what was that?!




joi, 31 martie 2011

Despre moderaţie şi toleranţă

Motto: "Calea de mijloc are avantajul de a produce cel mai bun mod de a fi" (Aristotel)

Moderaţia şi toleranţa sunt două atitudini referitor la care aş putea umbla strigând în gura mare pe stradă, în ideea să-i pot convinge pe cât mai mulţi să înveţe să fie îngăduitori şi să aleagă calea de mijloc în toate. Practicate, ele crează trăitorului un echilibru în viaţa socială  și personală, echilibru care îi conferă echidistanţa şi capacitatea de a alege corect, în toate situaţiile. Ambele ţin de bunul simţ căpătat, iar nu înnăscut, iar formarea are loc prin ani de reflecţie şi de atenţie la dreapta măsură.

Ca să ştim la ce ne referim, o definire a termenilor devine obligatorie; iar pentru că moderaţia mi se pare şi mai importantă decât toleranţa şi, implicit, prima o condiţionează pe a doua, voi defini întâi moderaţia. În opinia mea, moderaţia reprezintă trăirea și aplicarea măsurii în toate: în viaţa privată şi în cea publică, în viaţa politică și în religie, în cultură  și educație, în respectarea spațiului privat al celuilalt, în cântărirea tuturor situațiilor potențiale generatoare de dezechilibru. La polul opus moderației, întânim exagerarea pentru care, cea mai completă definiție este data de Țuțea: tot ce-i exagerat este insignifiant. Dacă moderația nu stârnește decât înțelegere și admirație, exagerarea nu poate culege roade decât de tipul  indignării, a reacțiilor disproporționate, a violenței, a izolarii de  ceilalți. Pentru că este atitudinală, moderația se manifestă în toate modalitățile de exprimare: limbaj, vestimentație, modul de reacție, comportament și multe altele. Moderația menține un echilibru solid între valori, corectează proporții, deschide drumuri și o cale spre buna înțelegere. Iar ca să poată fi posibile toate acestea, moderația îi învață pe toți să asculte și opinia celuilalt, înainte de a-și forma o opinie proprie.

Moderația este, probabil, mama toleranței, pentru că numai oamenii moderați pot accepta toleranța. Pentru a  putea tolera, înseamnă să accepți alteritatea și să fii îngăduitor. Să poți să admiți că nu numai tu ai dreptate, nu numai religia ta există, că oamenii sunt de rase diferite, de culori diferite, de opinii diferite, având grade de inteligență diferite. Să fii conștient și să accepți variația, moderația și diferența. Toleranța este o alternativă la iubirea pe care ne-o recomandă Christos, dar pe care nu putem s-o urmăm toți, căci oameni suntem, iar iertarea nu este înscrisă în genele noastre. Dar iertarea și iubirea se învață cu multă voință și se cultivă cu multă răbdare, învățând să faci abstracție de tine și să-ți îndrepți atenția asupra celuilalt. Nu toți avem  însă vocație de martiri să-l urmăm pe El în modelul vieții noatre.  De aceea, să practici toleranța nu te costă  nimic, nici măcar efort; trebuie doar  să  trăiești și să-i lași și pe alții să trăiască. Dacă nu poți să iubești, măcar să nu urăști! Dacă nu poți face binele, măcar să nu faci răul! Dacă nu poți da sfaturi bune, măcar nu induce în eroare. Dacă nu poți ajuta, nu da speranțe  și nu înșela. Nu este foarte ușor, dar nu este nici greu. Dar se leagă, pur și simplu, de civilizație și de educație. Iar de multe ori, aici, educația religioasă de bază pare să ajute mult mai mult decât cultura.

Atitudinea în toleranță pleacă de la respect și se oprește la respect.  Opusă toleranței este intoleranța, o atitutine care nu a produs niciodată nimic bun. Toate nenorocirile sociale prin care a trecut lumea au fost determinate de intoleranță. Și, culmea, asta în numele religiei și al tradiției. In ideea că există uriașe diferențe între oamneni și că cei mai slabi sau inferiori numeric trebuie să asculte de cei mai puternici. Intoleranța presupune respectarea unei  legi a junglei, în care rezistă cel mai puternic. Culmea este că, în junglă, există luptă pentru ierarhie, dar printre animale nu există intoleranță; asemenea oroare nu putem crea decît noi, oamenii, în numele superiorității speciei noastre.

În numele religiilor care ar trebui să fie civilizatoare s-au purtat războaie, au fost omorâți oameni pe motive rasiale, a fost practicată sclavia, au fost și sunt oprimate popoare. Iar sceste idei au fost transmise, din generație în generație, în numele dreptății lor închipuite, de către fanatici. Fanatism care se naște din frică,  ură, frustrare și o percepție acută a inferiorității. Iar toate acestea sunt practicate în umele dreptății și a ideii proprii despre bine. Este un fel de gelozie extremă, în care gelosului i se pare că are drept de viață și de moarte asupra celorlalți. Fanaticul încearcă să te convingă cu forța în ce să crezi, ce apartenență să ai, ce îți trebuie, căci doar el știe ce este mai bine pentru tine. Daca fanaticul crede că un lucru este rău, el trebuie nimicit cu tot ce este în jur, pentru a fi stîrpit.

Este ciudat, dar fanaticii au puterea să te intoxice cu propriile lor convingeri, pentru care militează până în pânzele albe. Probabil că principiul e acela din zicala că dracul nu face biserici; dar poate să împrăștie în lume atâta rău, încât percepția binelui să fie estompată până dispariția chiar a capacității percepției. Raiul la care visează ei și în numele nostru e asemănător, până la confuzie, cu iadul. Iar ca să ne apărăm de intoleranță și de fanatism, singura noastră armă este rațiunea.

Reflectând la cele trei valori esențiale: binele, adevărul și dreptatea, vom putea discerne pielea vopsită în culori violente a intoleranței. Reflectând la dreptate, ne va sări în ochi nedreptatea tuturor situațiilor pe care le implică intoleranța. Meditând la bine, ne vom aduce aminte că rădăcina tuturor oamenilor se află în pământul grădinii Edenului și al priceperii de artist a lui Dumnezeu. El ne-a făcut pe toți după chipul și asemănarea sa, iar noi trebuie să-i cinstim lucrarea. Iar dacă o religie ne învață să impunem binele cu forța și să omorâm în numele ei, credința aceea a fost dictată din apropierea focului Gheenei și trebuie să ne îndepărtăm de ea. Iar reflectând la adevăr, nu poate să ne scape caracterul lui absolut, conform căruia, sub soarele care ne mângâie și ne luminează în fiecare dimineață, este suficient loc pentru noi toți. Și că civilizația este aceea care face diferența.

miercuri, 30 martie 2011

Despre gelozie

Motto: "Pentr-un gelos, şi-un fulg uşor ca vântul e o dovadă tot atât de mare ca slova din Scriptură."  (William Shakespeare)

Chiar dicționarul explicativ ne defineşte gelozia "din dragoste" drept un sentiment chinuitor și obsedant pe care îl provoacă în sufletul cuiva bănuiala sau certitudinea că ființa iubită îi este necredincioasă.  Ca  sorginte, gelozia are rădăcini comune cu invidia, deşi nu toţi oamenii geloşi par a fi invidioşi. și  asta pentru că obiectul geloziei lor este o ființă pe care, chipurile, o  iubesc. Invidioșii pot urî pe oricine, fără discriminare. Geloșii nu realizează că iubirea lor seamănă, ca două picături de apă, cu ura și rezultatul sforțărilor lor de iubire mai degrabă îndepărtează, decât să apropie.

Nu se poate spune că, la începutul unei relații, un oarecare  grad de gelozie nu dă mai multă sare și piper relației și nu face parte din juramintele alea eterne cu "vom fi împreună până la moarte."  La cuplurile mai vechi în care  sentimentul se perpetuează și se adâncește, el trebuie însă să dea de gândit, până nu deteriorează situația.

Gelozia este o emoţie din categoria celor negative care amprentează personalitatea invidului pe termen foarte lung şi derivă dintr-o deficienţă de autocontrol, şi aş forţa nota incriminând aici chiar și o lipsă de  educație.  Scuza comună a oamenilor geloși, atunci când li se atrage atenția că  obiceiul lor este patologic, este: "ce să mă fac, dacă nu mă pot abține!" Ei bine, cînd nu te poți abține, înseamnă că educația este cea care îți lipsește, în condițiile în care îți lași voința să zburde pe unde vrea ea, neîngrădită! Eu cred că gelozia se formează și se întreține prin condiționare și cei care suferă de ea și-o alimentează de unii singuri. Nu se naște nimeni gelos, devii gelos din egoism și proastă creștere. Îmi cer scuze față de eventualii geloși care citesc acest text, pentru aceste vorbe grele, dar poate îi ajută să se trezească și să realizeze în ce fundătură a relației lor au intrat,  nutrind astfel de sentimente.

La persoana geloasă, acest sentiment poate genera un comportament aberant care duce, în final, la ruptura de cuplu. Învinovățirea continuă a partenerului de trădare, sfârșește fie prin determinarea celui învinovățit să calce în străchini, măcar pentru a ști de ce este suspectat, fie, în cazul persoanelor prea oneste, să-și ia lumea în cap și să-l părăsească pe gelosul obsesiv. Oricât de iubitor ai fi și oricât de binevoitor în perpetuarea relației te-ai dovedi, traiul lângă o persoană obsedată de  control și de trădare devine imposibil.

De cele mai multe ori, gelozia nu are obiect, iar trădarea există numai în mintea celui gelos, otrăvindu-i existenţa. Să trăieşti zi de zi în incertitudine și populat de suspiciune este, de-a dreptul, morbid  până la urmă geloșii devenind cazuri clinice. Psihologii obișnuiesc să susțină că geloșii nu au încredere în ei înșiși și de aceea ajung așa; eu aș zice că, mai degrabă, au o părere mult prea bună despre ei și nu suportă să nu fie adulați și respectați (în accepția lor legată de respect, bine-nțeles!).

Motivele care stărnesc gelozia, atât la bărbați, cât și la femei (căci am uitat să amintesc faptul că astfel de sentimente bolnăvicioase apar, în egală măsură, atît la bărbați, cât și la femei) sunt, de cele mai multe ori, ilare: faptul că ai răspuns la salutul cuiva, faptul că alt bărbat ți-a spus sărutmâna, că n-ai privit în jos când ți s-a adresat cineva, că ai atins, în trecere și din greșeală, pe cineva, că ai fost privită de o persoană pe care n-o cunoști. Dar ce tensiuni nasc astfel de scene în cuplu! Și când te gândești că toate acestea se fac în numele "iubirii" necondiționate pe care ți-o poartă celălalt. Dacă ar fi să asemuiesc gelozia cu ceva, aș asemăna-o cu seceta, căci pârjolește și pustiește totul lăsând în urmă un teren arid ce nu mai hrănește nimic.

Ce nu realizează geloșii e că persoana cealaltă nu le aparține fizic, pentru simplul fapt că formează un cuplu  și că au un act de căsătorie ținut undeva, într-un sertar. Că nu prin astfel de simțiri poți face pe cineva să te iubească și să te respecte; că, purtându-se așa îl exasperează pe celălalt până la suprasaturație; că într-o relație nu trebuie să ceri confirmări despre sentimentele celuilalt în fiecare minut și că celălalt are și el nevoie de propriul lui spațiu vital ca să respire. Că adevărata iubire nu rezistă înlănțuită, dimpotrivă. Că, mai ales în iubire, nu trebuie să fie egoist, căci iubirea are nevoie de doi și de respect reciproc și acceptarea alterității. Că iubirea trebuie hrănită din ambele părți, ca s-o întreții, dacă nu s-o amplifici.

Cum să te tratezi de gelozie, atunci?! În același mod în care te-ai și "infectat" cu ea! În primul rând, să-ți recunoști greșeala și să ți-o asumi. Îți mai trebuie un proces de "decondiționare" și multă meditație la ce te așteaptă, dacă nu renunți la proastele obiceiuri. Îți trebuie voință, atitudine și respect. Mai ales respect față de obiectul geloziei tale.  Cum spune un vechi proverb arab: "Dragostea priveste cu claritate, ura are un simt de observatie mai ascutit, dar gelozia este cea mai pătrunzatoare pentru că este alcatuită din dragoste si ura." Trebuie, deci, meditat, până se ajunge la claritate.

marți, 29 martie 2011

Middle age crisis

Motto: Fiecare are vârsta pe care o simte. (Jerome K. Jerome)

Middle age crisis: o găselniţă occidentală? Poate! O criză existenţială? Într-un fel! Cert este că nişte semne ciudate ţi se instalează în organism şi nişte întrebări pe care nu ţi le-ai mai pus înainte, încep să te bântuie. Nu poţi numi că treci chiar printr-o criză, aşa cum exagerează  psihologii occidentali, dar nu mai esti cel dinainte. Începi, pentru întâia oară, să te gândeşti că ai putea trăi ceea ce se cheamă: începutul sfârşitului. Şi începi să pui la îndoială că "fiecare are vârsta pe care simte c-o are ."

Majoritatea specialiştilor asociază transformărilor psihice şi spirituale şi modificările fizice pe care le suferim în această perioadă pentru că, de bună semă, şi acelea au rolul lor. Dar chiar dacă echilibrul hormonal o ia razna şi-ţi influenţează organismul şi nişte procese incipiente de imbătrânire încep să se facă simţite, totuşi nu modificările fizice cred că primează aici, ci, mai degrabă, cele psihice. Deși, la femei, aș minți să nu recunosc că schimbările suferite fizic te influențează psihic. În tot acest proces de îmbătrânire generală, ca o ironie de care nu ştii dacă te poţi bucura, începi să îţi dai seama că începi să devii mai înţelept şi să ai o altă viziune asupra vieţii, complet schimbată faţă de ce ai simţit până atunci: începi să înveţi să trăieşti pe termen scurt !

O prietenă şi  colegă de facultate m-a incitat de dimineaţă să mă gândesc, din nou, la această temă; era melancolică  pe tema trecerii timpului şi a dorului de casă (ea locuieşte în străinătate) şi am bănuit că şi pe ea o încearcă aceleaşi gânduri existenţiale ca şi pe mine  Aşa că, ce vă voi relata aici este despre criza mea de viață şi-a oamenilor pe care-i cunosc, şi  e necesară avertizarea că tot acest articol va avea o notă de mare subiectivitate; dar voi puteţi să comparaţi şi să constataţi că cele zise de mine seamănă cu ce traiţi voi. Pentru cei tineri, aş vrea ca asta să fie un semnal de alarmă ca să ştie la ce să se aştepte pe viitor, deşi nimeni nu învaţă din spusele altora. Pentru cei la vârsta mea, poate ce spun eu aici va fi un termen de comparaţie, ori o simplă explicaţie.

Despre ce li se întâmplă bărbaţilor, n-aş putea decât să vorbesc din auzite, aşa că n-ar fi corect să mă refer şi la ei; sper că un bărbăt din cercul nostru de amici virtuali să îndrăznească s-o facă şi să ne lase şi pe noi să aflăm, deşi oamenii vorbesc cu greutate despre astfel de transformări fizice, psihice şi spirituale pe care începem să le trăim cu toţii după jumătatea vieţii.

Ce-am simţit eu la împlinirea vârstei de 45 de ani a fost o bruscă schimbare de spirit, pendulând de la nepăsarea anterioară în ceea ce priveşte trecerea timpului, la o deosebită grijă faţă de gestionarea celui care mi-a mai rămas de străbătut. Toate priorităţile ţi se schimbă, pentru că nu mai simţi nimic din consistenţa celor pe care le-ai avut anterior. Eu am simţit, brusc, cum timpul îmi fuge de sub picioare şi că am ajuns în situaţia în care nu mai pot să-mi fac planuri de viitor,  pe termen nici măcar mediu, darămite lung. În schimb, am simţit nevoia să-mi fac bilanţuri şi să meditez la tot timpul pe care l-am pierdut şi în care aş fi putut să fac mult mai multe pentru mine. N-am pierdut niciodată vremea, dar au fost momente în viaţă pe care le puteam folosi mai intens. Nici la bilanţuri nu ies foarte rău, putând bifa în urmă că am făcut cam tot ceea ce-mi propusesem, deși nu la calitatea şi la standardele mele. Ce te frământă cel mai des este că nu ştii până unde şi până când vei mai reuşi să ţii pasul cu cei tineri. Nu te simţi bătrân, pe undeva simţi că ai tot douăzeci de ani, numai că asta nu mai este vizibil şi pentru cei din jur. Nu ştiu dacă şi voi simţiţi asta, doar voi puteţi să comparaţi.

Ca femeie, e şi mai dramatic când începi să observi că simpla ta trecere pe stradă nu mai întoarce capete, aşa cum te obişnuiseşi să simţi. Simţi că te-ai putea îndragosti şi ai şti cum s-o faci mai temeinic decât în tinereţe și să oferi sentimente mult mai alese, dar te întrebi dacă n-ar părea ridicol să faci asta, iar ridicolul să fie îndoit când devine evident: pentru tine şi pentru cei din jur. Simţi că ai avea atâtea lucruri de comunicat celor tineri, dar nimeni nu-şi va face timp să te asculte căci tu eşti, deja, altă generaţie şi nimeni nu are timp de problemele tale, cui îi pasă! Vrei să poţi, măcar pentru tine, să priveşti în viitor, dar acolo nu poţi să vezi decît o ceaţă deasă pe care n-o poţi clarifica pentru că timpul tău nu mai este o certitudine. De fapt, certitudinile tale încep să se desubstanţializeze şi să capete o mare doză de relativitate.

Probabil că acum zece ani m-aş fi jenat să-mi descriu trăirile aici, acum însă nu mă mai jenez, căci ştiu că ce spun aici e complet neimportant şi nerelevant. Nu faptul că ştiu ceilalţi ce simţi te face vulnerabil. De fapt, nu mă mai simt vulnerabilă, la nimic, iar asta mă face să mă simt foarte bine în pielea mea. Nu am fost o persoană cu principii bătute în cuie niciodată, dar am avut cîteva convingeri; din toate convingerile mele de-o viaţă, am mai râmas doar cu câteva, iar cea mai importantă dintre toate este că nimeni nu învaţă decât din greşelile proprii. Paradoxal, această perioadă are şi o parte extrem de bună pentru mine: de-abia acum pot spune că am învăţat ce înseamnă să trăieşti în armonie şi echilibru. Numai că timpul viitor s-ar putea să fie extrem de scurt. Sau nu (?). 

E ciudat şi ceea ce simţi ca femeie. Cea mai mare parte a tinereţii mele şi a vieţii de femeie adultă am fost mai degrabă comodă şi neinteresată de aspectul meu exterior. Chiar n-am fost tentată să mă aliniez modei, stilului şi să fiu conformistă, deşi Balanţa din mine ar fi trebuit s-o facă. Dar nu! Mă surprind acum că mă analizez mai mult în oglindă şi că trag cu ochiul la femei cu vârste similare mie, gândindu-mă dacă arăt mai bătrână ori mai tânără decât ele. Gândurile care mă populează acum în legătură cu feminitatea mea sunt mai prezente  decât înainte și nici măcar nu-mi pot oferi o explicație pentru asta. Deși, dacă aș forța lucrurile, aș explica senzația cu cea pe care o simți când realizezi că-ți fuge preșul de sub picioare. Eu în luptă cu vârsta fizică, mi se pare o mare ironie! Dar uite că mă preocupă, că vreau ori nu.

Mă sperie această vîrstă? Mai mult, ori mai puţin, în funcţie de încercările zilei. Consider că trec printr-o criză? O criză nu, dar transformări majore da, nu neapărat rele, dar complet noi. Mă simt optimistă şi la vârsta de acum este splendid, dar simt că lucrurile pot aluneca deosebit de rapid pe o pantă în următorii 5-6 ani. Ce îmi place la vârsta de acum este că am cu totul alte preocupări şi priorităţi şi că  m-am decis să nu mai fac decăt ceea ce îmi place, corespunde ideilor mele şi merită făcut. Nu mai am complexe şi nu am remuşcări. Nu mai am nelinişti existenţiale şi încerc să-mi cizelez viaţa numai în funcţie de standardele mele. Am curajul să-mi susţin opiniile şi să mă situez de partea valorilor în care cred. Îmi place să cred că aplic moderaţia în toate. Pot să văd acum că nu este aşa de rău să fii insignifiant şi mă obişnuiesc cu această stare. Nu mă simt mai importantă decât un fir de nisip pe fundul oceanului, iar asta îmi dă o stare fantastică de bine. Şi sunt conştientă că, în interior,  voi avea întotdeauna doar vârsta pe care o simt. Mai am în faţă o singură bătălie, aceea cu timpul, dar îl voi lăsa pe el să hotărască când.

luni, 28 martie 2011

Mâine

Motto:
"Grăbite ca şi apa, şi repezi ca un gând
Ce-aleargă prin pustiuri  fug zilele-mi puţine
Şi totuşi două zile indiferente-mi sunt -
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine."

(Omar Khayyam)

O veche zicătoare românească ne învață că nu e bine să lași pe mâine ceea ce poți face azi. Meditând la aceste câteva cuvinte, poți dezvolta o adevărată filosofie cu privire la ziua de mâine. Pentru că viața, nu în puține cazuri se poate termina după ziua de azi și, în această idee, e bine să lași lucrurile puse la punct   pentru a nu le complica existența celorlalți, dar și pentru a fi gata în orice moment să-ti închei socotelile cu viața. Poimâine, ziua de mâine va deveni și ea istorie și nu va mai conta, principiul care stabilește asta fiind că totul trece, Heraclit având dreptate că  nu te poți scălda de doua ori în apele aceluiași râu. Ziua de mâine nu trebuie să îngrijoreze, ea va veni oricum. Dar, până atunci, ziua de mâine contează.  Ceea ce nu se poate spune și despre ziua de ieri, prin urmare, nu voi vorbi aici și despre ea, căci înseamnă deja istorie, iar istoria nu mai înseamnă decât  experiență.

Daca ar fi să ne închipuim ziua de mâine, majoritatea ne-am gandi la o zi  în care soarele răsare și pentru noi, vom fi plini de sentimente mai bune, iar disperarea pe care am simțit-o azi va dispărea ca prin minune. Pentru cei  mai mulți, ziua de mâine este însăși speranța, întruchipată, pentru fiecare, în alt mod. Speranța  de mâine este gândită ca o șansă cu care  nu te-ai mai întâlnit până atunci. Cei grav bolnavi speră că mâine li se va descoperi leacul vindecător și vor fi, din nou, sănătoși. Cei care s-au trezit, într-un tarziu, că viața le-a scăpat printre degete și nu au reușit prea multe pentru ei, au posibilitatea să mai corecteze câte ceva, chiar dacă nu esențial,  având ocazia să câștige sentimentul de liniște interioară. Cei care au făcut tot ceea ce a depins de ei, dar nu pot scăpa de un sentiment de ratare, speră că, de mâine, viața lor va lua o altă turnură și va căpăta o alta anvergură, reușind să-și pregătească ieșirea din scenă pe care și-o visează. Mamele care n-au reușit să aibă copii, speră că ziua de mâine va începe pentru ele dându-le vestea mult așteptată. Oamenii suferinzi de singurătate speră că mâine le va aduce prietenii/partenerii pe care-i visează. Cei care vor să se îmbogățească speră că mâine vor trage lozul câștigător și prosperitatea se va instala și în casele lor. Cu puțină șansă, mâine poate rezolva orice, pentru oricine, condiția fiind să atingem ziua de mâine!

Pentru mai puțini, ziua de mâine transformată în azi,  poate degrada în așa fel lucrurile încât viața de până atunci să fie dată peste cap cu totul, și-atunci iar ne-aducem aminte o zicatoare românească (căci se pare ca poporul român are zicători pentru orice, încât te miri că, având atâta înțelepciune, o duce totuși atât de prost!), că nu aduce anul ce aduce ceasul, demonstrând cât de intempestive pot fi evenimentele în existența noastră.  

Simplificând, mâine ne menține întotdeauna opțiunile deschise, mâine ne susține să îndrăznim să mergem mai departe, ne ajută să ne fixăm ținte de atins, ne ține în viață mințindu-ne, agățându-ne de speranță, ne  sugerează un sens atunci când nu mai găsim niciunul în ceea ce trăim. Mâine se asociază sentimentelor pozitive, anotimpului cald și culorilor blânde. Mâine se asociază speranței, și șansei și triumfului. Mâine se asociază vieții de după viață, pentru că nu crezi că viața se poate opri la azi. Mâine îți rotunjește viața și îi conferă o formă consistentă. Totul este să ajungi la mâine căci, după cum și poetul zicea:

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

sâmbătă, 26 martie 2011

Evele lumii

Motto: "Femeile sunt creaturi menite să fie iubite, nu înțelese" (Oscar Wilde)

Dacă aș avea vreo urmă de feminism în mine, fraza de mai sus m-ar enerva la culme și mi s-ar părea de un misoginism fără nerușinare. Dar cum nu sunt o feministă, îi voi da dreptate bunului Wilde, căci nu degeaba va fi spus-o el, săracul. Ba, mai mult, Stan Pățitul din poveste poate depune mărturie că era cât pe ce să se-nsoare dintâi  cu una care a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe dracul în fântână,  femeile fiind așa de ușor de înțeles, încât nici cei atît de experimentați ca ucigă-l toaca n-o pot face.

Deunăzi, când am scris articolul despre de ce sunt bărbații de admirat, probabil că a părut că sunt o mare admiratoare a bărbaților; ei bine, nu prea, nu chiar, nu foarte! Îmi exprimam acolo doar o vagă invidie pentru ușurința cu care  bărbații au acces la mai multe în viață decât femeile. Și, evident că mă gândeam că voi scrie și despre femei, dar se cam speria gândul de o astfel de treabă, fiind, într-adevar foarte greu să găsești o linie comună pentru a le caracteriza pe femei. Lăsând gluma la o parte, nu le poți înțelege pe femei, pentru că și tipologia este extrem de variată, dar și încercările de toate felurile la care sunt supuse femeile și nevoia de a se adapta la ele le fac pe femei să pară de neînțeles.

Jumătate și mai bine din omenire  este alcătuită dintr-o armată de eve tăcute și robace, făcând ceea ce le-a fost menit să facă de la începutul lumii: să stea în umbra bărbatlui și să-i fie de ajutor. Nu sunteți de acord?! Aha! Ia citiți: "Domnul Dumnezeu a zis: <nu este bine ca omul să fie singur; am să fac un ajutor potrivit pentru el > ." Și așa a apărut prima evă din istoria omenirii, ca un ajutor tăcut și priceput pentru bărbat. O fi știind Bunul Dumnezeu ce face, atunci când s-a gândit să li le dea adamilor pe eve. Așa au apărut în istorie primii cetățeni de mâna a doua ai lumii, idee cu care și bărbații sunt de acord atunci când admit, cu condescendență,  ca și femeia e om.

Mai am o nedumerire, cam ingenuă: de ce oare prima formă de viață socială organizată va fi fost matriarhatul? Erau femeile mai buni conducători și mai bun administratori ai vieții sociale în comun?! Ori erau mai de încredere? Ori mai întreprinzătoare, pentru că ele, deși nu vânau, aveau mult mai multe de rezolvat pe cap? Nu știm și nu avem nici o cale să aflăm, căci acum e o altă lume.  Revolta acumulată în mii de ani a  bărbaților i-a determinat să le împingă, când au avut posibilitatea, niște pași înapoi și acolo au rămas, în umbra lor. Toate religiile creștine acordă femeii acest loc doi, fără să ne explice prea bine de ce femeile merita să ocupe acest loc,  iar recunoașterea lui e, aproape, unanimă. Iar fiecare evă acumulează din asta câtă frustrare consideră și se descurcă singură cu ea, în timp ce-și achită obligațiile zilnice față de familie și de societate. Dar am zis ca nu sunt feminista, căci nu sunt și n-am avut niciodată nevoie să fiu considerată egală cu bărbații; mi-e mi-ar fi mai necesară recunoașterea. Fiecare trebuie să fie egal numai cu sine și să se prezinte lumii sub cea mai bună formă de care este în stare.

Bun, deci suntem femei și de la noi se așteaptă multe: Bărbații se așteaptă să fim proaspete, frumoase, cochete, vesele și oricând la îndemână; supărărările trebuie mascate, căci adamilor nu le place să fim îngândurate, supărate și să avem cearcăne și riduri. Nu ești în stare să faci față, e treaba ta, dar trebuie să fii conștientă că altă evă tocmai îmbobocită așteaptă la rând.

Copiii așteaptă de la mama Eva tot ce se poate aștepta, căci ei sunt mugurii evei cei mai de preț; simpla grijă de îngrijirea fizică și spirituală e subânțeleasă, ce, e așa de greu să crești un copil, de ce l-ai mai făcut altfel, te-a rugat el să-l faci? Deci ajută-l când e bolnav, ajută-l când nu se pricepe, ajuă-l când se simte amenințat, ajută-l când greșește și nu vrea să suporte consecințele, ajută-l când prima dezamagire din dragoste îl dă peste cap. Fii acolo pentru el, numai pentru el, în numele dragostei nețărmurite de mama și a faptului subânțeles că soție și mamă fiind, nu prea mai ai nevoie de viață personală, oricum n-ai prea știi ce să faci cu ea. A, bine, în timp ce speli, faci curățenie prin casă, gătești, calci etc., gândurile tale sunt libere, poți să faci atunci ce vrei, poți să scrii, în gând, și poezii, daca îți trebuie. Dar e mai bine să nu-ți trebuiască!

Fii și administratorul familiei tale, doar se știe, datoria bărbatului este să-ți aducă salariul și să te descurci cu el cum vrei: planifică tu banii de rate, de cumpărături, de investiții, de concedii, planifică concediile, planifică întâlnirile, planifică orice, bărbații sunt prea ocupați ca să-și bată capul cu prostii de-astea. Ei au proiectele lor personale, au o carieră de făcut, au cărțile lor de scris, nu-ți ajunge că-ți dau toată libertatea din lume să aranjezi tu cum crezi că e mai bine? Femeile astea !!!

Dar de la eve așteaptă și societatea partea ei: să-ți faci datoria pentru specie, mărind natalitatea, născând, crescând și educându-i pe noii membri, cum poate ea mai bine. Apoi, cu datoria pentru specie gata îndeplinită, trebuie să fie co-participantă la viața socială, să aibă și ea o carieră, ca să nu  se simtă discriminată. E treaba ei dacă vrea să se complice și să aspire la profesii care sunt în exclusivitate ale barbaților, " noi îți spunem din start că n-ai să faci față, dar e treaba ta." Chirurg? Nu, n-ai mâna destul de puternică, n-ai sânge rece! Dirijor? Nu, n-o să te asculte nimeni din orchestră și nu vei fi atât de rațională încât să-ți impui o versiune care să placă tuturor. Inginer, veterinar, de-astea???  Nnnnuuu, astea sunt treburi pentru femei? Toata lumea știe ce secretare bune sunt femeile și ce cafea bună fac ele! Ori asistentele medicale: sunt așa de drăguțe în fustițele lor scurte pe tocuri cui și cu bonețelele alea albe pe cap, încât îți stârnesc, vrei nu vrei, fantezii sexuale. Profesoară? Da, asta da, educatul copiilor nu este o treabă pentru un bărbat, iar femeile se pricep cel mai bine la asta. Profesoară, da!!!

Prin urmare, de ce se tot vaietă evele atât că sunt ocupate și că nu mai fac față? De ce își doresc atât de mult considerația și respectul pe care l-ar merita, că doar nu e atât de complicat să fii femeie?! Nu este, într-adevar. In afară de faptul că evele trăiesc, fiind atente la tot ce traiesc, implicându-se, ele sunt motorul omenirii. Chiar nu e greu! Iar adamii sunt pentru ele vehicolul  pentru înaintarea prin viață, în funcție de performanțele acestuia luându-l pentru câteva stații, ori pentru toata viața.

vineri, 25 martie 2011

Despre risc și consecințele lui

Motto: Ideea de a fi foarte precaut reprezintă cel mai mare risc. (Jawaharlal Nehru )

Sunt foarte amuzată că mi s-a sugerat de către o amică de FB  să scriu pe această temă, deci se cheamă că scriu "la comandă". Mai ştiu că subiectul este hazardant, dar, why not? Practic, tot ceea ce întreprindem în viaţă are gradul de risc aferent, începând de la actul naşterii şi până la cel al morţii. Şi afirm asta, gândindu-mă la o întâmplare relatată de Preda în Moromeţii, vol. 2, când, la pomenirea făcută lui Albei, cumnatul lui Nicolae, Nicolae îl întreabă pe preotul care slujise la parastas (citesc aproximativ): "părinte, cum este mai bine, să te naşti, şi să mori, ori nici să nu te naşti şi atunci n-ai cum să mori?" Iar preotul îi evocă în răspuns ce înseamnă riscul asumat de a te naşte, oferindu-ţi-se astfel posibilitatea de a face, ca om, o groază de lucruri bune pentru mântuirea ta.

Ce înseamnă riscul de este atît de luat în considerație în tot ceea ce facem noi, oamenii, căci animalele nu îl calculează și nu țin cont de el?! Cel mai succint, putem defini riscul drept un pericol potențial pe care, dacă nu îl luăm în considerare, ne putem primejdui viața, poziția, situația etc. Pentru a risca, este nevoie de curaj, uneori și de un dram de nebunie ori inconștiență. Dar, hei, fără ele, nici amnarul n-ar fi lovit cremenea să producă focul, nici roata nu ar fi fost inventată,  iar oamenii ar fi locuit și astăzi în caverne. Progresul este acela care  impune riscul și în numele lui a înaintat omenirea. Iar fiecare epocă a avut nebunii și curajoșii ei care și-au asumat riscul și in locul celorlalți, "cuminții pământului" care au stat acasă, într-un colț cît mai ferit, să nu le cadă, cumva, drobul de sare în cap. Și este, deja, un poncif zicala (?): nu riști, nu câștigi!

Dupa gradul de complicații pe care îl crează, riscul poate fi relativ, adică, în anumite cazuri, nu există un risc direct, și absolut, în care, pericolul este probabil și iminent. De bună seamă, mai putem cataloga riscul în real, ori fals, în mic, mediu și  mare, dar nu taxonomia riscului cred că interesează aici.  Important este că există oameni care și-l asumă și ard ca o torță pentru ideile și dorințele lor, iar aceștia sunt și căștigătorii. Și asta pentru că ei, chiar și când nu câștigă în mod evident, capătă experiență, vor mai încerca și cu alte ocazii și vor ști cum să caute, ce să găsească și cum să-si implinească voințele. Iar viața lor va fi mult mai împlinită, având conștiința faptului că, dacă nu au ajuns să realizeze ceva, nu li s-a datorat lor, ci altor împrejurări concurente.

Evident că toate acțiunile au un grad oarecare de risc, totul pare o amenințare, dacă stăm să luăm în calcul pericolul căderii drobului de sare. Dar cred c-ar trebui să vorbesc aici numai despre riscurile care ne amenință viața, fizic și spiritual, și care ne pot întoarce pe dos existența într-o clipă nefastă. Și cred că n-aș greși să afirm aici că, în gândirea comună, riscul este asociat cu un soi de loterie, la care se știe există un oarecare grad de risc (fie el și numai financiar). Astfel, risc este să dai naștere, pentru că nu știi cui dai naștere și nu știi dacă nu-ți primejduiești viața născând. Risc este să te naști, căci nu știi cât de ușoară și lină îți va fi existența. Risc este să ajungi adult, căci nu știi cu ce fel de probleme te vei întâlni și dacă le vei face falță. Risc este să te îndrăgostești, căci nu știi dacă omul ala chiar merită să investești atâtea sentimente în cineva care te poate dezamagi îngrozitor, dar care te și poate împlini. 

Risc este căsătoria, pentru că nu știi niciodată cu cine îți înjugi boii la carul conjugal și dacă ei se vor acomoda să tragă în aceeasi direcție și să nu-și mai tragă câte un picior unul altuia, din când în când, ca sa-și pună piedici pe drum. Ori, dacă boii se împacă și coabitează armonios până la o vreme, se întâmplă că pe unul din doi  îl lovește din plin câte-o dambla și-o ia razna să tragă la alt car, lăsându-l plin de obidă și neputincios pe celălalt care riscă câte-o depresie pe termen lung, iar cursul vieții îi este intors, instantaneu, pe dos.

Risc este să ai copii, pentru că nu știi dacă din ei se vor dezvolta oamenii pe care ți i-ai dori ca părinte și nu știi dacă ei nu-ți vor aduce mai multe supărări decăt bucurii. Risc este să rămâi singur, pentru că nu știi dacă vei putea suporta singurătatea și nu știi ce fel de bătrânețe te așteaptă. Risc este să investești ceva, orice, avuții, sentimente, muncă, pentru că există riscul de a pierde. 

Precum vedeți, totul e riscant! Da, dar reușita în toate cele de mai sus iți poate aduce aduce toată bucuria și împlinirea de care ai nevoie. Prin urmare, toată această falsă problemă care este riscul este cheia progresului și a fericirii. Și-atunci, de ce mai vorbim despre risc? De ce nu vorbim despre încercare, luptă și reușită, așa cum ar fi mai firesc?  Adică, din paharul de risc, să vedem numai partea aia mai plină care ne bucură și ne face să ne simțim oameni, pentru că doar noi, oamenii,  avem conștiință și ne putem bucura? Și știți ce, hai să mai sistematizez încă o dată: riscul este viața, cu toate consecințele ei; lipsa de risc, lașitatea și cumințenia sunt moartea. Ei, ce spuneți, riscați?

joi, 24 martie 2011

Ce ar trebui sa fie un cuplu

Motto: "Lanţurile nu ţin un cuplu împreună. Sunt fire, sutele de fire subţiri care cos oamenii împreună pentru ani de zile." (Simone Signoret)

În cele mai multe dintre cazuri, cuplurile se încheagă la tinerețe când găsirea jumătății este procuparea fiecărui tânăr care nu iese din normă. De fapt, cred că, până în jurul vârstei de 30 de ani, asta este preocuparea de bază a tuturor, mai ales a femeilor.

A fi la casa ta, a fi în randul lumii e deja o dorință comună, iar cei care nu se pot încadra în normele nescrise ale societății, ajung deja să fie taxați drept ciudați. E deja un lucru comun că găsirea celuilalt se face mai mult sentimental, decât rațional, iar, pe de altă parte, este și firesc să fie așa, unde-ar mai fi romantismul vieții în comun? Căci îți trebuie mare răbdare, multă înțelegere și o enormă dispoziție spre compromis să poți rezista lângă celălalt o viață, și, daca nu există și sclipirea unei raze de romantism, numai cu raționalul, nu prea poți s-o scoți la capăt.

Închegate atît de devreme, deși nu cunosc  statistici, mă hazardez să afirm că cel puțin în 15% din cazuri, cuplurile se destramă pe parcurs din "nepotrivire de caracter", cum  sunau vechile verdicte ale tribunalelor comuniste (poate și astăzi s-o spune la fel?!). De ce asta? Pentru că nu poți să vezi în grabă că, în afară de vâlvătaia aia inițială care te mistuie pentru celălalt în primele luni, nimic nu prea te mai poate ține legat de el/ea. Prin urmare, ce ar trebui să aibă în comun cei doi, pentru a putea închega un cuplu?

În primul rând, un cuplu ar trebui să însemne echilibru, iar oamenii aia care-l alcătuiesc să știe să încline balanța exact atât cât trebuie, atunci când trebuie, pentru a restabili echilibrul precar în vremuri de criză. Iar echilibrul asta poate include: încredere, răbdare, înțelegere, toleranță, acceptarea compromisului, iar toate astea nu le poți face fără iubire. Nu, nu la genul ala de iubire arzulie ma gandeam! Ci la cea care înseamna o nesfârșită afecțiune, amestecată cu respect, cu duioșie, cu tandrețe, cu dăruire, iar astea se formează pe parcurs, în ani de zile de conviețuire cu bunele și cu relele ei. Atunci când simți că celălalt este carne din carnea ta, că el este pielea de pe mușchii tăi și gândurile tale nerostite, aceea este sigur iubire. Un astfel de cuplu se completează, se susține, se ține în viață printr-o astfel de iubire. Dar mai este ceva: in astfel de cupluri este loc si de foarte mult adevar. Da, aveți dreptate să gândiți că astfel de cupluri nu prea există, pentru că sunt rare, dar nu atât de rare pe cât ați fi tentați să credeți. Iar ca să vă dau un exemplu, așa au trăit cuplurile bătrâneilor aia pe care-i vedeți mergând de mână pe stradă la 70-80 de ani. Genul ala de iubire.

Ce ar trebui să mai aibă în comun un cuplu? Un amestec de idealism și de pragmatism, în doze foarte bine drămuite. Idealism, pentru că idealismul este un fel de motor al oricărei întreprinderi, iar traiul împreună se poate chema că este o întreprindere dificilă; pragmatism pentru că nu trebuie să pierzi din vedere dificultățile de cuplu ce pot apărea pe parcurs, prin urmare, o înarmare cu răbdare.

Nu în cele din urmă, partenerii unui cuplu ar trebui să aibă o pregătire de același nivel, gusturi și preocupări comune. Observați că nu vorbesc aici de potrivirea de vârstă, deși și aceea este importantă, deși nu neapărat. O vorba proastă, zice că, după ce te scoli din pat, ar trebui să mai ai și ce vorbi cu celălalt. Și nu puteți nega că statul de vorbă la oameni este la fel de important ca puricatul la maimuțe, ba chiar mai. Toate impresiile și trăirile noastre le exprimam comunicând și, cu cât este comunicarea mai elevată, cu atât placerea relaționării este mai mare. Așa cum obișnuiește să zică Pleșu, o discuție elevată face parte din "vrajirea" unei femei și crează afecțiuni elective. Și ca să vă marturisesc care ar fi imaginea mea de cuplu cea mai visătoare  este aceea de a sta cu partenerul într-o dimineață devreme într-o bucătărie spațiosă și luminată puternic de soare, luînd micul dejun, band o cafea, ascultând Mozart, discutând diverse și punând la cale treburile de peste zi. Iar mie aici nu mi se pare nimic ieșit din comun, doar limitat de situații.

E nevoie de pregătire, cultură, educație și preocupări egale, pentru că reversul este înstrăinarea. Unei femei deștepte și cultivate nu-i trebuie un burta-verde care să nu se dezlipească din fata televizorului, cu cana de bere alături și butonând telecomanda de pe un canal pe altul, in cautarea de meciuri de foot-ball,  răspunzand monosilabic le provocările de dialog pe diferite teme. În partidă, unui bărbat deștept nu-i trebuie o femeie predispusă spre pălăvrăgeală ieftină, vorbindu-i despre bucătărie, modă și mondenități. Prin urmare, plastic spus, fiecărui sac îi trebuie peticul lui. De multe ori însă, nu exista atâția saci câte petice, ori peticele sunt mult prea violent și vulgar colorate; de-aia si atâta însingurare în doi, de acolo și atâtea supraviețuiri la limită ori, în cazul mai fericit, despărțiri.

Cum sa nimerești atunci perechea potrivită, căci pare atât de greu?! Anecdotic, fostul meu profesor de semiologie din facultate avea o vorbă: "Cînd vreți să vă însurați/măritați, insistați să mergeți să-i cunoașteți parinții și rudele; și uitați-vă bine la ei căci, așa cum vi se pare familia, așa va deveni și-al vostru ". De bună seamă, nu se referea la asemănarea fizică.

Cum să cauți atunci? Cred că trebuie să evaluezi câtă afecțiune simți lângă celălalt; care sunt stările către care te poartă împărtășirea comună a ideilor; cât de mult îți lipsește când nu e lângă tine; ce ai fi dispus să faci pentru el; apoi, să meditezi la cum ar apărea relația voastră și peste zece, douăzeci, treizeci de ani și să vezi dacă te regăsești acolo. Să te gândești dacă l-ai putea îngriji când este bolnav și se află în mizerie; să vezi dacă te poți deschide în fața lui fără să te alarmezi că devii vulnerabil; să vezi dacă poți să îl consideri parte din tine, iar ceea ce i se întâmplă lui, să te doară la fel ca pe mâna ori piciorul tău bolnav. Dacă răspunsul este pozitiv la tot ce am întrebat aici, înseamna că ai găsit ceea ce îți trebuie. Iar ca să găsești, nu trebuie decât să privești, să analizezi și să fii extrem de cinstit cu amândoi. Să măsori de mai multe ori, în speranța că singura tăietură va fi cea perfectă, iar haina îți va veni ca turnată.

marți, 22 martie 2011

Despre despartire

Motto: "Nu in putine cazuri, femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme. Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit, de care sa-si aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urat." (O. Paler)

Cand am anuntat intentia de a scrie pe aceasta tema, o prietena m-a avertizat cat de delicata o sa fie incercarea, fiind greu sa scrii despre asta si sa mai si nimeresti  tonul potrivit, fara sa exagerezi, ori sa te faci de ras. Evident ca i-am dat dreptate imediat, fie numai si pentru ca si eu sunt femeie, iar realitatea mea fiind prea personala,  prin urmare, se poate dovedi distorsionata. De aceea, n-ar trebui sa ma ia cineva drept guru in materie.  Nu pot insa sa nu marturisesc ca m-am simtit stimulata sa-mi incerc "condeiul", fie si pentru ca am   intuit cativa prieteni care au probleme sentimentale in aceste zile, osciland intre Scila si Caribda, in relatiile lor.

Oricine poate confirma ca, atunci cand intri intr-o relatie, te astepti s-o faci pentru totdeauna si ca aceea va fi unica dragoste a vietii tale, considerand ca persoana de care iti legi viitorul este cea aleasa.  Numai acea persoana iti da impresia ca te completeaza si ca te face fericit. Ce favorizat te simti de astre ca ti-ai gasit jumatatea pe care altii nu au norocul s-o gaseasca! Sub impresia inceputurilor, nici nu prea apuci  sa-ti dai seama ca diferentele dintre voi, de orice fel ar fi ele, pot fi mult mai mari decat asemanarile. Sentimentul de fericire (ori, macar, de bucurie) pe care il traiesti in faza de indragostire nu-ti prea mai lasa timp sa fii atent si la altceva, cand starea necunoscuta pana atunci ce  se reveleaza amandorura  este tot ce conteaza. Nu exista nici o cale sa poti sa fii obiectiv si sa-l privesti cu ochi critic pe celalalt, in acea perioada. Cu atat mai putin vei fi tentat sa asculti sfaturile prietenilor ori rudelor, ori sa crezi ca cineva este in stare sa priceapa ceva din fericirea ta. Iar asta se intampla la inceput, tine cel putin in primul an, in functie de rapiditatea arderii acestor trairi. Nu-s rare cazurile in care multi se si casatoresc in aceasta perioada si este lucru stiut ca, daca apuci sa oficializezi relatia cu celalalt, iti va veni mult mai greu sa te desparti. Ce sa mai zicem daca mai vin pe lume si copii!

Potolita valvataia, incepi sa ai unele banuieli ca alesul/aleasa s-ar putea sa nu fie chiar ce ti-ai dori, desi n-ai vrea sa recunosti ca ai dreptate. Cum sa ai cand au fost facute atatea juraminte, cand sunt si cateva lucruri pe care va mai place sa le faceti impreuna, cand inca ti-e drag/draga si cand poate e numai o parere?  Insa daca nu e numai o parere, iar educatia, comportamentul, cultura, pregatirea, mediile de viata ale fiecaruia sunt atat de diferite, e nimerit sa mergeti mai departe? O femeie ar zice ca da, caci femeile se  simt mai legate decat barbatii de un statut si de niste obisnuinte. Daca barbatii n-au initiativa sa rupa acea relatie, multe femei se pot complace intr-o relatie schioapa si searbada. Si asa ia nastere singuratatea in doi, iar pentru  unii asta se poate intinde pana la moarte. Cei care nu pot trece de aceasta perioada, de obicei a primilor 6-7 ani, hotarasc sa puna capat si sa incerce sa-si refaca viata. Viata care se poate reface, ori poate  ca nu, unii ramanand cu nostalgii dupa perioada de cuplu si regretand decizia de despartire.

Uneori oamenii merg alaturi doua-trei decenii si, dintr-odata, vezi ca unul din ei o ia razna si paraseste cuplul pentru ca se indragosteste de altcineva, un altcineva  care nu merita nici cat o ceapa degerata, asta din punctul de vedere al celor care privesc din exterior aventura cuplului in cauza. Este un lucru stiut, desi greu de crezut, ca, intre 40 si 50 de ani, cuprins de criza varstei mijlocii, oamenii se grabesc sa faca ceea ce n-au apucat sa faca in tinerete. Iar foarte multi dintre ei se indragostesc de persoane ce par nepotrivite si nici nu stii daca ai dreptul sa-i condamni pentru asta, ori nu. Legile morale te-ar indemna s-o faci; dar la naiba cu legile morale, cand viata e asa de scurta. Este  de condamnat cineva care s-a chinuit intr-o casatorie de coniventa mai mult de 20 de ani ca s-a indragostit si si-a gasit persoana langa care ii place sa traiasca?! Sa razi, sa plangi, sa critici, sa incerci sa intelegi, sa fii partinitor cu cel/cea parasita, cum ar fi mai corect?!? Eu zic ca nu e corect in nici un fel,  atunci cand e vorba de viata altuia.  Atat timp cat habar n-ai ce au trait cei doi impreuna.  Cine se simte nevinovat sa arunce primul cu piatra! In fond, fiecare procedeaza cum stie el mai bine. Fiecare face chiar cum stie el ca-i e mai bine! 

E inerent sa  mori putin cu fiecare despartire pe care o traiesti caci, ca o ironie a sortii, unii au "noroc" de mai multe despartiri. In cazul in care despartirea te ia pe nepregatite, iar celalalt isi traieste partea lui de fericire cu altcineva, e foarte dureros sa te desparti si sa si reusesti sa treci peste faza aia in care ai prefera sa fi murit. Sa eviti intalniri, discutii, explicatii fata de ceilalti care fac parte din viata ta. Sa reusesti sa eviti depresiile pe care esti expus sa le faci dupa. Sa reincepi sa traiesti de unul singur si sa ti se para ca nimic din  ceea ce traiesti nu mai are sens. Cel mai greu este ca nu intelegi de ce ai fost inlocuit, unde ai gresit si de ce meriti atata suferinta. Caci aici este cuprinsa multa suferinta atroce.

La cei care au ars intre ei tot ce putea fi ars, incat n-a mai ramas nici scum, inainte de despartire viata ajunge sa fie un iad in care sunt implicati copiii si familiile amandorura, iar certurile si scandalurile  imbraca cele mai hilare aspecte. Nu te mai mira ca cei ce-si jurau iubire pe viata ajung sa se urasca mai rau decat cei mai mari dusmani, ca isi fac unii altora toate greutatile posibile, ii invenineaza pe propriii copii si, daca ar putea, s-ar sterge de pe fata pamantului unul pe altul. Si astea toate in numele iubirii care i-a unit odata, cand nu mai puteau trai unul fara altul si datorita faptului ca au intins de relatia aia ca de un caine mort care n-a mai rezistat si s-a rupt, in cele din urma, in doua.

E o simpla optiune, dar eu cred ca, atunci cand lucrurile incep sa scartie, trebuie sa meditezi unde poti ajunge daca mergi mai departe si sa constientizezi consecintele. Usor de zis, veti gandi, dar greu de facut. Dar, sa stiti, nu aveti dreptate si am sa va dau cateva argumente pe care mi le dau si mie de ceva vreme, atunci cand am ezitari. Dupa ce am trait o jumatate de secol,  pot spune ca sunt sigura doar de cateva adevaruri: 1. ca viata se scurge intr-un singur sens, iar timpul este ireversibil; 2. ca ceea ce n-ai facut la timp, nu mai poti face, nu la modul in care putea fi facut; 3. ca nimeni nu schimba pe nimeni; cu cat trece timpul, defectele oamenilor devenind mai accentuate; 4. ca ne nastem singuri, traim singuri si murim singuri si asta fara nici o putinta de scapare; 5. ca viata nu incepe si nu se termina cu mine; 6. ca viata nu sta in loc pentru durerea mea; 7. ca totul trece, daca ai suficienta rabdare.  Restul constituie chestiuni in care incape atata relativitate ca, daca te gandesti mai bine, ajungi sa te sperii. Prin urmare, daca nu lezezi interesele nimanui si nu incalci flagrant moralitatea, ce faci din viata care ti-a mai ramas, e numai optiunea ta.

Prin urmare, cum poti sa-ti scoti pe cineva din inima atunci cand consideri ca traiul in doi devine un chin si orice zi in plus risca sa transforme relatia intr-o tortura pentru amandoi? In primul rand, il scoti cu mintea, pentru ca ai nevoie de multa obiectivitate cand meditezi la ce-a fost si la ce-ar putea sa mai urmeze. Si trebuie sa poti sa urmaresti toate scenariile posibile si unde te vor duce ele, in cat mai profunda cunostinta de cauza. Trebuie sa gandesti si sa gasesti calea, modul, timpul si felul in care o vei face. Desi taranca, mama  are o vorba foarte inteleapta, pe care n-am avut cum sa n-o tin minte: "decat sa zici vai de noi, mai bine  zici vai de mine". Daca procedezi asa, vei putea sa tii minte si clipele frumoase pe care le-ati trait impreuna si vei putea sa dai ochii cu omul ala, putand, macar, sa nu-l urasti. Ideea e ca nu trebuie sa tragi de ceva pana se alege praful, trebuie sa stii sa renunti la timp.

Apoi, il poti uita pe celalalt cu inima; dar pentru asta este nevoie de un timp in care lucrurile sa se aseze la locul lor, iar peste ele praful. Si o cale de a sterge din inima lucruri este sa te gandesti la ele cat mai des, ca sa le diminuezi importanta. Dar, si pentru minte, si pentru inima, cred ca trebuie sa-i lasi timpului timp sa faca ce stie  el mai bine: sa curga, sa cearna si sa stearga. Apoi, poti incepe sa traiesti din nou.

luni, 21 martie 2011

Despre normalitatea vietii noastre sociale

Motto: "Nebunie este sa faci acelasi lucru iar si iar, asteptandu-te ca rezultatul sa fie diferit" (Albert Einstein)

Daca in momentul in care te izbesti cu capul de un zid nu faci un pas inapoi sa examinezi locul de care te-ai lovit si sa cauti o cale de evitare, noii pasi inainte nu vor avea ca rezultat decat tot noi si noi loviri. In acest stadiu se afla Romania acum, caci n-a invatat nimic din vechile greseli si le tot repeta, cu obstinatie, spre disperarea celor ce o locuim. De buna seama, Romania este o fiinta colectiva alcatuita din noi, cetatenii ei, prin urmare, noi suntem cei vinovati de stagnarea pe care cu totii o dezavuam; insa variabilitatea tipologica a oamenilor este  atat de mare, incat niciodata nu vom fi in stare de actiuni, atitudini si  dorinte colective indreptate spre acelasi scop.

Care ar fi raspunsul cel mai la indemana pe care l-am da, daca ne-ar pune cineva sa spunem repede ce intelegem prin normalitate?! Probabil ca am raspunde usor incurcati: "pai...o viata...normala". Ceea ce nu inseamna ca am si dat o definitie cuvantului. Daca e sa ne uitam un pic prin dictionare si pe internet, caci ele  ne  sunt cele mai  la indemana pentru documentare, normal inseamna ceva care este în concordanță cu norma; conform normei; firesc; natural; obișnuit. In mod gresit, lui "normal" ii este foarte des asociat ca antonim "nebun", desi opusul normalului este anormalul, adica diferitul,  iesitul din norma. Pentru caracterizare, putem aplica cuvantul normalitate la ce dorim noi: la existenta, la tara, la iubire, la familie, la sanatate si doar in ultima instanta la oameni. La tot ceea ce, la un moment dat, isi poate vira starea si iesi din norma. Iar asta doar in cazul in care suntem in stare sa identificam subtirea linie ce delimiteaza granita intre normalitate si anormalitate.

Pentru ca normalitatea oamenilor, familiei si a iubirii sunt chestiuni cat se poate de delicate si nu stiu daca as putea vorbi despre ele cu delicatetea cuvenita,  as prefera sa nu le discut aici. Dar am sa vorbesc cu multa obida despre ceea ce inseamna normalitatea vietii la noi.

Nu stiu voi, dar eu folosesc cel mai des  cuvantul normalitate aplicandu-l la sintagma   "tara normala".  Cei care ma cunosc cred ca m-au auzit adesea vorbind despre asta si despre sentimentul pe care il am cand revin din Vestul Europei, unde mi se pare ca intalnesc lumea aia normala pe care mi-as dori-o si la noi. Iar eu cred ca este o lume normala lumea asezata comod si firesc in tiparele ei, in care oamenilor li se recunosc drepturile si valoarea, iar oamenii au  respectul fata de lege imprimat in codul genetic, miscandu-se cu lejeritate intre codul onoarei si drepturile cetatenesti.

Comparativ cu lumea posibila, lumea in care traim noi pare, de-a dreptul, nebuna, desi este numai anormala. O tara fara nici un pic de respect fata de cetatenii ei, in care legea e ceva ce trebuie respectat doar de poporul de rand, o tara care are o populatie haituita, dezamagita, dezgustata, debusolata si, in mare masura, deprimata; o tara in care, in ultimii saizeci si ceva de ani, valoarea a fost indepartata ori ignorata sistematic, promovandu-se non-valoarea, istoria a fost masluita, respectul pentru traditie, de orice fel ar fi ea, abolit, iar oportunismul de proasta factura s-a extins ca o pegra. O tara in care au fost incurajati si rasplatiti delatorii si suprimati oamenii de onoare. O tara in care poporul a fost transformat intr-o populatie fara alte idealuri decat acelea de a supravietui si a se "descurca" pe termen scurt.

Comunismul mi se pare ca a scos la iveala ce era mai odios in noi si nu incetez sa sper ca traiul intr-o democratie sa faca Romania sa revina la rosturile ei firesti. Bajbaiala cotidiana in care suntem angrenati de mai bine de douazeci de ani, practicile civile si sociale echivoce, ambiguitatea politica, perpetuarea "descurcarelii" ma debusoleaza in fiecare zi si-mi pun la grea incercare rabdarea, facandu-ma sa ma gandesc de multe ori sa incerc sa plec. De ce nu plec, am scris pe larg mai deunazi, dar nici pentru mine, nici pentru noi toti nu plecarea ar trebui sa fie solutia. Ar fi ca si cum am fi dati afara din tara pe care, totusi, ne-o dorim.

Astept de ani de zile ca, odata cu schimbarea generatiilor, sa inceapa si societatea noastra sa se normalizeze, atat in reactiile generale, cat si in ceea ce priveste civismul, viata politica, respectul pentru om, respectul pentru munca, respectul pentru valoare. Mi-e teama insa ca astept degeaba, in conditiile in care tinerii preiau de la parinti idei false despre cat de bine se traia in totalitarism, cand "nu se gasea, dar te descurcai" "aveai o casa si un loc de munca asigurat"si cand era "ordine" instaurata de militie. Mi se pare dureros sa vad ca tinerii de treizeci de ani traiesc nostalgii dupa o lume pe care n-au cunoscut-o decat din auzite, iar nostalgiile astea nu sunt datorate regretului ideologiei pierdute, ci doar pierderii unei oarecare sigurante materiale. Care este pretul pe care l-am platit noi cei mai in varsta pentru "siguranta" aia care numai siguranta nu era, nu mai este treba lor.

Ce mi se pare si mai anormal, e ca observ si la tineri o tendinta spre oportunism, spre parvenire si "descurcareala" prin orice metode. Inclusiv prin calcatul pe cadavre, daca este nevoie. Buluceala existenta la usile facultatilor particulare in scopul de a obtine o diploma, indiferent in ce ar fi ea, dorinta de a intra ca slujbas la stat, folosind pentru asta toate pilele de care esti in stare, intrarea in politica partidului de la putere pentru a se "aranja" intr-o functie de conducere si alte practici de acest gen mi se par jalnice la tinerii care au toata viata in fata,  pot sa-si ia viata in maini si sa faca din ea ce vor ei sa faca, cea mai mare facilitate in acest sens fiind aceea ca sunt tineri. Ca invarteala marunta le sta la indemana si li se pare normal sa se foloseasca de ea, ca nostalgiile lor dupa vremurile trecute sunt prezente, ca vederile lor sunt atat de limitate in pragul vietii, mie mi se pare o situatie anormala.

Ce mi se pare cel mai grav in momentul de fata e ca nu intrevad nici o posibilitate de a iesi din  anormalitatea pe care o traim.  Cum sa-i convingi pe oameni ca le-ar fi mai bine altfel, cand aici este vorba de optiune personala? Cum sa-i faci sa aleaga calea mai anevoioasa, dar corecta, cand cea usoara, aducatoare de statut si foloase necuvenite, le este mai la indemana. Cand oferta zilnica de locuri de munca este foarte redusa, accesul la imprumuturi pentru tineri este limitat, pregatirea profesionala si intelectuala pentru meserii profitabile este asa de derizorie. Cum sa-i convingi pe tineri ca ei ar trebui sa fie cei care sa transforme societatea noastra anchilozata si atemporala, intr-una normala si cum sa-i convingi ca asta ar fi si in interesul lor? Eu, una, nu gasesc nici un raspuns la asta!

vineri, 18 martie 2011

Despre suferinta

Motto: "Numai oamenii care suferă realmente sînt capabili de conţinuturi autentice şi de o infinită seriozitate. Ceilalţi sînt născuţi pentru graţie, armonie, iubire şi dans." (E Cioran)

Suferinta: un cuvant de care ne temem toti, o stare pe care nimeni nu vrea s-o traiasca pentru ca, din start, suferinta este perceputa ca o nedreptate cu care suntem pusi in contact din intamplare si total nemeritat. Mai mult, nici nu putem invata suferinta din auzite, trebuie sa ne intalnim cu ea pentru a ne da seama de valentele ei si de puterea cu care ea  ne poate transforma. 

De cele mai multe ori, incepem sa suferim de foarte devreme, cand inca nici n-am inceput sa ne dumirim ce ni se intampla. Dar, desi ne obisnuim cu ea devreme, de fiecare data, o suferinta noua ne afecteaza ca si cand ar fi prima cu care ne-am intalni.

E rau sa suferi? Nu neaparat, nu intotdeauna, daca iti doresti sa suferi pentru o cauza ce ti se pare nobila si esti convins ca suferinta este calea de a-ti indeplini nazuintele. Dar nici nu putem spune ca e bine, intotdeauna  fiind tentati sa alegem calea mai usoara, daca ea ni s-ar oferi. De cele mai multe ori, nu suntem crutati de suferinta, paradoxal insa, fiecare iesire din ea ne surprinde mai intariti.

Sa dai o definitie suferintei?! Cum poti sa definesti durerea, frustrarea, tristetea, neputinta,  ura, inocenta, neintelegerea si nebunia amestecate intr-un bol incins si dat unui om spre  inghitire. Doar si Hristos a avut momentul lui in care s-a simtit rapus si a cerut Tatalui sa indeparteze de la el paharul de suferinta!  Atunci, omul cum sa poata suferi in tacere?! Cel mai rau, este ca suferinta te face sa te simti neputincios si nu crezi ca ai sa gasesti intotdeauna puterea sa ripostezi. Desi, cei care au suferit sustin toti ca Dumnezeu nu-i da fiecaruia decat atat cat poate sa duca; si se pare ca unii pot sa duca foarte mult!

O taxonomie superficiala ne determina sa catalogam suferinta in cele mai simple doua feluri: suferinta fizica si suferinta psihica; evident, se poate suferi din multe pricini, in multe feluri, dar esentialul este acesta; ne sufera corpul, ori ne sufera inima si mintea. De aici putem ramifica fetele suferintei la nesfarsit, pana vom obtine o incalcitura  asemanatoare unei radacini prea fibroase si extinse, cu ramuri care se intretaie si se intrepatrund. Se sufera din durere, dar aceasta suferinta trece, de cele mai multe ori, fara sa lase urme. Pur si simplu  ne vindecam si reintram in ritm. Dar se sufera si din cauza sufletului si asta ne imbolnavste, ne marcheaza vatamandu-ne si adaugandu-se  peste suferintele vechi. Si, cel mai tare, si poate doar la aceste doua feluri de suferinta ar trebui sa le raportam pe toate, se sufera din dragoste si din nepasare (a celuilalt/celorlalti).

Se intampla ca intalnirea cu suferinta sa se faca foarte de timpuriu, uneori parintii nerealizand suferintele ascunse ale copiilor lor. Mai grav este ca nu se gandesc la faptul ca ei sunt primii care le provoaca acestora suferinte, prin relatiile de cuplu pe care le traiesc. Sau, chiar daca isi dau seama, nu sunt in stare sa-si asume  vina, cealalta jumatate a cuplului fiind considerata vinovata. Certurile, ura, nepasarea, compromisurile, invinuirea celuilalt in fata copilului, toate sunt percepute exacerbat de puiul de om si noi, cei care ar trebui sa fim primii care sa-l fereasca de astfel de suferinte, adaugam noi si noi brate de paie peste valvataile din cuplu si-l obligam pe copil sa asiste.

Uneori nici macar nu este nevoie de atat sa faci un copil sa se simta frustrat si asa sa ramana; nepasarea poate crea suferinte la fel de mari ca violenta fizica. Fiti siguri ca niciodata copilul nu va intelege cu ce a gresit si de ce nu este acceptat cu drag in familia lui. Dar, in mod sigur, copilul ala va deveni un adult frustrat.

Cand crestem, incepem sa suferim din aceleasi doua motive: din dragoste si din nepasare. Probabil ca acestea sunt suferintele cele mai dureroase, daca ne afecteaza atat de mult pe toti,  pe absolut toti. Numai ca, in functie de echilibrul interior si de  rezistenta fiecaruia, ne revenim mai repede, mai incet, ori  deloc, tarand toata viata dupa noi tristeti si depresii de diferite grade. Si intrebandu-ne, intotdeauna: de ce noi?!

De ce noi?! Pentru ca viata nu este usoara si trebuie sa invatam sa luptam pentru a ne adapta ei;  daca nu-si vor cladi un sistem de supravietuire, visatorii si molaticii vor claca primii. De ce noi?! Pentru ca trebuie sa invatam sa reperam sistemele de referinta, modelele la care ne raportam, sa incercam sa invatam prin imitatie si sa rezistam. De ce noi?! Pentru ca nu ne cunoastem suficient pe noi insine/insene si uneori gresim in evaluarile noastre si ne credem mai deosebiti si mai inzestrati decat suntem. Masuram prost si ne croim tipare mai mici ori mai mari si ne intindem pe/intre ele, ca pe patul lui Procust. De ce noi?! Pentru ca nu suntem atenti in jur si nu traim in armonie si echilibru cu lumea, intelegand prin "lume" totul. Nu stiu voua, dar mie  cele mai mari suferinte mi-au venit din lipsa de armonie si de echilibru. Si de atentie la ceilalti. De ce noua?! Pentru ca trebuie sa invatam, in permanenta, iar suferinta are rolul sa ne corecteze acolo unde insistam sa ignoram evidentele.

Poate parea ciudat ce-am sa zic acum dar, daca in copilarie suferintele noastre sunt produse de altii, in tinerete si la maturitate cele mai multe suferinte ni le producem singuri si, ceea ce este mai grav, este ca nu ne dam seama de asta. Dar  nu este mai putin adevarat ca tot noi suntem si cei care inventam  caile de raspuns la suferintele noastre. In urma a multa, multa meditatie. In urma a multa, multa umilinta. In urma a multa, multa rabdare. In urma privitului in oglinda si soptitului adevarurilor celor mai crunte pe care le-am ocolit, le-am ocolit, pana am uitat de ele.

Desi n-o sa fiti de acord cu mine, eu cred ca de-abia suferinta ne face oameni si ne pune in acord cu noi si cu lumea. Dupa care incepem sa intelegem si sa luam lucrurile care ne vin, asa cum au fost ele lasate: unele bune, altele rele, viata fiind, in cele din urma, marea moara prin care suntem siliti sa ne petrecem toti, macinandu-ne.

marți, 15 martie 2011

Intrebari pe marginea universului romanesc al (ne)fiintei

Motto: "România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin." (Jonathan Scheele) 

Nu cred ca un roman ar fi putut sa dea o definitie mai exacta a Romaniei decat a facut-o Scheele! In ultimii douazeci de ani, cred ca n-a fost saptamana de la Dumnezeu in care sa nu ma intreb: ce mai caut eu in Romania, cand lucrurile merg din prost in mai prost? Ce ma mai retine intr-o tara in care anormalul a luat locul normalului si in care o girueta pare sa stabileasca directia bezmetica de mers. Ce oameni sunt astia, ce tara este asta, pana cand si pana unde? Voi mai apuca sa prind alte vremuri aici incat sa scap de sentimentul asta de irosire?

Ma gandesc adesea la prietenii apropiati mie in trecut care au fost mai vizionari, intrezarind incotro se indreapta lucrurile la noi si au plecat sa-si traiasca viata in alta parte, la doi-trei ani dupa dobandirea libertatii de miscare; si bine au facut, caci uite ce mi-a demonstrat mie viata: ca aici ne irosim cu fiecare minut pierdut si ca nimic nu are vreo sansa sa se schimbe, cel putin nu in urmatorul sfert de secol. Ei au inteles la timp directia din care batea vantul, au fost mai pragmatici decat mine si au reusit sa se rupa la timp de mediul care ne striveste. De universul romanesc de neputinte, disperare, frustrare si dispret pe care ni le ofera viata politica, economica si sociala in fiecare zi. Desi nu pot sa nu-mi pun o intrebare recurenta: sunt ei mai impacati/fericiti acolo, decat sunt eu aici? Nu ma refer, deloc, in aceasta intrebare la starea de bunastare materiala, ea fiind ultima care ma procupa; ma gandesc la starea aia de impacare si liniste sufleteasca pe care o traiesti atunci cand esti multumit cu ceea ce faci si cu directia in care merge viata ta. 

Numai ca, dupa ce gandesc asa, un intreg potop de intrebari  mi se invartejeste in minte: eu, daca as fi plecat, as fi reusit sa nu traiesc toata viata tanjind dupa Romania,  in conditiile in care sunt o sentimentala fraiera care ma leg de oameni si locuri? Sunt fraiera, sau asa e bine, sa te legi de oameni si locuri si sa traiesti in mijlocul celor cu aceleasi visuri si dorinte ca si tine? Dar mama, familia, ce ar zice, nu i-as rani? In special pe mama? Pot si am dreptul sa-i necajesc pe altii prin plecarea mea?  Si, daca as fi plecat, as fi reusit sa realizez ceva pe-acolo, sa nu-mi consider viata irosita intr-un final? Dar, daca am ramas aici, ma consider irosita? Si, daca as fi plecat si m-ar fi cuprins dorul, as fi avut curajul sa ma intorc? Are locul in care m-am nascut vreun sens  si vreo importanta in ceea ce traiesc? Iar, daca m-as fi intors, nu mi-ar fi parut rau? As mai fi in stare sa plec acum? Si, daca da, ar mai merita s-o fac? Dar unde m-as adapta cel mai bine, care dintre lumile posibile mi s-ar parea mai normala? As reusi sa ma leg de oameni pe-acolo, sa-mi fac prieteni noi (intrebarea asta n-are sens, eu imi fac usor prieteni!)? Dar limba, n-ar fi pentru mine un handicap, as ajunge vreodata sa gandesc si sa visez intr-o limba straina si sa renunt la frustrarea de emigrant? De fapt, ce inseamna emigrant? Dar, daca sunt  convinsa  ca as  reusi sa ma rup de-aici, de ce ma bucur asa de tare de fiecare data cand revin din calatoriile din lumea aia normala dupa care tanjesc in restul timpului? Dar, daca as pleca, as reusi sa nu ma mai gandesc la ratare, ori sentimentele alea se vor tine dupa mine si acolo. Dar aici, e acesta un univers in care sa traiesti? De fapt, ma consider eu neimpacata aici, ce-mi lipseste? Ce mi-as dori mai mult si ce mi-ar mai placea sa pot face, in afara de ceea ce am facut pana acum? Ar fi posibil? Ce ii poate lipsi unei vieti sa  fie  implinita? De ce oamenii aia care au avut curajul sa plece nu  sunt totusi mai impacati decat mine si, si dupa zeci de ani, cand vorbesc de tara asta, vorbesc despre acasa? O fi adevarat ca nu degeaba ne nastem in locul in  care ne nastem si ca asta ne urmareste peste tot? De fapt, de ce ai nevoie ca sa te simti fericit? Dar daca ar fi totusi mai bine sa incerc sa plec macar acum? Dar ce-mi mai trebuie si, de fapt, mi-a trebuit vreodata?

Sunt un om foarte hotarat, nu?

duminică, 13 martie 2011

Despre intalnirile providentiale

Intalnirea a doua persoane este precum contactul a doua substante chimice; daca este vreo reactie, amandoua sunt transformate. (C.G.Jung)

Incercarea mea de a aduce in discutie subiectul intalnirilor e hazardanta, in conditiile in care de-abia au dezbatut subiectul Plesu si Liiceanu, pe postul public de televiziune. Ce n-au spus ei si as spune eu? Greu de anticipat,  probabil doar palavrageala marunta, ramane de cantarit rezultatul!

Se cuvine a preciza aici ce consider eu intalniri providentiale; in genere, ceea ce considera toata lumea: intalnirea cu mentori speciali,  cu oameni care iti amprenteaza personalitatea, intalniri cu prieteni care inseamna pentru tine mai mult, ori la fel de mult ca familia. N-as vrea sa credeti ca las deoparte intalnirea cu celalalt, cu jumatatea care te intregeste prin iubire, caci si acest fel de intalnire tot providentiala poate fi.

Educatia pe care o primim in familie, in cele mai multe cazuri, se poate dovedi incompleta: fie ca cei care ne educa nu stiu sau nu au cum sa ne dea mai mult, pentru ca, la randul lor, au fost privati de ea, fie ca noi suntem reticenti in a primi.  Si putem fi reticenti, pentru ca modul in care ni se da nu se pliaza structurii noastre speciale, din varii motive: sensibilitate maladiva, reticenta agresiva, sfiala, personalitate recalcitranta, vioiciune iesita din comun. Mai mult, cel care da trebuie sa se impuna prin ceva deosebit celui care primeste, ori sa aiba acelasi gen de structura sufleteasca.

Cei mai multi dintre noi punem numi cel putin doi-trei profesori care ne-au marcat in bine si ne-au orientat existenta; o blandete neobisnuita, un talent deosebit, o proprietate deplina a termenilor de impartasire a domeniului pe care il predau ne-au facut, pe unii dintre noi, sa ne alegem, mai tarziu, calea profesionala in viata, dar si modelul uman. Pentru ca i-am iubit si respectat, am vrut sa le semanam, prin urmare, constient sau nu, i-am imitat. Ei au fost, in momentul acela, instrumentele cu care a operat destinul in existenta noastra. Au fost parte din  intalnirile pe care trebuia sa le traim, pentru a deveni ceea ce suntem azi.

Avand in vedere importanta dascalilor din copilarie asupra noastra, este mare pacat ca se indreapta catre  profesie oamenii fara vocatie. Unii dintre ei,  pe langa ca nu reusesc sa se ofere drept modele, fac mai mult rau decat bine, reusind sa-i inlature pe micuti de cuvantul scris. Ei sunt, de fapt, contramodele si, din pacate, invatamantul  nostru este mult mai plin de acestia , decat de mentori.

Revenind, eu cred ca majoritatea oamenilor intra in viata noastra cu un motiv precis, acela de a ne influenta trecerea prin viata. Se intampla sa intalnim  exact  la momentul potrivit oameni cu tarie de caracter, oameni darnici, oameni care au descoperit sensul vietii si care stiu sa faca diferenta intre bine si rau, oameni care se interpun intre noi si ceilalti, oferindu-se drept exemple vii de rezistenta si verticalitate. Nu cred ca la fel se intampla si cu oamenii care ne fac rau in viata, intalnirea cu ei fiind doar accidetala si neimportanta, prin urmare, pasagera si supusa uitarii, daca natura ta maladiva nu retine ca pe un atentat orice intamplare neinsemnata.

Ca sa poti fi mentor pentru altii, trebuie sa ai un mare respect pentru institutia prieteniei si pentru oameni; sa le acorzi celorlalti credit si intelegere, sa poti sa te demontezi pe tine in bucati mici, analizabile si observabile pentru ceilalti, in asa fel incat modelul tau sa fie inteles, sa poti impartasi si sa-ti placa s-o faci, sa intrevezi in celalalt omul care ar putea sa devina, sa nu te deranjeze ca, la un moment dat, celalalt ar putea sa te depaseasca. Sa ai, sa vezi ce trebuie dat, cui si cand trebuie, sa faci asta cu bucurie si sa te bucuri ca ai adaugat "caramizi" la temelia  unui om. Cam asta ar fi in ceea ce priveste intalnirile providentiale cu profesori, prieteni colegi deosebiti care te-au ajutat sa te formezi si sa evoluezi.

Intalnirile providentiale cu "celalalt" sunt, din pacate, mult mai rare. Lecturile pe care le facem, povestile pe care le vedem in filme, la teatru sau opera sunt, de cele mai multe ori, simple povesti. Asta nu inseamna ca nu exista si astfel de intalniri inscrise in destin, problema este daca noi avem rabdare sa le intalnim  si nu ne lansam in cautari bezmetice si in cuplarile cele mai bizare, in acest caz, facandu-ne-o cu mana noastra. Sunt insa convinsa ca Dumnezeu socoteste altfel in aceasta privinta: cei ce pot, trebuie sa-i calauzeasca si pe cei care nu pot ,  ca in parabola orbilor; in popor se zice mai simplu, ceva legat de sacul si peticul, caz in care intalnirea devine providentiala mai mult pentru petic, decat pentru sac.

Ca sa poti merge mai departe, in momentele in care ti se pare ca viata in doi este lipsita de sens, trebuie sa poti sa crezi ca povestile de dragoste exista, ca tot ce ai de facut este sa privesti in jur, cautand cu speranta, ori sa te sugestionezi ca celalalt este cel pe care ti l-a scos in cale providenta. In general, nimeni nu prea schimba pe nimeni si, cu cat trece timpul, defectele celuilalt se adancesc. Dar convietuirea lunga  te obliga la compromisuri, de genul:  mai  las eu, mai pune tu si, astfel, caruta este trasa mai departe.  La sfarsit de drum ajungi deja convins ca celalalt chiar iti era menit.


sâmbătă, 5 martie 2011

De ce sunt barbatii demni de invidiat

Motto: "Cei mai mediocri dintre barbati se simt ca niste semizei atunci cand se compara cu femeile." (Simone de Beauvoir)

In esenta, ceea ce voi dezvolta aici este textul din motto; caci indiferent cat de inteligenti si de lipsiti de misoginism ar fi, privite dinspre barbati, femeile par niste anexe mediocre, niste fiinte de mana a doua pe care, in nemarginita lor indurare, le accepta pe langa ei pentru ca asa  sunt ei, au inima larga.  Nu-mi propun sa analizez aici motivele pentru care ei cred astfel,  ci doar cateva dintre motivele pentru care consider ca barbatii sunt favorizati si pentru care, eu care m-am nascut femeie ii invidiez. Sunt si multe alte lucruri pentru care nu pot sa afirm ca-i "fericesc", dar ele ies din discutie aici. Avertizez, din start, ca n-am nici un fel de convingeri feministe, ba, dimpotriva!

Nu cred ca sunt singura femeie care, fetita fiind, am tot sperat ca, intr-o zi, ma voi transforma si eu in barbat, avand in vedere avantajele pe care incepusem sa observ ca le aveau  adamii, comparativ cu evele. Evident ca, pe vremea aia, granitele intre genuri nu-mi pareau insurmontabile, iar ceea ce puteam sa percep era numai ca au mai multa forta fizica, ca baietilor li se permiteau mai multe decat fetelor si ca erau, evident, favorizati de societate. Ceea ce, intr-un fel, este adevarat, fie si numai facand rererire la fericirea parintilor carora li se nasc baieti, comparativ cu a celor care se "pricopsesc" cu fetite.

Prin urmare, ce "invidiez" eu la barbati?
Ca au o minte mai metodica decat a femeilor si sunt mai dedicati studiului  si activitatilor  desfasurate intru dezvoltarea personala; ei detin capacitatea de a se concentra asupra unei probleme care ii preocupa si nu-i mai poate distrage nimic de la ea, intr-un grad mai mare decat femeile.  Mi se pare ca barbatii pot gandi in perspectiva mai cu spor si mai cu viziune decat femeile. Ca sa ma exprim mai plastic, au un fel de-a "pune cornu-n perna" si de a nu mai fi atenti la nimeni si nimic, pentru a-si atinge scopurile. Femeile au un alt tip de reactie la aceasta problema; perspectiva le este alterata, de mici, de preocuparile pentru apartenenta la un grup social, cel mai adesea  la formarea unei  familii si la coordonarea ei, la cati copii vor avea si la cum sa arate viitoarea lor casa. Cand barbatii se gandesc de mici ce "se vor face" cand vor fi mari, si aproape ca au idei clare despre asta, fetitele se gandesc la cum vor fi ele ca mirese! Cand baietii incep sa mestereasca, sa creeze, fetitele se joaca cu papusile! Pai, sa nu zici ca asta e programata genetic?! Asta este prima si cea mai spinoasa diferenta pe care o vad.


A doua: ca pot sa ignore, cu lejeritate, chestiuni pentru care femeile se dau de ceasul mortii daca nu le pot rezolva; adica au o capacitate  speciala de prioritizare a lucrurilor cu adevat importante pentru ei ca indivizi si pun in aceasta prioritizare tot egoismul de care sunt in stare pentru a le reusi. In calculele pentru atingerea unui tel nu incap parintii, sotiile, iubitele, copiii. Stiu ca acolo trebuie sa ajunga si acolo ajung!  Pe termen scurt, asta nu le poate fi decat favorabil; pe termen lung, ce mai conteaza, aproape ca nu se mai vede, iar uneori consecintele unui asemenea comportament aproape ca se pierd. Iar lor asta chiar le iese!

Alta: ca-si pot permite atitudini sociale je m'en fiche-iste  si nu-i judeca nimeni, asa cum o fac cu femeile. Nu cred ca am ce explica aici, ca toti stim ce inseamna prejudecatile sociale si  cum valsam cu pasi mici printre jaloane sa le evitam ori, macar, sa le mascam. 


Tot societatea ii favorizeaza pe barbati oferindu-le optiuni la care femeile nu au acces, si ma refer aici la anumite meserii in care barbatii sunt preferati si creditati cu un grad de incredere incomparabil mai mare, mentinandu-se prejudecati fata de priceperea femeilor in domeniu. Daca nu ma credeti, ganditi-va repede la cine ati prefera sa va opereze intr-un caz in care sansele de reusita sunt mici si incercati o optiune; dar o femeie dirijor, cum vi se pare?! Daca o femeie greseste in meseria ei, indiferent ca este una singura, imediat apar si comentariile: eh, la ce sa te astepti de la o femeie?! N-am auzit insa niciodata comentariul: la ce sa te astepti de la un barbat (evident, cand este vorba despre profesie!).


Barbatii pot face alegeri care noua, femeilor nu ne sunt lejere; expresia "flacau tomnatic" - daca asta o fi cea potrivita in context - este muuuult mai rar folosita decat expresia "fata batrana"; iar cea din urma pare ca are mai multa savoare ca eticheta si este insotita la rostire si de un oarecare dispret pentru femeile care, dintr-un motiv sau altul, au decis sa ramana singure.


Barbatii mai pot fi invidiati si pentru nonsalanta cu care, indiferent de situatie, pot afisa un anume gen de siguranta, de stapanire, de sange rece care femeilor  le scapa; femeile se pierd mai repede cu firea (dar asta cred ca se intampla din cauza ca sunt obisnuite sa gandeasca mai rapid la consecintele unei fapte. Au un antrenament lung in acest sens si, de cele mai multe ori, sunt si cele care trag ponoasele.


Mi se mai pare un mare avantaj al barbatilor faptul ca ies dintr-o relatie  cu partenera mai putin marcati decat o fac femeile si ca sunt mai hotarati atunci cand pun punct. Femeile isi aduc aminte de tot ce-au investit de-a lungul timpului intr-o relatie, analizeaza, se gandesc, se razgandesc, incearca sa uite, sa ierte, sa reanalizeze, sa minimalizeze importanta, sa creada ca, daca legi firul rupt, relatia poate continua. Barbatii sunt mai transanti in a taia coada cainelui dintr-o singura lovitura si bine fac.  Fie-mi iertat, dar cred ca barbatii reusesc, nu neaparat constientizand,  sa fie mai egoisti si mai ingrati in relatii decat femeile si asta este, intotdeauna, in favoarea lor (dar asta e posibil sa fie o impresie subiectiva). Divagand, viata merge intr-un singur sens, timpul e scurt si consumarea in relatii care nu duc nicaieri ori mananca nervii e pernicioasa. Si-atunci de ce sa tii unite doua nevoi?! Deci, la ei e mai usor!


Cam pentru asta barbatii sunt de invidiat, din punctul meu de vedere. Pentru ce  cred ca nu sunt de invidiat, va asigur ca n-ati vrea sa aflati!


joi, 3 martie 2011

Meditand la singuratate

Motto:

 "Cine nu are casa, nu-si mai face,
   cine e singur, multa vreme o sa fie,
   el va veghea, citi, si lungi scrisori va scrie,
   si pe alei, incolo si incoace,
   nelinistit va rataci, cand frunze-adie."
  (Rainer Maria Rilke)

Se zice ca nimanui nu-i place sa fie singur, ceea ce mie nu mi se pare adevarat. Sunt situatii in care singuratatea este de preferat situatiilor ambigue si echivoce, desi s-ar putea ca aceasta sa fie numai optiunea mea personala. Eu sunt singura si-mi place sa fiu asa! Dar n-as sti sa va spun daca am ajuns la aceasta constatare de frica ideii ca mai binele este dusmanul binelui, ori pentru ca m-am acomodat suficient cu mine si ma pot accepta asa cum sunt, cert este ca  singuratatea imi prieste.

Oamenii sunt obisnuiti sa gandeasca la singuratate numai ca la o stare exterioara, de apartenenta civila,  si aproape ca nu iau in considerare existenta unei alte stari de singuratate, mai grave,  anume singuratatea interioara.  Singuratatea interioara este un fel de pustiire a fiintei, desi nu este neaparat sa fii singur ca sa te simti pustiit; poti sa fii in mijlocul celei mai numeroase familii si sa traiesti singuratatea mai intens decat daca ai fi singur. De aceea, precizez ca ceea ce traiesc eu este doar starea de singuratate exterioara, civila.

De ani de zile sunt tot mai convinsa ca fiecare, ca individ, se naste singur, traieste singur si moare singur, iar de acest adevar incerc sa-i conving si pe altii care se arata debusolati si singuri. Numai ca nu poti ajunge la aceasta concluzie in tinerete cand caracteristica cea mai fireasca a oricarui muritor este gregaritatea, amestecarea in multimi asemenea tie. In perioada de formare, ai nevoie sa faci parte din grupuri, sa te simti inclus, acceptat, apreciat. Cu vremea, incepi sa te distantezi, mai intai de familie, apoi de amici si, in cele din urma, incepi sa alegi de care dintre fostii prieteni te mai simti legat si cu care mai ai teluri comune si doar pe aceia ii mai pastrezi. E perioada cand incepi sa meditezi la sens si incerci sa-l identifici in ceea ce ai trait si traiesti zi de zi.

Singuratatea iti creaza prilejul de autocunoastere pe care apartenenta la un grup nu prea ti-o faciliteaza. Ai timp sa stai cu tine si sa intorci ideile pe toate partile; incepi sa-ti pui intrebari asupra conditiei tale si sa cantaresti avantajele si dezavantajele singuratatii: de ce esti singur? E anormal sa fii singur?  Care sunt urmarile singuratatii? Inseamna singuratatea esec? Suporta femeile mai usor singuratatea decat barbatii? Singuratatea este un atribut al individului, ori, deopotriva este si un atribut al maselor? Cum apare singuratatea din exterior si ce te determina sa aderi la ea?
Nimeni nu-si planifica singuratatea, ea ti se intampla, pur si simplu. O poti accepta, ori nu, depinde numai de tine si de spaimele tale. Ea iti devine o optiune personala la "oferta" pe care o desfasoara in fata ta destinul. Singura ciudatenie aici este ca  alegerea ce-ti este lasata la indemana nu este cea intre un rau (admitand ca singuratatea este un rau) si un bine, adica intre singuratatea efectiva si  cuplul perfect, ci cea intre un rau si alt rau,  mai mare, care este singuratatea in doi. 

Poti alege singuratea efectiva dintr-o multime de motive,  curajul sau lasitatea, comoditatea ori  frica fiind printre cele mai comune. Aceleasi pot fi si motivele pentru care alegi singuratatea in doi, desi aici curajul nu mai are ce cauta. In ce ma priveste, mi se pare ca singuratatea efectiva este mai confortabila si mai putin consumptiva, prin urmare, iata-ma aici.

Nu stiu daca te poti considera anormal numai pentru ca ai ales sa traiesti singur, este insa foarte probabil ca societatea te va considera anormal, pentru cei mai multi, optiunea pentru singuratate fiind de neinteles. Dar Creatorul este singur; sfintii au sfarsit singuri, chiar daca unii au avut perechi pentru inceput; monahii sunt singuri, prin urmare poti trage concluzia ca trebuie sa ai curaj si forta spirituala pentru a ramane singur; doar gandindu-ma la asta, simt insa o adiere de orgoliu pe langa tample, iar despre relatiile mele cu orgoliul v-am mai scris, asa ca nu mai dezvolt.

Nu cred nici ca singuratatea inseamna ratare sau esec pentru cineva (de multe ori, alocandu-ti altfel resursele, poti ajunge chiar sa ajungi sa te afirmi in ceva traind astfel), dar asta depinde de abilitatea fiecaruia de a fructifica aceasta stare. Daca nu suferi din alte cauze, nu esti legat afectiv de o alta persoana, nu ai griji materiale, singuratatea poate fi chiar benefica, pentru ca libertatea de miscare iti este mai mare. Pentru orice iti este dat sa traiesti, cel mai important este sa fii sanatos, caci experimentarea bolii de unul singur e posibil sa nu mai fie asa de placuta.  Pot insa sa recunosc ca mie singuratatea imi prieste si nu m-am gandit niciodata la singuratatea mea ca la o ratare. Asa am trait mereu, asa mi-a fost bine, asa am trait momente de implinire, prin urmare nu pot sa ravnesc la stari ce nu-mi sunt cunoscute. O fi curaj, o fi lasitate, chiar nu ma preocupa si nu stiu sa va spun. Dar mi-e bine.

Singuratatea are si urmari: capatarea de tabieturi (desi aceasta nu este neaparat caracteristica oamenilor singuri), o anume ciufutenie in relatiile cu ceilalti, un grad de libertate mai accentuat, tot un anume grad de nonconformism si ceva mai mult curaj. E bine ca poti sa iei decizii mai putin cantarite, stiind rezultatul lor  nu te afecteaza decat pe tine. Dar e rau ca singuratea te poate face inflexibil in relatiile cu ceilalti, iar aici cred ca este nevoie sa fii atent sa nu scapi prea tare haturile din mana. In masura in care rigiditatea ta nu afecteaza pe nimeni, e in regula, cand incepe insa sa se repercuteze asupra relatiilor cu cei din jur, e bine sa devii atent. N-as zice nici ca oamenii singuri au mai multe anomalii de caracter decat cei care traiesc intr-un cuplu. Dar e posibil, totusi, ca cei cuplati sa fie mai flexibili, mai dispusi la sacrificiu si mai concesivi.

N-as sti sa spun daca femeile ori barbatii suporta singuratatea mai usor, cred ca asta nu tine de apartenenta de gen ci, mai degraba, de individ. Si de modul in care el se raporteaza la viata.

Am amintit mai sus calitatea singuratatii ca atribut al individului sau al maselor si probabil ca asta a parut ciudat; desigur ca numai individul poate fi singur. Dar, dragii mei, nu uitati ce singuri am fost vreme de cateva decenii, pana mai acum douazeci de ani! Singuratatea aia de atunci, singuratatea unei natiuni, o mai simtim si azi, din cand in cand, in oase.

Probabil ca va sta pe limba o intrebare pentru mine, iar, in incheiere,  va raspund la ea: da, nu e rau sa fii singur daca, in tot raul, te obisnuiesti sa vezi intai partea de bine. Eu cred ca am ajuns acolo. Si nu, nu sunt singura din lasitate!

"Sunt singur pe lume si totusi nu sunt singur destul" tot Rilke.