Lumea prin care am colindat în 2011, ori ce-am mai citit

Motto: “O carte buna te lasa putin epuizat atunci cand o sfarsesti. In timp ce o citesti,  traiesti concomitent mai multe vieti.” (William Styron)

A trecut și 2011 și pot să spun despre el că a fost unul dintre cei mai buni ani pe care i-am avut vreodată. Tot ceea ce mi-am dorit s-a-nfăptuit, chiar așa cum am gândit-o: mi s-a publicat cartea (chiar dacă doar un amărât de manual) care zăcea în sertar de cinci-șase ani și nu credeam că va vedea vreodată lumina; m-am apucat să țin un blog la sugestia unei amice de face-book pe care azi nici n-o mai am în listă, dintr-un orgoliu prostesc (al meu, evident). 

Articolașele astea, chiar așa nătânge și neterminate, m-au bucurat de fiecare dată când m-am încumetat să scriu vreunul, pentru că, arareori, mi-au ieșit și idei interesante și m-au pus în contact cu lumea. M-au ajutat să mă cunosc mai bine, să mă definesc mai bine și să leg amiciții. Chiar mi s-au publicat câteva dintre ele și am avut ocazia să citesc zecile de comentarii exprimate la fiecare dintre ele, iar așa am putut să fac și o comparație între ce cred eu despre subiectul în cauză și ce cred alții.  Cel mai mult mi-a plăcut că lumea mi s-a arătat într-o altă față decât cea pe care i-o știam. Și cel mai important lucru pe care l-am dobandit anul acesta a fost seninătatea interioară perpetuată alături de încrederea că rolul nostru în a ne determina viața nu este deloc neglijabil, dacă reușim să ne convingem de asta.

Cu alte cuvinte, în anul care tocmai trece am plantat niște semințe, iar cu ele s-a-ntâmplat după pilda Semănătorului.  Cele pe care le-am văzut crescând m-au umplut de bucurie, iar celor pe care le-am  văzut uscându-se le-am urat de bine la întoarcerea în lumea fără întoarcere, consolându-mă că lumea ideilor e mare și nu toate ideile capătă o șansă. 

Am citit și anul asta, deși nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, căci face-book a știut să mă ademenească și să-mi consume mai mult timp decât ar fi trebuit să-i dăruiesc. Dar și aici am întânit câțiva oameni cu o gândire scăpărătoare, alți câțiva foarte talentați, câțiva doar gureși și mulți prietenoși pur și simplu, în a căror companie îmi place să mă pierd, căci ei dăruiesc din prea plinul lor și altora. Mai mult, câțiva dintre ei m-au onorat cu încrederea de a-i cunoaște personal. 

Și a fost un an de zile, și a fost un an de nopți. Iar când nu am mers alături de voi, am petrecut în compania unor oameni pe care mi-ar fi plăcut să-i cunosc, dacă nu ar fi urcați pe piedestalul pe care stau autorii (și dacă unii n-ar fi devenit poveste între timp). Iar lumea prin care am colindat în 2011,  fără discriminare,  de la unul la altul,  a trecut și pe la:

- Ion Vianu: Amor intelectualis, citită în noaptea revelionului trecut;

- Ortega Y Gasset: Studii despre iubire, recitită de anul trecut, când mi-a plăcut foarte mult; apoi, Tema vremii noastre și Psihologia maselor;

- Antonio Lobo Antunes: Ordinea naturală a lucrurilor; nu citisem nimic din el, deși nu m-a impresionat în mod deosebit;

- Jose Saramago cu: Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate, Fărâme de memorie, Peștera, Pluta de piatră, Memorialul mânăstirii, Intermitențele morții; Saramago tare mi-a plăcut!

- Ethan Howke: Miercurea cenușii; prea frustă pentru mine;

- Bohumil Hrabal: L-am servit pe regele Angliei și O singurătate prea zgomotoasă, de care m-am îndrăgostit  iremediabil; tare-mi doresc să mai găsesc ceva de el pe la noi!

- Aldous Huxley: Minunanta lume nouă; reîntoarcere la minunata lume nouă;

- Osip Mandelștam: Versuri;

- Rainer Maria Rilke: Cântece cu îngeri și Cartea imaginilor;

- Italo Calvino: Dacă într-o noapte de iarnă un călător;

- Andrei Pleșu: Despre frumusețea uitată a vieții și Față către față: Întâlniri și portrete;

- Ilf și Petrov: Vițelul de aur și Douăsprezece scaune;

- Doris Lessing: O coborâre în infern, Al cincilea copil, Memoriile unei supraviețuitoare și Povestiri africane;

- John Updike: Intoarcerea lui Rabbit;

- Andrei Makine: Iubirea omenească, Muzica unei vieți, Testamentul francez, Femeia care aștepta, Franța pe care uităm s-o iubim, Requiem pentru Est, Crima Olgăi Arbelina, Pământul și cerul lui Jaques Dorme, Viața unui bărbat necunoscut, Pe vremea fluviului Amur și Fiica unui erou al Uniunii Sovietice; cu Makine a fost  dragoste la prima...citire și cred că pot să afirm că este prozatorul meu preferat în momentul de față. Cred că se bate, cumva, cu Amos Oz, dar el iese învingător, dacă mă gândesc bine!

- Amos Oz: Să cunoști o femeie, Scene de viață campestră, Fima și Odihnă desăvârșită (căci pe celelalte i le-am citit anul trecut);

- Ernesto Sabato: Tunelul; plăcut!

- Miguel de Unamuno: Ceața; plăcut, de asemenea!

- Livius Ciocârlie: Paradisul derizoriu; (n-o citisem la vremea ei);

- Matei Călinescu, Ion Vianu: Amintiri în dialog; tare mi-aș dori și eu o asemenea prietenie!

- Herta Muler: Omul este un mare fazan pe lume (cărțile ei care mi-au plăcut i le-am citit înainte de Nobel);

- Teo Bobe: Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Contorsionista. Pe Teo îmi doream să-l citesc încă de la apariția vacanței, dar nu știu cum de s-a făcut că nu mai apucam! Și a fost o revelație, iar acum, pot să spun că, pe alocuri, îmi place mai mult decât Cărtărescu! Îl voi urmări îndeaproape (ca autor, evident)!

- C.J. Cella: Stupul și Familia lui Pascal Duarte;

- Octavian Paler: Viața ca o coridă, Deșertul pentru totdeauna și Caminante - toate recitite;

- Peter Beagle: Ultima licornă, a câta oară recitită?

- Gore Vidal: În căutarea regelui;

- Nina Berberova: Trestia revoltată, Funcționarul nebun și Actorii;

- Antoine de Saint Exupery: Micul prinț (nici nu mai știu când am citit-o întâi)!

- Jonathan Coe: Casa somnului;

- Kafka: Castelul;

- Dan C. Mihăilescu: Și așa mai departe; 

- Alexandru Dragomir: Semințe;

Și ultimele pe listă, cu care mă lupt acum sunt:

- Mircea Cărtărescu: Zen

- Lucian Boia: Capcanele istoriei.

Au mai fost câteva pe care le-am început, dar nu le-am mai terminat și e puțin probabil că le voi mai termina vreodată.

Evident că aș fi putut fi mai consecventă și aș fi putut citi mai mult, dar n-am de gând să plâng după ziua de ieri, când mi-o pot construi pe cea de mâine după ideile mele de arhitectură în materie de lectură, dacă pot zice așa. Dar, una peste alta, lumea pe care am colindat-o anul acesta a fost pe placul meu, iar, în materie de literatură, aștept potecile pe care voi rătăci într-o plăcută reverie la anul. Am o singură nehotărâre: ce să citesc în seara de revelion ca să-mi placă?

Despre înțelepciune

Motto: ”Există trei metode de a învăța înțelepciunea: prima este prin reflecție, metoda care este cea mai nobilă dintre toate; a doua este prin imitație, metoda cea mai facilă; și a treia prin experiență, metoda cea mai amară dintre toate.” (Confucius)

Citesc zilele acestea niste însemnări ale lui Alexandru Dragomir - ”Semințe” este intitulat volumul- din care, postum,  editura Humanitas a editat de curând un nou tom. O idee sumară a autorului referitoare la înțelepciune definește, ciudat, acest concept așa cum eu nu m-aș fi gândit nicicând: înțelepciune = ”despre tu cu tine ce faci”. Prin urmare,  în ideea autorului, înțelepciunea este ceva care ne privește direct, pe noi, iar nu pe alții, căci ea ne ajută să devenim. Înseamnă că noi suntem cei care manifestăm cea mai mare influență asupra traiectoriei noastre, că decizia este a noastră și alegerile noastre sunt cele care au ultimul cuvânt, iar nu ale altora. În acest sens, când citești așa o definiție, nu poți, vorba lui Țuțea, decât să amețești.

Ce mai poate fi înțelepciuea în afară de ce faci tu din tine?! Poate fi multe: înțelegerea profundă a lucrurilor și găsirea unui sens în evenimentele de referință; cumpătare și calitatea de analiză și opțiune la un loc; moderație determinată de înțelegere; dar toate aceste sensuri sunt doar explicative; ”tu cu tine ce faci” este însă o definiție care ți-atinge o coardă sensibilă și te trage de mânecă, te pune pe gânduri, căci nu ne vin foarte ușor idei de felul acesteia, nu punem punctul chiar așa de țintit pe ”i-ul” existențial...

Atunci, care sunt puterile noastre de a face ceva cu noi, din noi? Care sunt zonele din viața noastră pe care le putem influența? Care sunt instrumentele de care ne folosim în frământările interioare ?! Aș începe cu sfarșitul: instrumentele noastre cele mai importante sunt alegerile pe care le facem; să faci alegeri bune, trebuie să fii înțelept și cunoscător; ca să devii înțelept, trebuie să fi fost meditativ și să fi cântărit șansele; ca să fi cântărit șansele, trebuie să le fi întrevăzut și să știi ce ți se potrivește și ce iți ajută, îți face bine și te completează. Toate aceste faze, fac parte din deprinderea înțelepciunii, din drumul spre înțelepciune: să te cunoști, să știi să alegi ce este potrivit, iar rezultatul să fie cel bun! Iar zonele - acelea alcătuiesc viața toată!

Confucius ne indică trei căi de învățare a înțelepciunii: reflecția, imitația și experiența. Deși eu aș zice că, luându-le pe fiecare în parte, nici una, exersată separat, nu te duce către înțelepciune. Numai prin reflecție, fără experiența pe care o câștigi doar trăind și făcând alegeri, experimentând bune și rele, potrivite și nepotrivite, cunoscând și ceea ce au experimentat alții (iar la asta ajungem prin lectură și prin simplul fenomen de observație și analiză), nu vom ajunge niciodată înțelepți. Poți învăța despre foc doar prin reflecție? Căci e un adevăr simplu că nu devii înțelept,  în ceea ce privește focul, până nu te arzi.  Un tânăr poate reflecta până în ziua de apoi și nu va ajuge la înțelepciune, dacă nu pune alături experiența, moderația și nu exersează alegerea. Cât despre imitație, eu nu cred că poți deveni înțelept prin imitație, căci imitația nu presupune gândire, cernerea înțelesurilor și alegerea.

Și mai zice înțeleptul că, dintre cele trei căi de învățare, experiența ar fi cea mai amară. Iar eu zic așa: o fi ea amară, nimic de zis, dar chiar asta este viața, un șir de experiențe din care avem de învățat. Tot ceea ce ni se întâmplă trebuie să aibă o semnificație, experiența căpătată ne modelează, ne șlefuiește, ne finisează, așa cum Brâncuși a făcut cu pasărea lui măiastra, putând arăta lumii, în apusul nostru, o altă față decât aceea cu care ne-am născut. Astfel, înțelepciunea devine un șir de experiențe din care trebuie să tragem niște învățăminte care să ajute la devenirea noastră. Adică la: ”noi cu noi ce facem”. Are dreptate!

În căutarea devenirii

Motto: ”There is a smile of Love

             And there is a smile of Deceit,

             And there is a Smile of smiles,

             In which these two smiles meet” (W. Blake)

Întreaga noastră trecere pe aici se face întru devenire. Că ne dăm seama ori nu, majoritatea nu facem altceva decât să umblăm absorbiți în căutarea surâsului surâsurilor care să ne împace cu noi, în final. Ce ne îngreunează explorarea  e că nu știm întotdeauna după ce umblăm, ori că, atunci când realizăm, nu prea ne mai folosește.

Devenim ceea ce ne străduim să ajungem. Unii rămânem în același punct în care ne-am născut,  deși e trist să nu faci nici un pas înainte și să rămâi cramponat într-o stare, alții evadăm, pentru că realizăm că nu există altă cale decât cea a evoluției spirituale. Iar cea mai scurtă cale între cele două puncte este dovedit în matematică a fi linia dreaptă. Evident, drumurile noastre pot include și compromisuri, dar  ar trebui să ne străduim ca acelea să fie unele utile. 

Trăind, în căutarea adecvării, lucrurile nu prea trebuie amestecate.  Deși, de cele mai multe ori, chiar asta facem, ceea ce ne afundă în bâjbâială. De ce? Din prea buna părere despre noi, și din prea proasta părere despre alții. Căci cel mai adesea uităm să intrăm în papucii altora și judecăm..., judecăm.... Judecându-i pe ceilalți, nu mai avem timp pentru noi, căci am căpătat deja ”self esteem”, ce-o mai fi și aia?! Glumesc, bine-nteles, dar am ceva împotriva unor locuri comune ca ”principii”, ”stimă de sine”, ”sunt cel mai bun” și altele de-astea care nu fac decât să-ți limiteze devenirea.

Există vreo rețetă, vreun motor de căutare, ceva care să ne orienteze? Fără îndoială că nu; bâjbâiala trebuie să fie personală, împiedicările și lovitul pragului de sus cu capul cât mai dese, singura care ne poate ajuta find luarea aminte pentru dățile următoare; e aproape  un fenomen de învățare condiționată, dacă nu ne-am simți ofensați să acceptăm că și noi învățăm condiționat.

Unde căutăm? Printre oameni, în primul rînd; găsim ori nu alții asemenea nouă, ori, dacă nu, căutăm în alte lumi, în cea animală și vegetală. Căutăm în cărți, căutăm în istorie, căutăm spre univers, căci modele există peste tot; iar la toate trebuie doar să luăm aminte: n-am fost noi primii, nu suntem noi ultimii, în urma celor mai mulți nu rămâne nici o urmă; în urma câtorva mii rămân amintiri de câteva sute de ani, în urma a doar cîtorva rămân semne câteva mii de ani. Apoi, neantul! Ce se mai poate exclama aici decât: Ecce Homo! Iată trăinicia lui, iată măreția sa, iată nimicnicia noastră. Contraziceți-mă, dacă aveți argumente mai solide!

Și totuși! Sunt câteva lucruri care nu trebuie pierdute niciodată din vedere: că trebuie să învățăm să viețuim unii cu alții, dacă vrem să căpătăm împăcare; că cel mai potrivit este să abordăm întotdeauna cărările cele mai simple deoarece, în cele mai multe cazuri, ele ne și călăuzesc spre adevăr, iar adevărul e bine să fie unul dintre scopurile noastre; că norma nu este întotdeauna de evitat, uneori ea ni se potrivește cel mai bine, prin urmare trebuie să știm când să stăm la locul nostru. 

Că vrem sau nu vrem, uneori alții ne iau drept modele, iar în acest caz, responsabilitatea pentru viețile greșite ale altora ne revine, într-un fel, și nouă. Chiar dacă susținem că viața noastră nu privește pe nimeni, în efemera noastră trecere sunt suflete pe care le atingem. Nu suntem singuri, iar dacă nu ne interesează ce facem din noi, trebuie să ne intereseze ce facem din alții.

Rostul vieții

Motto: "e destulă durere în lume, iar rolul nostru e de a reduce durerea și nu de a o spori. (...) Pământul e indiferent. Cerul e mare și misterios. Marea e misterioasă. Moartea e puternică  si  omniprezentă. Cruzimea e sădită în noi toți. Fiecare e puțin ucigaș; dacă nu al altora, al propriului suflet. Iubirea - încă nu o înțeleg, cu siguranță nu voi mai avea timp s-o  înțeleg. Durerea există fara putință de tăgadă. Dar, cu toate acestea, e clar ca putem face două - trei lucruri în privința asta. Putem, deci suntem obligați. Restul - cine știe? Vom trăi și vom vedea." (Amos Oz)

Dacă vă așteptați  să vă lămuresc aici care este rostul vieții, așteptați degeaba, căci nici eu nu știu. Pot să vă spun că am început să înțeleg câte ceva, dar cum și de ce am venit pe pământ, cu siguranță că nu voi ști niciodată. Încă bâjbâi. Nu știu și nici nu cred că voi afla la timp. Tot ce-aș putea să fac ar fi doar să presupun, să-mi dau cu părerea și să vă spun aici povești. Pot să vă mai spun  și că întrebările astea mi le pun în fiecare zi, că știu ce aștept eu de la mine, dar nu știu dacă ceea ce aștept eu este ceea ce așteaptă și ceilalți. Mai știu ce-mi place și ce nu, ce pot accepta și până unde, cum mi-am propus eu să trăiesc. Restul se înscrie într-o mare relativitate...firească aș zice, având de vedere câte aspecte ale existenței sunt caracterizate prin relativitate. Și mi-e teamă că nu suntem mai înarmați în a da piept cu viața, decât domn Quijote în năzuințele lui de a se lupta cu uriașii.


Ce zice Amos Oz in pasajul de mai sus sintetizează adevărurile esențiale  cu multă clarviziune și înțelepciune, în linia lui cunoscută de moderație și de toleranță. Dar și el o zice în apusul vieții, bazându-se pe experiența personală, de unde trag concluzia că, fără acumulări și trăire atentă, riști să dispari fără să fi înțeles nimic. Este însă și aici loc de nemăsurată relativitate, căci să înțelegi nu înseamnă automat să știi, ci doar să-ți faci o idee.  Idee care te poate ajuta să-ti construiești un pic de spațiu personal în ceața în care orbecăi, să-ți stabilești prioritățile, să reușești să trăiești împăcat cu tine și să te poți privi în oglindă dimineața, fără să-ți fie greață de ce vezi.

În funcție de adevărurile de mai sus (pe care nu-i deloc simplu să le descoperi de unul singur, oricât sunt ele de evidente) putem să ne stabilim obiectivele, însă trebuie să fim conștienți că țelurile  acelea sunt  doar personale, alții le pot avea pe aceleași, ori nu, iar tot ce facem  noi, de obicei, este să ne căutăm aliați care au aceleași obiective cu ale noastre. Asta căutăm, de fapt, în prietenii și partenerii noștri, chiar dacă asta nu ne este întotdeauna evident.  

Dintre toate adevărurile, cel mai greu ne vine să înțelegem iubirea; vorbesc aici despre iubirea ca stil de viață față de aproapele și care ne-ar ușura considerabil adaptarea la lume.  Iar dacă nu putem să iubim, măcar  să fim toleranți, deși multă lume privește lung la toleranță, ca la o falsă valoare. Dar eu nu cred asta, căci toleranța este o formă grozavă de dresare a furtunilor și nemulțumirilor din noi și de acceptare și a realității celuilalt. E o mare diferență, ca atitudine, între: ”dacă nu poți iubi, măcar fii bun” și între ”eu am dreptate, tu n-ai și trebuie să dispari de pe pământ, că așa vreau eu.” Când vom reuși să observăm durerea din lume și să încercăm să  alinăm din ea,  ori măcar să nu provocăm alta, înseamnă că am reușit să mai zidim o cărămidă la temelia noastră. În rest, cum zicea Camil Petrescu: Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă.

Să fii Zen

 Motto:  ”Tinerii cred ca vor trai vesnic si din cauza asta pot lua asupra lor insile toate dorintele si gandurile. Varstincii au observat deja ca undeva exista un sfarsit si ca tot ceea ce are sau face omul doar pentru sine dispare, in cele din urma, intr-un mormant, si cu asta s-a risipit. De aceea, omul are nevoie de un alt fel de eternitate si de incredintarea ca nu munceste doar pentru viermi. Esti mai multumit cand traiesti pentru altii decat atunci cand traiesti doar pentru tine. Atata doar ca varstnicii nu trebuie sa faca din asta o fapta de eroism, pentru ca nu este.” (Herman Hesse)

Deunăzi, o amică de ”face book” m-a intrebat daca mi-a zis cineva vreodata ca sunt o persoană ”zen”și era o idee nostimă, așa că mi-am zâmbit cu gura până la urechi și m-am simțit flatată de percepție. Dar, ca să mărturisesc până la capăt, nu prea știam exact ce înseamnă să fii zen, percepeam doar că nu e de rău. Fuga atunci  la wikipedia care m-a lămurit si nu prea, dar care mi-a confirmat că ce intuisem eu era corect: un fel de stare meditativă, care presupune detașare de realitatea înconjurătoare, abandonarea egoismului și a complicațiilor, trăirea aproape de condiția originară a sinelui, unificarea corpului cu mintea, în urma unui exercițiu repetat, abstracția față de imediat și condiționat. Sau...în fine!

Probabil că par o persoană senină, veselă și împăcată, dar în nici un caz asta nu mi se trage de la ”practici spirituale orientale”, ci de la experimentarea atitudinilor celor mai potrivite legate de contexte. Am trăit suficient ca să văd ce îmi place și ce nu, ce mă bucură și ce mă supără, care sunt valorile cu adevărat importante, care sunt situațiile în care mă simt împlinită, am căpătat, ca să zic așa, știința viețuitului în lume.

Prin urmare, nu sunt o persoană zen, sunt doar o persoană senină care și-a răspuns la niște întrebări fundamentale și care nu mai caută.  Nu sunt adepta filozofiilor orientale, pentru că nu pot să mă rup într-atât de realitate și să mă detașez de contactul cu ceilalți, nu-mi doresc, nu-i genul meu. Nu mă atrag acele filosofii care îmi par, mai degrabă, tehnici de gimnastică a corpului și a minții. Pentru mine, o religie trebuie să-ți atingă sufletul, iar nu mintea. Pentru că mintea poate fi perversă și pervertită, nu însă și sufletul. Pentru mine spiritualitate înseamnă iubire unită în credință, bucurie și milă, înseamnă întoarcerea și a celuilalt obraz, înseamnă să-i miluești pe cei în nevoie, înseamnă să-i bucuri pe cei întristați, să-i luminezi pe cei aflați în întuneric, să întinzi o mână către cel care alunecă și are nevoie să se prindă de ceva ca să nu se piardă.

Știu că filosofiile orientale sunt la modă, mai ales printre tineri și printre intelectuali, căci lor li se pare că își pot determina singuri soarta. Pot căpăta chiar și ideea de putere, dar câtă singurătate poate rămâne în jurul lor... Întrebările mele metafizice și-au găsit un răspuns în religia moștenită și explicată, în imaginea mielului  jertfit pentru păcatele lumii, în religia care este în stare să te învețe cum să nu disperi, să îți arate unde și cum să găsești speranța. Pentru mine religia nu te izolează de lume într-un turn de fildeș și nu te face să te simți mai presus de ea. Nu simt nevoia unui alt fel de spiritualitate, atâta timp cât    mi se sugerează un model de urmat demn de luat în seamă și care îmi arată calea către desăvârșire. Mă bucur că aparțin unui gen de spiritualitate care îmi lasă libertatea să aleg între bine și rău, între lumină și întuneric, între întreg și neterminat. Și mă bucur că spiritualitatea mea este una rugătoare, căci în rugă te micșorezi și îți vezi adevărata dimensiune umană; încerci, din când în când, starea de umilință și de neputință care doar de om poate fi conștientizată.

Dacă religia pe care am ales-o eu este și o filosofie de viață, cu atât mai bine; căci eu sunt convinsă, deși afirmația a devenit un poncif, că nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător; că nimic din ceea ce se vrea ascuns nu va rămâne pe vecie ascuns și că sentimentul cel mai prețios pe care îl poți căpăta și trăi este iubirea, în sensul ei cel mai larg. O întrebare: sunt filosofiile orientale în stare să mă facă să iubesc? Pot  ele să mă facă să trăiesc starea de împlinire pe care o simt atunci când simt că am făcut o bucurie cuiva, că am ajutat pe cineva, că am împărțit ceva cu cineva? Nu? Atunci ele nu valorează, pentru mine, mai mult decât o ceapă degerată. Și întreb: sunt Zen? Categoric, nu!

Exilul interior

 Motto: ” Dumnezeu este un vecin față de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărâmuri și să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă”  (Emil Cioran) 

De câteva ori pe an îmi vine să-mi iau lumea în cap și să încep s-o scot la capăt în alt colț de lume mai potrivit stilului meu de viață, modului meu de a înţelege noţiuni ca omenie, datorie, democraţie, patriotism, societate, valoare. 

M-am simţit de multe ori izolată printre oamenii ţării mele, m-am simţit jenată de noile modele, de obiceiuri, de atitudini, de nepăsare, de nerușinare, de lipsa de respect și de tact, şi m-am tot gândit care ar putea fi calea spre supravieţuire. Dar n-am putut să nu iau în calcul  și că viaţa noastră curge doar într-un singur sens, iar eu trebuie să fac aici, adică în perioada mea temporară de întrupare, tot ceea ce trebuie făcut, pentru că este singura viață de care mă bucur.

O soluție ar fi să fac pasul dincolo, în lumea civilizată, să las în urmă familie, casă, prieteni,  amintiri, să-mi construiesc o viață acolo și să trăiesc apoi cu nostalgii, ori regrete, să mă gândesc, așa cum ziceam deunăzi, la ”ce-ar fi fost dacă”, în loc de ”n-a fost să fie”. Numai că n-am fost niciodată convinsă că stările pe care le-aș trăi într-un eventual exil exterior mi-ar fi fost suportabile. Și așa am ales o formă mai specială de exil, pe cel interior.

Evident, nu este conceptul meu, am citit despre el la alții, dar l-am adoptat pentru că m-am regasit acolo, fără voia mea, iar după el mi-am alcătuit o strategie de viață. Iar asta pentru că n-au existat mai multe opțiuni, pentru că nu s-a putut altfel, pentru că trebuia.

Pentru cei care n-au înțeles până acum despre ce vorbesc, se cuvine să explic sensul meu de exil interior: retragerea din realitatea imediată și cotidiană, evadarea într-o lume personală convenabilă, având propria ei realitate creată de mine, pentru mine, prin mine. O lume care este forma mea de rezistență la  anormal. O lume pe care am mobilat-o și populat-o așa cum gândesc eu lumea, cum mă simt eu bine și care să-mi permită un refugiu față de urâtul cotidian, căci am devenit conștientă că nu am altă cale de adaptare, că nu mai găsesc resurse de raportare la aceasta. Ies din ea dimineața, pătrund în realitatea paralelă în care trăim acum cu toții pentru câteva ore, mă mențin opacă la provocările cotidiene, iar seara reintru senină în lumea mea personală, creată pe potriva mea. Evident, nu-mi reușește întotdeauna, uneori realitatea râmâne agățată de mine mai mult decât mi-aș dori, și sunt nevoită să dau replica. Dar, de cele mai multe ori, strategia funcționează și trec, cu bine, peste.

Vă-ntrebați, probabil, daca nu este alienantă realitatea paralelă în care m-am resemnat să trăiesc, nu este acest mod de viață de-a dreptul schizoid? Poate că da, probabil că da, dar nu simt în acest exil frigul interior, înghețul pe care l-aș simți într-un exil exterior. Nu simt nici frigul și neputința la care m-aș expune încercând să fac față unui cauze pierdute din start. Câți ca mine? Cine știe, probabil că toți cei care, ca să poată merge mai departe, au nevoie să se refugieze în ceva, și cred că ei sunt mulți. Probabil că vom fi percepuți drept lași, prin lipsa de reacție la lumea în care trăim.  Dar eu nu mai am vocație de Don Quijote, am obosit și vreau să mă bucur de cât mi-a mai rămas din viața mea. Utilizez si eu o cale de luptă, invizibilă, din păcate, pentru cei mai mulți: mă încăpățânez să trăiesc așa cum cred eu că trebuie să muncești, să trăiești și să te comporți într-o societate normală. În speranța că ea o fi molipsitoare...

Spune-mi cu cine te insoțești, ca să-ți spun cine ești...

Motto: ”Bucuria omului e omul. Între ei se înfiripă prietenia care umple cel mai întins deșert al sufletului nostru”  J.B. Bossuet

În relativul nostru drum prin viață, ne căutăm repere care să ne confirme personalitatea. Căutăm alți oameni care să ne semene, ori cu care am vrea să ne asemănăm, tocmai pentru a avea certitudinea că nu suntem singurii de felul acela, că nu suntem ciudați și că rațiunea noastră de a fi este, cumva, motivată. Iar asta nu ni se întâmplă numai în viața reală, ci și în cea virtuală. Cel mai concret exemplu este locul unde ne aflăm chiar acum.

Căutările noastre se finalizează în prietenii, amiciții, mentorate, ori, într-o notă mai vulgară, în găști, bisericuțe, bande etc. Aparteneța la toate aceste forme de uniune liber consimțită este benevolă, deși interesele noastre pot fi diferite, mergând de la dorința de legitimitate a statutului nostru, până la cea profitabilitate, oricum ea fiind greu de delimitat; în fond, de pe urma oricărei prietenii te alegi cu ceva, cel mai adesea cu învățăminte despre viață și căile ei neștiute și imprevizibile.

Ce căutăm, deci? Oameni cu aceleași gusturi ca ale noastre, care rezonează la aceleași valori, care credem că ne-ar putea înțelege în acțiunile noastre și în care să putem avea încredere, la nevoie. Astfel, lumina se asociază cu lumina, iar întunericul, cu întunericul, iar asta este previzibil și probabil. Că valorile împărtășite sunt așa de diferite, ținând de cultură, valențe umane, sentimente, idei, aparteneță politică, statut social, interese, ăsta este, deja un alt aspect. Nu puține sunt cazurile în care ajungem să ne legitimăm valoarea prin anvergura mentorilor, ori a prietenilor noștri, sperând ca, prin asta, să căpătăm și noi din prestigiul lor. Căci nu întotdeauna, în astfel de alăturări, ipocrizia ne  părăsește cu totul, fiind conștienți că umbra pe care o fac ei pământului se poate extinde și asupra noastră.

Întâlnim chiar și cazuri în care întunericul tinde să iasă la lumină, să absoarbă din intensitatea ei să evolueze spre altceva, evident, figurat vorbind; iar dorința intunericului de a se asocia luminii devine  astfel posibilă, căci orice fantă de lumină crează o breșă în mijlocul întunericului, prin care se poate zări.  Dar să nu mai bat câmpii, și să revin la chestiune!

Alăturarea noastră de alți oameni ne face vizibili pentru ceilalți. Suntem judecați după familiile noastre, după prietenii noștri, după grupurile de interese lângă care ne alăturăm, uneori făcând asta voit, alteori doar întâmplător. Mama, ca să citez iar din clasici în viață, are o vorbă: ”prostul la prost trage, și deșteptul la deștept” și am tot auzit asta de atâtea ori, în ultimii cincizeci de ani, încât m-a făcut să fiu atentă la oamenii cu care vorbesc. Evident, mama nu se referă aici la prostie ca simplitate, ci la calitatea faptelor cuiva.  Dar cred că are dreptate. Poate că pare discriminatoriu, dar amicițiile pe care le avem ne dau, ori ne iau  din măsura omului care suntem.

Evident, ca să înțelegi mai bine tema, trebui să fii, măcar puțin, psiholog. Uneori este suficient numai și să fii un bun observator al lumii în mijlocul căreia trăiești. De-aia zic din nou, cu riscul de a deveni plictisitoare: să trăim atenți la ceilalți și cu ceilalți. Fără a fi elitistă și discriminatoare, e bine de avut în vedere că, dacă te afli, fie și din întâplare, în covata cu lături, riști să te lași mâncat de porci.

Oamenii cu principii

 Motto: ”Este mult mai ușor să lupți pentru principiile proprii decât să le respecți.” (Alfred Adler)

Să fii un om cu principii, înseamnă să fii o persoană cu păreri și convingeri ferme, de regulă morale și, trăind, să le respecți întocmai, în tot ceea ce înfăptuiești.  În mod normal, asemenea oameni ar trebui să fie stălpii societății, să ne ofere nouă repere de viață.

E însă ceva vreme de cand a inceput sa-mi fie teamă  și  mă feresc de oamenii care se declară ca având principii, căci, în ultima vreme, se vor așa tocmai oamenii care nu știu ce înseamnă acelea și nu le-ar recunoaște, nici dacă ele le-ar sări în ochi. Mai bine zis, mi-e teamă de inflexibilitatea lor și de încremenirea în niște idei care unor astfel de oameni li se par cele mai porivite pentru a defini anumite situații de viață. Când aud pe cineva ”eu sunt un om cu principii”, îmi vine să fug, sa ma volatilizez, să mă transform în ceva inanimat. Vă miră, poate, această declarație, dar iată explicația ei: inflexibilitatea acestor oameni duce către un singur sens, anume către intoleranță. Dar nu numai tinerilor li se întâmplă să fie fixiști, mai jalnici decât ei sunt vârstnicii frustrați de viață care, în lipsa altor realizări, se cred depozitarii principiilor absolute de viață.

 De cele mai multe ori se declară principiali tinerii care nici măcar n-au idee despre ce vorbesc, căci ei n-au experiența de viață necesară pentru a-și forma principii adevărate. Ei nu au avut timp să învețe ce înseamnă compasiunea și înțelegerea, tot ce-și pot forma fiind doar opinii fruste. Se înțelege de aici că trebuie să fi trăit suficient, să capeți înțelegerea lucrurilor, să fi trecut prin câteva experiențe semnificative și să fi fost pus in situația de a exersa alegerea. Principiile lor nu depășesc limita declarațiilor cabotine și țin mai mult de intoleranță, decât de rectitudine.

”Oamenii cu principii” de tip nou au convingeri ferme în ceea ce privește ordinea, dreptul la viață, corectitudinea, dar, dacă-i analizezi mai bine, îi descoperi sub coaja lor subțire pe misogini, rasiști, șovini, neîngăduitori, nemiloși, intoleranți, egoiști. Principiile lor se rezumă la a le fi lor bine, la a se căpătui cu tot dinadinsul, la a face orice pentru a obține ce le trebuie, la ”ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” și ”să moară și capra vecinului”. De-asta spuneam că mie, una, îmi  vine să fug când aud de oameni cu principii. Cu cât e omul mai găunos, cu atât e mai plin de principii.

Și eu am fost tânără, prin urmare și eu am suferit de boala ”principiilor”. Acum nu mai am decât opinii și nici acelea prea ferme. Căci viața m-a învățat să ascult și părerile altora, să cântăresc, să mă întreb, să aleg și să mă îndoiesc de alegerile mele. Și, cu cât trece timpul, cu atât sunt mai îngăduitoare în materie de principii, căci totul se dovedește a fi doar parte din marea trecere.

Doar câteva gânduri disparate...

Motto: ”Începi să mă plictisești, îl întrerupse iarăși glasul ruginit, și asta este foarte periculos. Într-o clipă am să vă uit pe toți cu totul și cu totul, și nu veți mai fi în stare nici măcar să vă mai aduceți aminte ce-am făcut cu voi. Ce uit eu, nu numai că încetează să existe, dar în primul rând nici nu a existat vreodată”. Peter Beagle

N-am mai scris de ceva vreme și, probabil, nici nu voi avea timp curând. Dar voi transcrie aici câteva gânduri fugare de azi, ca să nu le uit, în ideea că, poate, le reiau și le dezvolt cu altă ocazie.

Mă miră adesea că oamenii preferă să rămână blocați în situații sociale și profesionale care nu li se potrivesc, nu îi împlinesc și nu îi reprezintă. Și nu pot  înțelege, cu nici un chip, cum nu încearcă să iasă din asta. Se complac să zacă în aceeași baltă stătută care-i putrezește pe dinăuntru, dar nu fac nimic să se extragă din ea. Sunt nemulțumiți, debusolați, dar așteaptă. Ce, nici ei nu știu.

Drumul nostru spre moarte începe odată cu nașterea, iar moartea nu este un eveniment subit, este unul de trecere; de fapt, de mare trecere.  Între naștere și moarte, bâjbâiala noastră se poate dovedi uneori remarcabilă, alteori sinistră. Dar uite că de-abia azi m-am gandit la asta și mă întreb dacă nu este deja cam târziu.

Devotamentul este la fel de important pentru psihicul uman ca tandrețea. Unul fără cealaltă nu oferă cuiva deplinătatea setimentelor așteptate.

Ce-o fi în capul unui prinț când îi duce prințesei iubite, drept ofrandă, capul unui balaur?! (Desigur, ma refer la prinții din povești)!

Cel mai aspru îi judecă pe ceilalți tinerii, la vârsta la care sunt complet lipsiți de experiență de viață. Intoleranța lor este exprimată în termeni ultimativi și apocaliptici, căci lor viața n-a apucat să le frângă aripile. Uneori, mi-e frică de acest gen de intolerantă  afișată.

Ce-am mai citit și m-a pus pe gânduri...

 

Motto 1: ”Amice, orice teorie-i gri, doar pomul auriu al vieții-i verde” (Goethe, Faust)”

Motto 2: ”Cât de fragil și de straniu este totul pe lumea asta!” (Andrei Makine, Fiica unui erou al Uniunii Sovietice)

Azi am citit, pe nerăsuflate, singura carte a lui Andrei Makine pe care nu apucasem s-o citesc până acum, dintre  toate ale lui traduse în România: Fiica unui erou al Uniunii Sovietice. Diferită ca stil de toate celelalte, am tot încercat să-mi dau seama unde vrea să ajungă în această carte, de ce a fost prima pe care Occidentul i-a luat-o în considerare și de ce a produs ea așa un interes ridicat, fiindcă, până într-un anume punct, mie nu-mi spunea nimic. Și m-am dumirit abia spre sfârșitul ei. Am înțeles că, fără o astfel de carte, Franța nici n-ar fi observat ce autor desăvârșit este Makine și ce stil deosebit are. A fost, într-un fel, ”pactul” lui cu diavolul literar, pentru a ne arăta, mai apoi, de ce este în stare. Deși cartea nu este proastă, ea nu este a lui Makine pe care îl iubesc eu din Testamentul francez, din Pamântul și cerul lui Jaques Dorme, din Pe vremea fluviului Amur, ori din celelalte. Dar să vă povestesc  întâi despre ce este vorba.

Romanul focalizează, în paralel, două existențe, a unei familii sovietice și a fiicei acesteia; în esență el urmărește destine și motivații ale acestor destine și ale compromisurilor de tot felul la care eroii au fost nevoiți să recurgă pentru a supraviețui. Pentru occidentali, romanul poate să fie unul exotic ori pitoresc, care povestește alte pagini, doar bănuite, ale existenței duse de est europeni în timpul ciumei roșii. Pentru noi sunt pagini dureroase, despre adaptările forțate pe care a trebuit să le suferim toți la o societate anormală, despre motivația care i se poate atribui așa-zisei noastre ”rezistențe” la dictatură, despre cum, atitudini  care altfel ar trebui repudiate, capătă o explicație și devin de înțeles într-o societate totalitară.

Primul fir al romanului reprezintă o poveste de dragoste între doi tineri sovietici care s-au cunoscut pe frontul celui de-al doilea razboi mondial, el soldat rănit, ea infirmiera care-i salvează viața, evenimentele ulterioare unindu-le destinele, supraviețuind, în acele vremuri atât de grele, doar datorita armoniei pe care iubirea a adus-o familiei lor. In urma faptelor de vitejie din război el este declarat ”erou al Uniunii Sovietice” ceea ce-i umple de mândrie pe amândoi, dar le și ușurează, într-un fel, viața în acele vremuri tulburi. Grav rănită în război, ei i se interzic eforturile  și nașterile, ceea ce n-o împiedică, totuși, să aibă doi copii, din care supraviețuiște fetița care devine eroina numărul doi a romanului. Într-un accident stupil, la o coadă la unt (cozile acelea la care stăteam și noi pentru a găsi mâncare și care sunt descrise desfășurându-se exact ca ale noastre), mama moare, eroul nostru se trezește, dintr-odată, singur și, regăsidu-se singur (fata este deja studentă) devine alcoolic. Dintr-un respectabil, devine pentru toți un paria, gândindu-se, în final, să se sinucidă. Scurta lui revenire la normalitate se dovedește un eșec.

Al doilea fir al romanului o urmărește pe fata lor, studentă la Moscova la Institutul de limbi străine, și modul în care ea deschide ochii în viață. Deja perioada este cea a anilor ’82- ’83, iar modul de supraviețuire în lumea sovietică este asemănător cu al lumii românești, ca două picături de apă. O întâmplare căreia îi cade victimă o determină să devină, fără prea multe remușcări, colaboratoare a KGB-ului, lucrând într-un institut de comerț exterior, rolul ei fiind de însoțitoare a reprezentanților companiilor occidentale care soseau în Moscova pentru diverse contracte cu statul. Munca presupunea, evident, prostituție și informare a KGB-ului, răsplata fiind o existență mai lejeră material. Acest fel de viață, la un moment dat, îi zgândăre puțin conștiința și încearcă o revenire la viața normală. Numai că încercările prin care este nevoită să treacă nu-i lasă alternativă, obligând-o să se împace cu condiția ei și să ducă, pe mai departe, aceeași existență duplicitară și chinuită cu care încearcă să se împace.

Ce m-a pus pe gânduri în urma acestei lecturi a fost asemănarea modului de viată sovietic cu cel pe care l-am dus noi aici, în perioada optzecistă: aceleași cozi, aceleași produse lipsă, același mod de reacție a populației, aceeași populație copiată la indigo. Același mod de represiune, deși parcă un KGB mai subtil, dar uzând de același mod de racolare; aceleași interese, aceleași obiceiuri, aceleași practici. Prin urmare, nici o deosebire, dovadă că, urmând rețeta, gustul mâncării este identic. Un experiment extins la câteva popoare care au devenit, ulterior, populații fără conștiință, singura preocupare fiind supraviețuirea, fără a-ți mai pune probleme de morală, milă, normalitate, firesc. Același mod de a reacție la oamenii în nevoie, el fiind nepăsarea. Același fel de  ”descurcăreală”, de care unii mai suntem mândri și în prezent.

Citind cartea, te gândești că, dintr-o astfel de societate, nu prea ai cum să scapi, devenind pe viață prizonierul ei și începi să te luminezi cum de a fost posibilă o asemenea subjugare a conștiințelor. Dacă ești nevoit să trăiești instinctual, morala chiar începe să nu mai conteze, căci, orice încercare a ta de evadare se lovește de indiferența celorlalți care acționează ca o constrângere. Iar dacă celorlalți nu le pasă deloc de tine, sfârșești prin a le răspunde și tu la fel. Trăiești în mijlocul unei societăți care nu-ți permite să fii altfel decât ea, care te copleșește, singura scăpare fiind adaptarea. Prin urmare, nu se mai pune problema să judeci faptele acelor personaje, ele fiind nevoite să acționeze așa cum au acționat. Citind, nu poți să nu te gândești: eu ce aș fi făcut în locul lor? Și nu am găsit decât un singur răspuns – ca să înțelegi pe cineva, trebuie să intri în papucii lui și să umbli cu ei.

Despre îndoială

Motto: ”Când visează, omul nu se îndoiește niciodată!” (G.B. Show)

Căutând un motto care să fie cât mai sugestiv pentru acest subiect, și încercând să evit cartezianul ”dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum”, am observat, cu surprindere, cât de diferite pot fi părerile unor oameni celebri referitor la acest subiect. Unii consideră că numai proștii au certitudini, alții că, îndoindu-te, pierzi lucruri prețioase pe care nu le mai faci de frica eșecului, alții că îndoielile trebuie ascunse,  căci exprimându-ți-le, riști să pari necredibil. Evident, mi-a fost greu să aleg, pentru că am conchis că, a se îndoi ține de starea de reflexivitate a fiecăruia, prin urmare, de personalitate. Acesta este și motivul pentru care m-am oprit la citatul de mai sus care poate exprima un grad oarecare de adevăr despre starea de îndoială, dar lasă opțiunile deschise pentru o definire personală.

Dicționarul dă câteva sensuri pentru îndoială, deși fiecare dintre ele are, pe lângă sugestia îndoielii, și altceva în plus:  ezitare, dubiu, incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială. Numai că nu mi-am propus aici să analizez semantica cuvântului, ci să vorbesc despre starea ca atare și despre modul în care ea ne influențează existența. Să te îndoiești, înseamnă să iei în calcul și cealaltă față a lucrurilor și să ții seama de ceea ce poți descoperi acolo.

Deși nimeni nu poate fi sigur de nimic atunci când urmează să ia o decizie, îndoiala nu este o stare caracteristică tinerilor; începi să te îndoiești pe măsură ce îmbătrânești și îți pui întrebări, începi să definești și să delimitezi categorii, să  faci diferențe, prin comparație. Îndoielile apar  după căderile pe gânduri care, nici ele, nu le sunt sortite tuturor.  Odată ce începi să cunoști această stare și să-i acorzi atenția cuvenită, luarea unei decizii nu mai este atât de ușoară, căci vei gândi de două ori înainte să hotaraști o singură dată. Starea de îndoială se împletește atât de strâns în tot ceea ce facem, încât, unora, ea ne-a devenit a doua natură. Și-atunci ne putem întreba, e îndoiala o stare frecventă petru toată lumea, ori numai pentru unii?!

De bună seamă, există și oameni care nu s-au îndoit niciodată de ei și de nimic din ceea ce fac și gândesc, iar aceștia sunt oamenii care se pun pe ei în centrul lumii, cu soarele gravitând în jurul lor; însă nu eu sunt chemată să stabilesc dacă ei fac parte din categoria fericiți, ori nefericiți, probabil că este constructiv pentru ei, ca persoane, să viețuiască așa. Asemenea atitutudine ți-ar putea face însă invizbile multele nuanțe ale vieții, ea să devină mai ternă pentru tine,  alegerile pe care să fie mai neinteresante, căci lucrurile nu sunt, mai niciodată, doar albe, ori doar negre. Atâtea nuanțe intermediare pot colora viața, iar lor alegerile astea le pot scăpa.  Să n-ai nici un dubiu în ceea ce te privește înseamnă să urmezi un singur fir, să știi unde duce el, să prevezi totul și să nu te surprindă nimic. Din multitudinea de opțiuni tu s-o fi ales pe cea mai potrivită și să fi acționat în modul cel mai nimerit cu putință. Întrebarea este: în realitate, se întâmplă așa? Probabil că nu, căci gândul neterminat, fapta oprită la jumătate sunt și ele semne de îndoială menite să atragă atenția celui în cauză și să-l pună pe gânduri.

Trebuie să recunosc că eu una mă îndoiesc destul de frecvent, deși nu pot spune că mi-e greu să aleg. Balanța din mine cântărește și, dintre două soluții, o alege pe a treia. Dar nu pot să nu mă întreb, înainte de a lua o decizie: oare fac bine? ce fac eu îmi folosește, ori e de vreun folos cuiva? ce hotărăsc eu acum prejudiciază pe cineva? sunt eu cea care trebuia să facă asta, ori mă pripesc? e momentul acum, ori el deja a trecut? Ca să nu fiu părtinitoare, mă îndoiesc de tot ceea ce reprezint, de la: despre cum gandesc, cum arăt, cum le apar celorlalți, până la rostul meu,  sensul vieții,  mecanismele care ne împing mai departe, încercând să găsesc o scuză pentru îndoielile mele căci mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist.

Tandrețea unui bărbat

Motto: Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Octavian Paler

Printre toate lucrurile agasante și stresante care mi-au bulversat săptămâna și cu care, dacă-aș fi rămas, oboseala mea la sfârșit de săptămână ar fi fost deplină, mi s-a întămplat să asist la o situație atât de ...inedită (?) ... deosebită (?) care mi-a colorat frumos o seară altfel pierdută din start. Și, atât de inedită fiind, m-am hotărât să v-o povestesc și vouă. Și vă avertizez că acest articol va fi altfel decât cele cu care v-am obișnuit până acum

Mă aflam într-o zi în biroul unui coleg, discutând profesional pe marginea unui document de serviciu anost, dar care cerea niște precizări și nu suferea amânare pentru a doua zi. Colegul meu, un om de vârstă medie despre care nu știu mai nimic, nu pare a se deosebi prin nimic de restul colegilor de vârsta lui, nici prin cultură, nici prin sensibilitate, nici prin preocupări. Iar, dacă mă gândesc la faptul că noi mai suntem și medici veterinari și nu ne putem lăuda că ne dau sensibilitatea și sentimentalismul afară din casă, uimirea mea ulterioară a fost multiplicată.

Cum spuneam, discutam și, de 2-3 ori în timpul discuției, i-a sunat telefonul mobil; de fiecare dată după ce a aruncat o privire fugară la apelant, l-a închis fără să clipească, pentru a nu mă lăsa pe mine să aștept, ori pentru a nu mă simți jignită. La următorul apel însă, privirea a zăbovit un pic pe ecran, a  cântărit  dacă să închidă, dar s-a răzgândit rapid și a răspuns. N-am putut decât să presupun că cea care l-a sunat a fost o femeie, după modul în care i s-a iluminat fața, i s-a înmuiat vocea și o duioșie deosebită i-a metamorfozat  fața  și atitudinea neutră de până atunci. Era ca și când i-ar fi răspuns unei femei de care era îndrăgostit, dar nu ca un adolescent aiurit, sau ca un tânăr prea nervos și grăbit, ci ca un matur stăpân pe sentimentele lui care, totuși, în materie de relații își mai păstrează (cum oare?) un anume grad de inocență; un bărbat neobișnuit care este în stare de o tandrețe deosebită, un gen de tandrețe pe care eu, deși pot spune că am trăit suficient, n-am mai observat-o exprimată la nici un  altul până acum.
 

Discuția a fost destul de scurtă, iar tonul ușor șăgalnic, fără a putea fi însă asemnănat cu flirtul, ori cochetăria, deși ceva din toate acestea la un loc se amesteca în discuție, păstrând însă tonul cel mai politicos și mai cald de care era în stare. A fost prima dată când m-am gândit că poate colegul meu nu e însurat și se află la începutul unei relații care-i place și care-l stimulează, și că trăiește poate un gen de idilă ca cele de pe vremea părinților noștri în care curtarea era lungă, comunicarea era esențială în cunoaștere și se scriau lungi scrisori în care flirtul era doar o aluzie menită să aprindă pasiunea, iar restul era așteptare.

Deși pare ilar, un moment cred că am invidiat-o pe femeia de la ”celălalt capăt al firului” pentru afecțiunea și genul acela de tandrețe deosebită care răzbătea din discuția și din toată atitudinea bărbatului din fața mea pentru ea. Fiind femeie și eu, evident că aș fi curioasă s-o cunosc, să văd ce femeie poate inspira cuiva asemenea tandrețe dintr-un soi atât de aparte cum eu n-am mai văzut până acum. Nu m-am îndoit niciodată că există bărbați tandri, deși, în tandrețea lor, întotdeauna am observat că se insinuează și o anume duritate inerentă. Însă episodul la care am asistat, nu numai că a bucurat-o pe ea, dar m-a bucurat și pe mine, fiindcă am putut vedea că astfel de sentimente și astfel de oameni mai există. Mă tem numai  că modul în care vi l-am relatat nu a putut fi la înălțimea momentului la care am asistat.

Frustrările și resentimentele care ne macină viața

Motto: "Naşterea este suferinţă, decăderea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a fi unit cu ceea ce nu este plăcut este suferinţă, a fi separat de ceea ce este plăcut este suferinţă, a nu obţine ceea ce doreşti este suferinţă. Pe scurt, toate laturile experienţei făcute în cuget si în trup, cărora agăţarea le este inerentă, sunt suferinţă." Buddha

Privind la comedia umană, obișnuiesc să mă-ntreb, destul de des, ce le macină atât de tare existența unora încât ajung să nu mai simtă nici o poftă de viață. Ce anume îi schimbă până la a ajunge de nerecunoscut de către apropiați și le provoacă  o perpetuă suferință.  Ce intervine în viața lor încât nu mai găsesc nici o bucurie în a mai trăi, mai mult, ajung să-i urască pe cei din jur și arată lumii o față obosită și acrită. Căci, aparent, nu le lipsesc mijloacele de trai, o familie, o viață decentă. Numai că ei nu se pot bucura de ceea ce au dobândit! Natura umană nu-ncetează să ne surprindă și, din păcate, astfel de oameni nu sunt deloc puțini, deși gradele de afectare pe care le trăiesc pot fi diferite ca intensitate.

Așa am ajuns la concluzia că ei sunt, probabil, chinuiți de false frustrări și de remușcări. Spun false, pentru că frustrările adevărate presupun că ai fost lipsit de niște drepturi legitime și e aproape normal să suferi, să tânjești după ele. Dar în cazul frustrărilor false, suferinzii doar își închipuie că aveau dreptul la ele, fără a li se și fi cuvenit, vreodată, de fapt. Adevărate ori nu, frustrările pot ajunge, în unele cazuri, la depresii profunde, uneori ireversibile, și cred că acolo ar trebui căutată sursa celor mai multe dintre astfel de comportamente ori afecțiuni. Din pacate, cred că nu se acordă suficientă importanță, cel puțin nu la noi, rolului frustrărilor în apariția afecțiunilor psihice și a comportamentelor deviante de care suferă din ce în ce mai mulți oameni.

Cel mai des, produc frustrări așteptările din adolescență și tinerețe care, mai niciodată, nu ajung să se realizeaze, pentru că realitatea este mai dură și mai selectivă decât își închipuie, îndeobște, tinerii. De cele mai multe ori, nu capeți nici perechea pe care ți-ai dori-o, nici genul de copii la care ai visat, nici statutul social la care ai râvnit, nici bogăția ce pare firească și subânțeleasă, nici puterea care-i tentează pe cei mai mulți. Deși ai visat la ele; deși ai citit în cărți, ai văzut în filme că ele există și alții ajung la ele foarte ușor. Fetele fac greșeala să creadă că, dacă ești în trend și la modă, îl poți întâlni pe milionarul tânăr și frumos care să-ți ofere toate astea! Băieții pot fi  convinși că, la început de viață,  poți trage lozul cel mare care îți poate asigura tot.  Puțin sunt cei care văd în tenacitate și consecvență evoluția. Dar, cum spuneam mai sus, realitatea se dovedește foarte dură cu cei mai mulți, în urma ciocnirilor dintre vise și realitate apărând frustrările. Uneori, ele se conturează, cum am mai spus, în afecțiuni psihice. Alteori, la indivizii mai puternici, ele evoluează spre resentimente și invidie.

Resentimentele conduc la o ostilitate mascată, reținută, ori de-a dreptul evidentă față de cei care, cu viața lor, au reușit mai multe decât tine. Ostilitate care se reflectă în atât de românescul ”să moară și capra vecinului”, pentru că fericirea semenilor devine greu de suportat și de digerat. Se poate scrie o poveste întreagă despre ce nu le pot ierta oamenii semenilor lor, indiferent cât de apropiați le sunt și de firele sociale care îi leagă de aceștia. Unii nu le pot ierta altora existența însăși, pentru că ea este termenul de comparație pentru cea pe care-o duc ei. Alții, nu le pot ierta succesele, fie că sunt ele sociale, profesionale, materiale. Nu pot ierta nici cultura, inteligența, șansa și perseverența, chiar dacă cele din urmă depind  numai și numai de individ. Pentr-un resentimentar, tot ceea ce au dobândit alții pare nemeritat și demn de ură. Caci datorită lor, a celorlalți, el nu a căpătat ceea ce merita de la viață.

Ce este cel mai trist și deține rolul cel mai important  în căpătarea frustrărilor și resentimentelor, este că oamenii aceia nu au meditat, niciodată, cu atenție asupra motivelor care i-au condus acolo. Nu sunt în stare să-și aprecieze starea și gravitatea, prin urmare nu pot să se extragă din ea. Nu și-au pus niciodată problema dacă ei au greșit undeva sau dacă ei sunt chiar vinovații pentru traiectoria pe care au urmat-o. Nu au fost în stare de efort, nu au fost dispuși spre asumare, nu au dat dovadă de nici un pic de consecvență. De regulă, astfel de oameni, nu sunt în stare să recunoscă: am greșit. Este foarte trist că se poate trăi astfel, dar remediul se află, întotdeauna, în interiorul fiecăruia. Important este să sesizăm punctul în care ne aflăm și să avem dubii, să admitem că greșeala poate fi și-a noastră, dacă nu chiar numai a noastră. Așa, ne-am mai acorda o șansă.

Oamenii care îmi plac

Motto: ”Omul este singura ființă care trebuie educată.” (Immanuel Kant)

Trebuie să vă mărturisesc că îmi plac foarte mult ființele, iar, dintre ele, oamenii. E un adevărat spectacol să privești echidistant și fără prejudecăți oamenii și să-i vezi trăind. Evident, nu pot să fiu atât de nepărtinitoare și să îmi placă toți, dar am învățat, de-a lungul timpului să-i accept așa cum sunt și să nu mă grăbesc  cu judecăți și etichete. Asta nu înseamnă însă că ochiul meu critic e adormit, ci doar...împins undeva mai în spate.

Sunt un om prietenos și deschis până la naivitate, extrem de repede de câștigat dacă îmi place cineva, deși nu pot să îmi fac prieteni și amici fără discriminare. Sunt lucruri pe care le caut în oamenii pe care-i întâlnesc, și le apreciez acolo unde le găsesc. De aceea voi vorbi aici despre ele, ignorându-le pe acelea care nu-mi plac.

Îmi plac oamenii deschiși, care nu-și închipuie că fiecare dintre ceilalți este un potențial adversar și dușman, fiind, prin urmare,  tot timpul în gardă. Îmi plac oamenii sinceri care nu se mint nici pe ei, dar nici pe ceilalți și care emană încredere prin fiecare por. Îmi mai plac oamenii modești, care știu bine cine sunt, fără a face caz de asta, și fără a se crede unșii lui Dumnezeu pe pământ. Îmi plac oamenii veseli, fără inhibiții, care râd și-i fac și pe ceilalți să râdă, menținând, prin veselia lor, echilibrul tuturor. Îmi plac oamenii care au simțul umorului și zăresc ridicolul situațiilor înainte de a o face și ceilalți, detensionând, prin umorul pe care-l dovedesc, situații care se pot transforma în conflicte.

Îmi plac oamenii care nu se iau prea în serios și care se pot îndoi de ei, căci asta înseamnă că se consideră perfectibili și pot fi foarte flexibili. Ei nu se îmbată în propria lor glorie și sunt atenți  la ceilalți pentru a-și verifica atitudinea. Îmi plac oamenii moderați și care gândesc de mai multe ori înainte de a lua o decizie, în așa fel încât decizia lor să nu afecteze negativ pe nimeni. Ei pot veni în întâmpinarea ideilor celorlalți, chiar le pot îmbrățișa ideile, dacă acestea sunt fondate. Îmi plac și oamenii reflexivi, mai ales când rodul reflexivității lor se poate revărsa și asupra celorlalți. Pot să recunosc aici că sunt o snoabă și că-mi plac oamenii deștepți, dar că, deșteptăciunea fără toate celelalte atribute pomenite mai sus mă pierde repede, căci îmi dau seama că aceea e, mai degrabă, găunoșenie.

Îmi plac oamenii atenți cu ceilalți și deschiși și nevoilor altora. Dacă ei reușesc să evite a le face altora cea ce lor înșiși nu le place, au deja căpătat marele meu respect. Îmi plac oamenii care nu-și maschează emoțiile și-mi plac oamenii care ard pentru pasiunile lor cu flacără mare. Îmi plac oamenii care reușesc să se dedice altora fără a avea în asta interese ascunse, ci doar o mare dorință de a ajuta.  Ei se împărtășesc pe ei  înșiși cu ușurința cu care respiră, iar asta-i face fericiți. Îmi mai plac oamenii cinstiți, corecți și imparțiali, dar care păstrează, în tot ce fac, simțul măsurii și al umorului.

Mai sunt multe alte lucruri pe care le admir la oameni, dar, în esență, asta este ceea ce caut eu la alții. Iar asta este și ceea ce încerc eu să fiu. De fapt, am încercat să fac aici un exercițiu de admirație pentru calitățile umane.

Echilibrul pe care cu toții ni-l dorim

Motto: "O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează aşa cum trebuie." Aristotel

Meditam deunăzi la încercările vieții și la ce-i poate determina pe oameni să cadă în depresii teribile, fără ca, aparent, căderile lor să aibă un motiv evident. Și n-am găsit altă explicație decât cea a inabilității  lor de a-și afla linia de echilibru călăuzitoare.

Moderație, echilibru, măsură - toate se condiționează una pe alta și, descoperind-o pe una, le dobândești și pe celelalte. Putem să alăturăm celor trei chiar și fericirea, pentru că și ea își are originea în echilibrul de care ne dovedim capabili. A ști cine ești, ce poți, cât  și ce îți trebuie, până unde să mergi, cât să dai și cât să aștepți, asta zic eu că înseamnă echilibrul pe care toți ni-l dorim. Există mai multe forme ale echilibrului, dar, în esență, echilibrul este de un singur fel: acela care te face să te simți întreg și să nu mai ai nevoie de nimic care să te completeze.

Echilibrul este, în primul rând, o chestiune de sănătate psihică, de asumare, de îndrăzneală și de curaj. E o pliere la pilda Slăbănogului căruia  Iisus i-a ordonat: ”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” De bună seamă, credința lui l-a vindecat pe acela, dar acesta este un exemplu că resursele pentru echilibru le descoperim în interiorul nostru, dacă știm să le căutăm cu perseverență și încredere. Nimeni din exterior nu poate construi pentru noi echilibrul de care avem nevoie, ori, dacă intermedierea lui depinde de alții, ajutorul altora nu poate constitui decât un echilibru precar pe care nu reușim să-l întreținem, neștiind cum.

Cultura contemporană promovează agresiv și deșănțat un tip de comportament social  și de autoapreciere care nu păstrează deloc proporțiile între înzestrarea de la natură a fiecăruia,  capacități, scopuri și  idealuri. În numele corectitudinii politice, se încurajează impostura, călcatul pe cadavre pentru a-ți atinge scopurile,  credința că tu ești cel mai important, totul ți se cuvine, totul îți este permis și dacă vrei, poți totul.  Iar aceasta este posibil fără minime nuanțări între indivizi, fără a ține cont că,  nicăieri în lumea  animală, vegetală  ori minerală, nu există egalitate de la natură.Cum cel mai ușor ne este să cădem în capcana laudelor, normal că nu stăm la îndoială în ceea ce privește faptul că merităm tot ceea ce ni se promite.

 Tragedia începe atunci când nu ajungem să  trăim ce ni s-a promis, căci noi am înregistrat mirajul unei vieți pline cu de toate ca pe un angajament, eventual, al destinului, față de noi. Neîndoindu-ne niciodată despre cine suntem și ce putem, începând din tinerețe, târâm după noi frustrări, nemulțumiri și  înverșunare, așteptăm ocazii care nu se mai ivesc, acumulăm ranchiune pentru reușitele altora,  căutăm vinovați pentru viața noastră nereușită. Și ne pierdem bruma de echilibru pe care o avem de la natură. Alergăm bezmetic spre disperare și depresii,  căutăm vinovați pentru nereușitele noastre, în loc să ne oprim, să deschidem larg ochiul interior și să încercăm să aflăm cine suntem și ce putem; să vedem care ne sunt limitele și ce putem face între aceste limite. Nu ne stau la îndemână căderea pe gânduri,  autoanaliza, despicarea firului în patru și căutarea sursei răului. Nu ne stă deloc la îndemână asumarea vieții noastre așa cum este ea. Neștiindu-le pe acestea, nu știm nici ce se poate repara.

Cum putem căpăta echilibrul, atunci? În primul rând, activându-ne ochiul autocritic și fiind mai duri cu noi, tocmai că pe noi ne iubim cel mai tare. Și, pentru că ne iubim, nu înseamnă să fim și iertători cu noi. Depistând unde, când și cât am greșit și întorcându-ne, dacă mai putem, să reparăm ce se mai poate repara. Îndrăznind, de fiecare dată când considerăm necesar, s-o luăm de la capăt și să nu lăsăm lucrurile neterminate.  Acceptând că există și lucruri pe care nu le vom putea face niciodată, pentru că nu suntem dotați pentru asta și învățând să renunțăm la timp. Punând în ordine ceea ce este în dezordine în viața noastră, fiindcă, altfel, nu ne vom căpăta mulțumirea.  Încercând să detensionăm toate situațiile încordate care nu ne pot conduce la nimic bun nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Încercând să ne aflăm limitele și să vedem cum ne simțim în acel loc.  Toatea acestea se fac meditând, acceptând, admițând, recunoscând, renunțând, îndrăznind. Dacă punctul final este unul în care ne recunoaștem, fără regrete, acela înseamnă că este echilibrul. Zic și eu...!

Trecută-i vara...

Motto: "Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri." (Mihai Eminescu)

Vara e pe trecute și, cu fiecare zi care se duce din ea, simt apropierea toamnei tot mai acut. În fiecare an aștept venirea ei plină de speranțe și de bucurie și aștept, de la fiecare dintre veri, să-mi aducă tot ceea ce nu mi-au adus celelalte. Probabil că fiecare își trăiește propriile neîmpliniri mai mici ori mai mari, prin urmare și eu, și aștept ca vara să fie cea care să -mi completeze golurile.

Pentru mine, vara este acel anotimp când nu mai suntem ai serviciului și ai căminului, care ne lasă răgaz si pentru noi, punându-ne în contact cu prietenii pe care nu i-am mai văzut din lipsă  de timp, ne face să visăm și ne conduce în locuri pe care nu le-am văzut niciodata, ne scoate afară din casă și ne îndeamnă să privim spre cer; vara este cea care ne aduce aminte că suntem tineri, ori, cel puțin, ne face să ne simțim ca și când am fi. Lumina soarelui ne însorește și pe dinăuntru, ne alungă depresiile și încearcă să ne schimbe perspectivele, uneori chiar reușind asta.

Iunie ne face exuberanți și ne silește la planuri. Începem să ne gândim  la liberate, la mare, la lungi plimbari, la adăstatul seara la terase împreună cu prietenii, ori doar cu amicii, oricum, suntem plin  de curaj  pentru vara care începe. Iulie ne face să numărăm zilele rămase și să facem provizii și bagaje; de regulă, iulie trece pe nesimțite. August ne strânge puțin inima, căci ne amintește de toamna cu toate grijile și cheltuielile ei; ne mai amintește de întoarcerea la serviciu, de un lung an de rutină, de obtuzitatea șefilor, de o muncă pe care unii dintre noi o facem fără vocație și tragere de inimă. 

Așa se face că luăm în bagajele  de concediu toate aceste griji cu noi și, stând întinși pe plajă,  ori în iarbă, cu vântul care ne aromește nările cu miros de iod și de sare, ori cu miros de brad, mai răscolim din când în când prin  ele. Și ne gândim că, totuși, toamna e departe, iar noi de-abia suntem în concediu. Dar, cu cât zilele se scurtează mai tare, cu atât devenim mai gânditori, deși mai avem încă de petrecut din vară.

N-aș ști să explic de ce, dar e ceva vreme de când, în mintea mea, se produc niște analogii referitoare la vârstele biologice și anotimpuri. Senzațiile trăite de-a lungul timpului m-au făcut să mă gândesc la primăvară ca la copilărie, la vară, ca la tinerețe, la toamnă, ca la maturitate și la iarnă, ca la bătrânețe. Și să asociez  vara cu  anotimpul înfloririlor și  al "de ce-urilor", iar toamna cu timpul coacerii și culesului, dar și al "pentru că-urilor".  Ambele mi-aduc însă aminte de "fugit irreparabile tempus" și de unicul sens de curgere, și că celor două nu le urmează decât gheața iernii căreia, oricum a-i lua-o, nu-i găsești nimic frumos.  Dacă e vorba despre ce aș prefera,  speranței și nesiguranței trăite în tinerețe și "de ce-urilor" rămase fără răspuns, sunt de multe ori tentată să le opun nostalgiile și certitudinile toamnei și "pentru că-urile" la care mi-a răspuns, deja, viața. 

Prin urmare, în concediu fiind, înainte de a pleca spre mare, n-am putut decât să reiau aceste ganduri și să mă  gândesc că trecută-i vara...

Cum devine cu "a-ți pune ordine în viață"

Motto: "Cu mâine zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi." (Mihai Eminescu)
 
La sfârșitul săptămânii trecute un prieten m-a facut geloasă dezvăluindu-mi planurile lui de week-end: printre altele, planuia să-și facă ordine în viață! Wow, mă gândesc, uite ce motivat e,  se cunoaște că e mai tânăr și că e bărbat, bravo lui și vai mie, eu de mult nu m-am mai gândit la asta. Eu, ca femeie, probabil că nu posed tenacitatea și consecvența necesare, m-am mai gândit. Drept pentru care m-au cuprins frământările, încercând și eu ceea ce lui părea mai mult ca sigur c-o să-i iasă.

Evident că a-nceput pentru mine o săptămână nouă, cu aceeași dezordine în viața  ca întotdeauna, dar cu gândurile tot acolo.  Iar într-o seară, încercând să adorm, mi s-a aprins un beculeț și mi-am zis chiar așa: "a-ți propune să-ți pui ordine în viață, e ca și când ți-ai  propune ca de mâine să comanzi un cer mai senin!" Și mi s-a părut că am și rezolvat problema, cel puțin pentru frământările mele, căci apoi am putut să-mi dau seama că viața nu poate fi pusă în ordine, cu adevărat, niciodată. Nu vom găsi nici puterea și nici voința necesare, fiindcă niciodată nu ajungem să știm cine pe cine determină, cine pe cine plănuiește, până unde suntem capabili să intervenim și să ne dirijăm viața. Și, mai ales, dacă e treaba noastră să facem asta!

Întotdeauna se va găsi un "de mâine" pe care să lăsăm lucrurile de făcut, întotdeauna vom găsi pentru noi înțelegerea necesară, prin urmare și scuzele. Dar și admițând că există oameni hotărâți să-și schimbe viața și încep prin a-și alcătui o listă de priorități, cât or să se țină de ea?  Putem să fim atât de consecvenți încât să nu ne abatem de la lista aia, ori putem să nu ne răzgândim? Dacă ne ținem strict de lista pe care ne-o facem,  suntem noi oameni, ori roboți? Și de unde putem să fim siguri că, eliminând arbitrarul din viața noastră, alegem ce e mai bine pentru noi? De fapt, trăim noi viața, ori ea ne trăiește pe noi?! Ne facem noi planurile, ori planurile noastre sunt deja făcute, iar noi nu trebuie decât să le urmăm?!

Acum, ce să zic, n-am trăit niciodată de azi pe mâine, dar planuri, cu adevărat, nu cred c-am fost vreodată în stare să urmez. De fiecare dată când m-am simțit constrânsă m-am trezit, mai degrabă, cu o atitudine de genul  "get out of my back", decât de conformare, iar asta nu mi-a trecut odată cu vârsta. Dar am dat vieții mele suficiență larghețe și spontaneitate încât și întâmplarea să-și demonstreze importanța ei. Fără să cred că le știu pe toate, eu cred că e bine să aflăm cine suntem, ce putem și cam ce am vrea, dar să lăsăm viața să ne conducă unde merităm și unde trebuie. Fiindcă niciodată nu vom ști, ajunși  la o intersecție de drumuri, dacă drumul  spre dreapta ne e mai favorabil decât cel spre stânga. Dacă nu facem abuz de opțiunile noastre în detrimentul nostru. Dacă, decât să trăiești regrete, nu e mai bine să trăiești nostalgii.

Vorbăria goală a remuşcării

Motto: " Am lasat în urma atîtea mari si greseli/ încît ma întreb, de ce trebuiau toate acestea?/ De ce ne trebuiau remuscari pentru a învata sa iubim? De ce trebuiau toate acestea, de ce?/ Da, trebuiau./ Trebuiau, poate./ Trebuia poate sa fim mai întîi vinovati/ pentru a învata sa iubim." (Octavian Paler)

Remușcare, regret, căință, părere de rău: multe fațete ale aceluiași sentiment născute din senzația de vină ce ne apasă când știm că nu am procedat cum trebuie,  legat de oameni și situații date. Sunt sentimente apăsătoare și recurente care nu pot fi alungate și care ne pot schimba existența celor care trăim o relație specială cu propria noastră conștiintă.

"Căințele cele de apoi întru nemica sunt" spunea Miron Costin și e cam tot ce mi-a rămas întipărit în minte din studierea cronicarilor români la începutul liceului; căci nimic nu mi s-a mai părut important, după aceea, din scrierile tuturor cronicarilor la un loc, decât  această constatare. Dar, fie numai și pentru atât, orele acelea n-au trecut degeaba, dacă mi-au dat de gândit pentru o viață în atitudinea mea față de ceilalți.  Căci o axă grozavă pot da unui tânăr la început de viață aceste vorbe calde, părintești, prea puțin judecătoare, dar atât de pilduitoare! Gândește-te la consecințe înainte de a face răul, spun ele, căci, după aceea, nimic nu mai poate fi îndreptat. Răul făcut, făcut rămâne, remușcarea ulterioară nu valorează mai mult decât ceapa degerată.

Prin urmare, tot ceea ce facem ulterior săvârșirii răului nu mai poate îndrepta răul făcut. Iar răul îl putem săvărși cuvântând ori făptuind, din neștiintă, ori cu rea credință. Deși nu pare, cuvântul poate răni mai tare decât fapta, căci o mie de justificări ulterioare nu-l mai pot convinge pe cel pe care l-am rănit că nu credem despre el ceea ce am afirmat cu ușurință și fără să cântărim consecințele. Cuvântul rostit prostește se întipărește în memoria celui rănit   și poate poate săpa adânc la baza personalității lui. Toate argumentele și dezvinovățirile ulterioare chiar nu mai înseamnă nimic, barierele au fost trasate, ruptura s-a produs și toate peticele și ața din lume n-o mai pot restaura. Cu cât vorbim mai mult despre păreri de rău, cu atât ne afundăm mai tare în înstrăinare.

Înainte să judecăm pe cineva, să cântărim; înainte de a jigni pe cineva, să cântărim de asemenea; înainte să luăm atitudine, să ne gândim dacă noi suntem cei în drept pentru atitudine. Și dacă aceea e atitudinea potrivită. Să cântărim mai întâi dacă toate pornirile noastre vindicative și jignitoare nu pornesc din intoleranță și să încercăm să ne-o înfrânăm; să ne închipuim pe noi în locul celui care este ținta răzbunării noastre și să judecăm dacă merită; apoi să ne gândim dacă putem viețui cu remușcarea și cu sentimentele de vină de după și să vedem dacă le putem îndura.Chiar dacă toleranța nu înseamnă iubire, ea înseamnă bună alăturare și deschidere spre dialog. Înseamnă că distanța dintre tine și celălalt nu devine de nestrăbătut și că orice soluție este posibilă.

Există o singură rețetă a ținerii la distanță a remușcărilor, ea aflându-se la îndemâna tuturor: moderația. Moderația în atitudine, moderația în vorbire, moderația în emoții. Pentru adolescenți, asta este imposibil; pentru tineri și colerici asta este foarte greu. Dar pentru cei care nu se înscriu acolo pot să spun  doar: cine are urechi de auzit... Și uite cum, din nou, reușesc să fiu un fel de mătușă...sfătoasă. Uneori, însă, și mătușile își au rolul lor...

Uitarea

Motto:  "Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea " (Gabriel Garcia Marquez)

Memoriei noastre afective uitarea îi este opțiune necesară și igienică. Ca prietenă a omului cea mai constantă și cea mai de încredere,   însoțindu-ne între naștere și  moarte, ea curăță tot ceea ce nu ne mai convine și nu ne mai place din existența noastră trecută, dureroasă ori rușinoasă  și, la toate poticnirile  existențiale, ne ofera mâna de ajutor de care avem nevoie pentru  a continua drumul. 

Întâmpinăm adeseori momente de mare cumpănă pentru noi și cei dragi nouă în care emoțiile ne copleșesc. Nu înțelegem ce ni se întâmplă, de ce tocmai nouă, cum de este posibil. Suntem la pământ emoțional,  reacționăm apocaliptic și ne gândim că nu ne vom reveni niciodată și nu vom putea să supraviețuim bulversantului eveniment.  Dar uitarea are grijă ca durerea să ni se estompeze, emoțiile să ni se lustruiască, iar viața să meargă mai departe, așa cum soarele răsare în fiecare zi. Caci  ființele sociale care suntem îngropăm în adâncurile memoriei noastre  amintirile neplăcute și dureroase, ne revenim și mergem mai departe!

Se spune ca "partir, c'est mourir un peu", însă nu putem spune același lucru cu privire la uitare, ea pregătindu-ne, prin mecanisme numai de ea știute, pentru noi începuturi, ținându-ne treze opțiunile. Sau, ca să-l contrazic pe Marquez, uitarea e cea care te pregătește pentru înviere, după rătăcirile în care ajungi să crezi că nu mai ești altceva decât un mort viu.

Mă gândesc acum și nu-mi pot lămuri dacă uitarea noastră este selectivă și indusă, ori este completă și spontană, dar sunt mai înclinată să cred că mintea noastră își folosește toate resursele pe care le are pentru a ne proteja ca ființe înzestrate cu rațiune. Acumulate într-o viață, nimeni n-ar suporta toate momentele de indoială, de durere, de rătăcire, de insingurare și de înstrăinare la care suntem expuși de  existența noastră socială. De aceea ne face bine să uităm și să vrem să uităm, căci numai așa putem începe să punem pietrele altei construcții. Și citeam undeva că, pentru a uita mai ușor, este bine să te gândești cât mai des și mai intens la ceea ce te supără, iar eliberarea se va produce mai ușor.

Sunt și oameni care susțin că cine uită merită să treacă din nou prin aceleași dureri și se afirmă asta mai ales cu privire la trecutul nostru politic. Dar, dacă n-am uita ce am trăit, ar însemna să târâm zi de zi  după noi  amintirile frustrărilor, nerealizărilor, neîmplinirilor și să ne îndreptăm, de bună voie, spre depresii devastatoare. E moral și sănătos să iertăm, apoi să uităm, neapărat în ordinea asta, căci, numai procedând așa, ne putem gândi la viitor, fără obsesii.  Uitarea ne ajută să ne acceptăm mai ușor și să-i acceptăm pe ceilalți mai ușor. Uitarea e înscrisă în fibra noastră ca cel mai potrivit ajutor de supraviețuire, prin urmare, iartă, uită, trăiește! Altminteri nu se poate...