se transformă în Palatul de Cleștar, ori când firul de ață aruncat peste râu se tranformă în Podul cu Totul și cu Totul de Aur, că doar poveștile au fost și ele adevărate, demult, odată. Și, oricum, tristețile și bucuriile sunt și ele ale noastre, să ni le asumăm, așadar!

  Nu e mai puțin adevărat că există și oameni pentru care emoțiile nu înseamnă mare lucru, aceștia făcând parte din tagma nesimțitorilor. Dar, în acest fel, nu sunt ei niște morți...vii?!

marți, 21 iunie 2011

Anonimatul in mediul virtual




Fără nume, fără personalitate, nevăzut, necunoscut. Invizibilul ori slab conturatul, neînsufleţitul fără drept la opinie, fără drepturi în general, asta reprezintă anonimul, deşi cei care recurg la anonimat parcă nu-şi dau seama de acest adevar. Poate că intenţiile lor de relaţionare nu sunt neapărat rele, poate că nu toţi sunt de rea-credinţă, dar cu siguranţă nu realizează genul de dispreţ manifestat faţă de ceilalţi prin anonimatul lor angajat. Ei profită de deschiderea celorlalţi, fără a fi implicaţi în nici un fel şi nerealizând că atitudinea lor poate genera impoliteţe, libertăţi nemăsurate, atitudini mult prea neconvenţionale, căci anonimatul poate implica lipsa cenzurii în atitudine.

Că realizează ori nu, cei care vin în relaţie cu aceşti anonimi se pot considera în pericol în orice moment al relaţionării lor: ei pot fi cei expuşi, răniţi în sentimente, atacaţi verbal, fie că generează ori nu acest tip de reacţie. E drept că cei care utilizează pentru socializare mediile virtuale îşi asumă din start şi atare gen de relaţii, dar continua evoluţie a acestor medii, vezi face-book, i-a îndepărtat, încet, încet, pe teribilişti şi exhibiţionişti şi a creat relaţii mult mai amicale şi fireşti între indivizi. La fel de drept este ca, daca toti am refuza solicitările anonimilor, mediul virtual ar deveni mult mai curat şi mai sigur!

Ce-i poate determina pe oameni să aleagă să fie anonimi în relaţiile lor cu ceilalţi e un lucru asupra căruia avem de ce medita. Ce fel de persoane sunt aceştia, dacă deschiderii celorlalţi, de care şi ei se bucură, le răspund cu anonimatul care, dacă stai să te gândeşti bine, poate fi interpretat şi drept încercare de ascundere a ceva. Dacă e de înţeles, dintr-o prudenţă exagerată aş zice eu, că îţi ascunzi o poză, şi poate ai motive să o faci, nu înţeleg de ce trebuie să îţi ascunzi vârsta, profesia, genul şi alte aspecte care, în mod firesc, ar facilita dialogul şi chiar oarecare afinităţi...elective.

Probabil că anonimii îşi închipuie că viaţa lor reală este în altă parte şi chiar sunt convinşi de asta, deşi eu cred că se înşeală; dacă viaţa ta reală simte nevoia de această completare prin relaţii virtuale, înseamnă că acest gen de relaţie îi lipseşte; că asta înseamnă împărtăşiri de idei, voieurism, flirt, nevoia de oameni noi cu aceleaşi afinităţi spirituale ca ale tale etc., e opţiunea ta. În aceste medii virtuale căutăm ce ne lipseşte şi poate că nu ne dăm seama că asta ne crează o anume dependenţă pe care o acceptăm, ori nu. Dar, dacă ne-o asumăm, înseamnă că ne-o putem şi trata; dacă nu ne-o asumăm, poate că avem o problemă. E posibil să avem o problemă cu recunoaşterea şi înţelegerea a ce trăim, în general.

Practic, în afară de o precauţie maladivă, cam nimic nu te poate determina să manifeşti această prudenţă exagerată în relaţiile cu ceilalţi. Dacă însă alegi să fii anonim, este foarte posibil ca tu să fii cel ciudat care nu ştie să relaţioneze, nu are încredere în oameni, nu îşi asumă nimic, nu se poate integra, simţind nevoia să stea tot timpul la pândă. Poţi să fii cel care aşteaptă de la toţi, ia de la toţi, îi judecă pe toţi, simţindu-te în siguranţă sub anonimatul tău protector. Poţi, la un moment dat, să te simţi şi un pic special, un pic atotputernic, un pic intangibil. Şi poţi, astfel, să ai senzaţia de bine. Dar, ştiţi ce?! Eu nu cred că, în acest fel, vei putea conta vreodată, cu adevărat, pentru ceilalţi

miercuri, 8 iunie 2011

Celălalt...

Motto: Orice om - singur - e aşa de puţin, că nici nu-i poţi zice om. Abia toţi oamenii împreună fac un singur om. Oamenii nici nu sunt; este unul singur şi acela suntem toţi laolaltă.(Lucian Blaga)
 
Ar trebui să fie ușor pentru oricine să vorbească despre "Celălalt", în ideea că fiecare ar trebui să aibă pe cineva lângă el, ori măcar în gând, la care să se raporteze ca la "Celălalt".   Nevoia se naște din trebuința fiecăruia de a  avea un termen de comparație și o imagine ideală a ceea ce ar fi vrut să fie, dacă...

Prin urmare, Celălalt poate fi o persoană concretă, ori o abstracțiune, ce ne întreține speranța. În Celălalt, fiecare dorește să găsească ceea ce îi lipsește: încredere, bunătate, curaj, siguranță, frumusețe, iubire. Chiar și cei mai singuratici dintre noi avem propriile noaste proiecții despre Celălalt și, evident, propriile speranțe că el există și trebuie numai identificat printre ceilalți, adus și învățat să trăiască lângă noi, cu noi, pentru noi. Căutarea Celuilalt poate deveni un țel pentru oricine și nimeni nu cred că mă poate contrazice aici. Iar Celălalt ne este necesar fie numai și pentru a nu ne mai gândi atât la noi înșine.

Există  criterii reale de recunoaștere a Celuilalt ? Cum   să-l recunoști atunci când îți iese în cale, ca să nu greșești și, involuntar, să-l ignori? Adevarul este că nu prea există nici o rețetă după care să nu dai greș; orice criteriu prestabilit după care încerci  să-l alegi, poate fi hazardant. Poți s-o faci având în vedere  senzația de încredere și de siguranță pe care o ai în apropierea lui,  după senzația de bine pe care o resimți în răgazul petrecut împreună, după emoțiile pe care ți le stârnește simpla apropiere, după starea de om complet pe care ti-o transmite și te face s-o simți când îl ai aproape, după senzația de bunăstare spirituală ce intervine în urma schimbului de idei dintre voi. Toate se pot dovedi însă,  în ultimă instanță, impresii, senzații, fabulații, ori simple pusee  hormonale; de observat că, din categoriile enumerate mai sus, nici una nu constituie un criteriu palpabil, material.

Pentru pragmatici, Celălalt e, neapărat, o întrupare, pentru idealiști el poate fi un  dor, ori o dorință. Unii se pot minți că l-au întâlnit pe Celălalt, deși, lângă ei, se află doar Altul, și pot trăi cu această confuzie toată viață. Alteori, acest Altul este recunoscut, dar este acceptat pe furiș, fiind un înlocuitor ca orice Alt înlocuitor. Depinde de om și de ce așteaptă de la viață. Depinde și de răbdare, de putere, de gradul de acceptare. Nu în ultimul rând, depinde de conștientizare.

E esențial să-l întâlnești pe Celălalt? Pentru mine este, cu siguranță! Pentru că, pentru mine, Celălalt este termenul meu de comparație, este eul care mi-aș dori să fiu, este plăcuta stare de speranță, așteptare și visare, este senzația de viu și nevătămat. Este credința că basmele au în ele ceva real, și n-au cum să nu aibă, și că monotonia și urâțenia pot fi ținute în spatele ușii tale, căci controlul încuietorii  îți aparține. Este perpetuarea libertății fizice și spirituale, a credinței că nu e niciodată târziu pentru căutare și găsire, că posibilitățile sunt mereu deschise. A accepta un Celalalt în oricine Altul e dezarmarea de la speranță și de la visele copilăriei  și adolescenței.  E moartea înainte de vreme, e un corp prea strâmt de locuit, e un spirit nepopulat și nearticulat. In definitiv, Celălalt ești cel care ai fi vrut să fii si n-ai fost niciodata.

Mă veți disprețui, poate, pentru naivitățile și așteptările mele...Dar voi, da, voi, l-ați întâlnit pe Celălalt? Sunteți siguri că el nu e doar Altul?