Harta interioară

Motto: "Suntem cu toții pelerini aflați în aceeași călătorie, doar că unii dintre noi au hărți mai bune." Nelson Richard deMille

Mărturisesc, din start, furtul sintagmei "hartă interioară" (deși nu și al ideilor), dar alăturarea mi s-a părut fermecătoare și mi-am dorit un exercițiu de ...stil (?) pe această temă. Am oscilat însă între acest titlu și cel de "hartă afectivă", deși,  în text, cred că voi face referire la ambele, căci se aseamănă, după cât îmi pare, până la identificare.

Fiecare om care a trăit suficient să ajungă să conştientizeze ce trăieşte are propria lui hartă interioară punctată de trăirile emoţionale şi de evenimentele marcante. La unii, această hartă este mai aglomerată, la alţii, ea e mai săracă, dar parcursul nostru este bine trasat de cicatricile interioare. El  doar  e colorat diferit, în funcţie de intensitatea şi importanţa trăirilor trecute.

Putem identifica, pe aceste hărţi, în cenuşiu,  evenimentele timpurii ale copilăriei care s-au transformat în sentimente de frustrare persistente în comportamentul nostru de adulţi timoraţi, frustraţi şi resentimentari; mai putem identifica îndrăgostirile nefericite din adolescenţă și de la maturitate, în care respingerile celor  de care ne legaserăm afectiv, cu exuberanţa vârstei, ne-au marcat, mai târziu, comportamentul de ataşare. Găsim şi parcursul nostru de adulţi tineri în care aripile ne-au fost ajustate de viaţă, în funcţie de consecvenţa pe care am arătat-o ţelurilor şi idealurilor noastre. Dar găsim acolo, din când în când, şi calea punctată în roşu a emoţiilor pozitive care, deşi au fost, prin comparaţie, mai puţine, ne-au echilibrat sufleteşte şi ne-au dat speranţă şi puterea de a continua. Totul se regăseşte acolo clar şi fără greş, important este să avem curajul introspecţiei.

Asemenea hărţi ne ilustrează foarte bine evoluţia şi, dacă aceste hărţi ar fi vizibile pentru ceilalţi, comunicarea între oameni ar fi mult mai simplă, căci ai şti ce să eviţi să nu lezezi cicatrici, ori răni neînchise bine, în relaţiile cu ceilalţi. Dar şi expunerea la semeni ar fi, în acest caz, mult mai mare. Căci asemenea hărți ilustreză casele și gradinile sufletului nostru, înflorite, ori prea devreme veștejite, după cum ne-a trăit viata pe fiecare.

La nivel psihologic, hărţile interioare ne ancorează de evenimente, de oamenii pe care i-am întâlnit şi alături de care ne-am măsurat paşii, ori de lucruri; ne naştem oameni, dar, ca să devenim umani, ne trebuie multă ajustare la vremuri şi descoperirea unui mod măcar corect de relaționare cu ceilalţi. Reglarea paşilor doare, ori frustrează, dar ne încadrează şi ne raportează la societatea de care, oricât ne-am propune, nu putem face abstracţie. E genul de amprentă pe care timpul ne-o lasă. 

De multe ori, harta noastră interioară reţine, pentru totdeauna, pe lângă emoții, percepţii şi senzaţii (olfactive, vizuale ori de alt fel) și impresii: reținem  mirosuri legate de mare, de iarbă proaspăt cosită, de ploaie căzută pe pământ încins, ca sa dau doar cateva exemple, pe care le asociem, automat, cu anumite momente creatoare de bucurie și împlinire.


Dacă supraviețuim suficient, fiecare căpătăm propria noastră hartă interioară cu care ne completăm autocunoașterea; întinzând-o pe masa care este viața și descifrând-o, aflăm pe unde am fost, pe unde mai avem de umblat, unde și ce ne-a plăcut, unde și de ce nu ne-ar place niciodată să ajungem, ce n-am vrea să aflăm și ce n-am vrea să afle alții despre noi. O bună cunoaștere a hărții noastre interioare ne ușurează navigarea pe vreme de furtună. Iată de ce este bine să aflăm cine suntem, de unde venim, încotro mergem.

Despre compromis

Motto "Nu i-ar fi fost greu să le explice eroilor filmului,..., că, dacă doreau să se simtă acolo ca acasă, trebuiau să se lase în pace unii pe alții și fiecare pe el însuși. Să se străduiască să fie mai buni. Cel puțin, pe cât posibil. Cel puțin atâta timp cât ochii văd și urechile aud, chiar făcând față oboselii din ce în ce mai puternice. Să fim mai buni, dar în ce sens?" Amos Oz, Fima

Toată tinerețea m-am ferit de compromisuri, susținând sus și tare, în toate ocaziile, că eu nu pot face compromisuri, făcându-mi chiar un titlu de onoare din aceasta.  Dacă stau să mă gândesc bine, cred că eram  și intolerantă la multe lucruri, fiind convinsă că sunt depozitara adevărurilor de netăgăduit  și că eu am dreptate în tot ceea ce susțin. Probabil că o oarecare intoleranță este caracteristică tinereții, dar, dacă  continui să rămâi intolerant și mai târziu, e un semn că nu ai învățat nimic din  încercările la care te-a supus viața.

La înțelegerea de acum, aș spune că nu trăim cu adevărat, nu devenim înțelepți, până nu învățăm să acordăm compromisului locul potrivit în existența  noastră. Trebuie să fii întâi rănit de oameni dragi, trebuie să simți că lucruri pe care te bazai sunt relative, trebuie să simți că trebuie să renunți la tine pentru a face fericit pe altcineva, iar după accea vei înțelege ce  înseamnă și cât este de important să știi să faci compromisuri. Afirmațiile mele s-ar putea să contrarieze și să irite, dar, după ce mă voi explica, poate o să-mi dați dreptate.

Eu văd compromisul ca pe o formă de toleranță și de deschidere și nu poți învăța să-l accepți decât printr-o educație riguroasă și în urma a multe momente de meditație asupra sensului vieții. Ca să înțelegi ce este compromisul, trebuie să înțelegi rostul lucrurilor pe pământ și să ai idee despre de ce, cum, unde în ce scop ai venit pe lume. Să faci un compromis e primul pas înțelept într-o acțiune, pentru că doar așa poți începe o discuție de la egal, la egal. Inseamnă să-l întâlnești pe celălalt la jumătatea drumului, să-i ieși în întâmpinare și să întinzi o mână de care să se agațe. Să accepți că și celălalt poate avea dreptate și să fii dispus să-i acorzi credit. Ca să poți accepta compromisul, trebuie să intri în papucii celuilalt și să vezi cum te simți  și  cum umbli cu ei, lucru care mi-a devenit evident în tinerețe citind "Sa ucizi o pasăre cântătoare".

De bună seamă, să știi să renunți la convingerile tale și să accepți și punctul altuia de vedere este o artă, de aceea se vorbește, poate, despre arta compromisului. Cel mai frecvent,  se uzează de arta asta în diplomație, iar diplomația se bazează pe pașii mici, dar siguri, având în vedere doar scopul final. De bună seamă, diplomația nu este dezinteresată atunci când propune compromisuri, căci se presupune că din acesta ambele părți vor avea de câștigat ceva. Dar gasesc că este de o mie de ori mai bine să obții ceva prin buna înțelegere, prin acceptare, prin parlamentare, prin toleranță, decât prin război, care înseamnă intoleranță.

Ne amuză pe toți bancurile cu rabini care dau, judecând pricini, răspunsuri hazlii în genul: "tu ai dreptate, dar și tu ai dreptate, amândoi aveți dreptate!" Acesta este un exemplu de compromis! Adică mai pune tu, mai lasă el, ca să ajungeți acolo unde trebuie, la buna înțelegere. Sau ca în bancul cu evreul care se vaită că nu are suficient spațiu în casă și e îndemnat de înțeleptul Rabi să mai introducă în casă niște animale, apoi să le dea afară pe rând, și să constate că, dintr-o dată, lucrurile par mult mai favorabile decât inițial. După ce-ai depășit linia de intoleranță, prin renunțare, ajungi la idei mai bune, căci deja ai făcut un compromis.

Pentru mulți, compromisul înseamnă o pierdere imediată, o lipsă de prestanță și de putere, nevăzând în compromis partea lui incontestabilă de câștig. Numai că  nu poți  să faci compromisuri dacă ești un spirit primar, egoist și intolerant. Și nu poți să faci  compromisuri din postura de învins; trebuie să fii tu cel care poate decide, în deplină cunoștință de cauză, și care să dispună de hotărârea lui. Dar, pentru asta, trebuie să fi dobândit suficientă înțelpciune.

"Trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască", se mai spune, deși asta nu se aude foarte des în vremurile noastre. Și nu se aude pentru că, să accepți compromisul, îți trebuie obiectivitate, toleranță și detașare; trebuie să admiți, mai întâi, că tu ai putea să te afli în postura celuilalt; trebuie să prevezi tragedia care ar putea fi determinată de intoleranță. Trebuie să poți să te gândești și la ceilalți și să capeți sentimentul de responsabilitate. Trebuie să afli mai întâi că lucrurile importante și durabile se clădesc cu pași mici. Trebuie să înveți să vezi în lucrurile rele și partea lor de bine și să știi să ți-o faci favorabila.

Ciudat, ridicol, relativ: despre toate...

Motto: “Viaţa-i plină de enigmă şi de taine... Lumea-i plină de mistere... Când întâlneşti ceva inexplicabil, care sub veştmântul misterului poate ascunde atât de multe hidoşenii, trebuie poate să trecem mai departe şi să păstrăm convingerea că lumea e frumoasă, iar faptele oamenilor sunt nobile şi înţelepte... În felul acesta ne putem feri, poate, de multe murdării” (Tadeusz Dolega Mostowicz)

Oamenii obişnuiesc să traiască în nişte tipare cărora, mai mult ori mai puţin, li se conformează. Fac asta din obişnuinţă, ori pentru că nu ştiu cum să trăiască altcumva. După aceleşi tipare îi judecă şi pe semeni (de ce se simt oamenii obligaţi să-i judece pe ceilalţi e deja o altă discuţie), pentru că nu ştiu cum s-o facă altfel. Ce iese din aceaste tipare riscă să pară ciudat, ori ridicol şi judecat ca atare.

Să fii ciudat, presupune, în primul rând, să fii altfel decât ceilalţi. Majoritatea care se consideră “normală“ înţelege ciudăţenia drept ceva ce iese din comun, ce şochează, ce contrariază. Eticheta privind ciudăţeniile altora se pune ţinând cont  de comportamentul, de aspectul, de psihicul, de abordarea şi mentalitatea. celui considerat un ciudat. Ce nu ne convine nouă la alţii riscă să devină automat ciudat, fără să ne gândim prea mult când punem cuiva această etichetă. Ai alte înclinaţii culturale? Eşti ciudat! Alte preferinţe şi ritm de socializare? Eşti un ciudat! Alte obiceiuri sexuale? Eşti cel mai ciudat, ba, de-a dreptul, morbid. Se impune însă o delimitare aici: ce înseamnă normal, cine stabileşte norma şi ce se consideră  abatere de la ea? Eşti normal în raport cu ce?

Un fel de ciudăţenie este şi să fii ridicol, dar, pe lângă că eşti diferit de ceilalţi, să fii ridicol presupune că trebuie să mai stârneşti şi amuzamentul celorlalţi, comportându-te caraghios. Stare pe care ţi-o asumi ori nu, presupunând că depinde, în totalitate, de tine. Dacă, iniţial, ridicolul presupune o exagerare, el sfârşeşte în derizoriu, în insignifiant, iar, cum obişnuia să zică Ţuţea, tot ce-i exagerat este insignifiant. Ca să explic ce înseamnă să fii ridicol, mai trimit la o imagine, aceea a broscoiului din poveste care, dorind să pară mai mare şi mai important, s-a umflat până a pleznit. Ce deducem de aici este că în afară de ridiculizarea la care ne expunem, dorind să părem ceva ce nu suntem, ne rănim iremediabil. Atât ridicolul, cât şi ciudăţenia presupun un grad de bizarerie comune, de regulă nesesizate de către cei în cauză. Această bizarerie este obiectul criticilor şi atacurilor celorlalţi.

Gândind în clişeele comune, o mare parte din viaţă am trăit cu spaima de a nu părea ridicolă. Teama a acţionat de multe ori castrant, în aşa fel încât, probabil, uneori am devenit ridicolă tocmai prin prudenţa excesivă de a nu părea ridicolă, ceea ce iar nu mi se pare firesc, căci am ajuns până acolo încât, acum, îmi pot aminti marile mele momente de ridicol.Iar în acest sens, orice gând care te împiedică să trăieşti deplin poate fi, în acelaşi timp, ciudat şi ridicol, căci îţi impune cenzuri comportamentale prea importante, iar la un moment dat poţi deveni altcineva care nu eşti, de fapt. Prin urmare, e firească o atitudine moderată de autocenzură, dar dusă la extreme, obţine exact rezultatele inverse.

Am văzut de curând un film despre oameni normali, în situaţii de viaţă normale, un film în care regizorul aproape că nu intervine prin judecăţi personale, lăsându-şi personajele să se explice ele insele: o familie de intelectuali la vârsta senctuţii timpurii, mulţumită de condiţia ei, acumulatoare de oarecare bunăstare materială, trăind în tiparele morale îndeobşte acceptate, cu un parcurs previzibil până atunci, dar şi de-atunci încolo. O familie a cărei singură problemă existenţială este punerea fiului pe aceeaşi traiectorie existenţială liniştitoare. Ea e familia normală, la care poţi raporta evoluţia celorlalte personaje: o femeie singură, trecută de vârsta celei de-a doua tinereţi dar nerealizând asta, care se uită cu speranţă la bărbaţii pe lângă care trece şi lângă care ar putea să-şi creeze o viaţă, un burlac tomnatic, realizănd brusc singurătatea şi încercând să-i găsească o rezolvare imediată, un văduv abulic care, după moartea soţiei nu mai găseşte sensul în ceea ce trăieşte. La prima vedere, femeia şi burlacul pot fi consideraţi ridicoli, o introspecţie însă, îţi generează o întrebare: cine stabileşte ce este normal şi ce este ridicol. Unde începe şi se termină relativitatea acestor situaţii şi existenţe?

Un film indrăzneţ în care ni se înfăţişează tipologii diferite şi suntem lăsaţi să judecăm singuri normalul şi ridicolul situaţiilor, avantajele şi dezavantajele de a trăi într-o stare ori alta; suntem lăsaţi să decidem dacă suntem “moralişti sănătoşi“ şi-i judecăm pe cei care, ajunşi spre sfărşitul vieţii, continuă să trăiască de azi pe mâine, ori suntem îngăduitori şi încercăm să ne substituim personajelor pe care le privim, nu se poate altfel decât cu ochi critic.

Acestea fiind zise, în final, trei întrebări pentru voi: ce este ciudat, ce este ridicol, ce este relativ? Eu, una, nu mai ştiu!

Despre cuvant

Motto: "Cumpănește in gand cuvantul și in faptă gândul "(Shakespeare)

În urmă cu vreun an, un  mai tânăr prieten îmi reproșa că, în discuții, nu permit  cuvintelor suficientă libertate și că mă mișc cu precauție inutilă între constructe mai salbatice; nimic mai puțin adevărat și, reluând aici ideea, voi argumenta de ce încerc să folosesc grijulie una dintre modalitățile de exprimare umane pe care, din neglijență ori neștiință o putem  transorma, pe neașteptate,  într-o armă.

Vorbind despre puterea si importanta cuvantului și despre de ce e nevoie de precauție în exprimare, am a sublinia căteva motive, și mă veți ierta pentru sistematizarea aridă, deși subiectul nu este așa:

 

1. pentru respectul nelimitat pe care îl păstrez cuvântului, ca element și forță primordială (citez incomplet si, poate, inexact) ”La inceput a fost cuvantul, si cuvantul era la Dumnezeu, si cuvantul era Dumnezeu si toate cate s-au facut, printr-insul s-au facut” Cuvantul e cel care a făcut lumină, iar “lumina luminează in intuneric”. Folosindu-l cu grija, vreau sa respect puterea lui ontologica, nemarginita si magica si sa-mi arat respectul fata de cuvant si importanta lui în viața mea;

 

2. in practica, modul in care folosești cuvintele (un tu impersonal), cum le asociezi, cum le atribui, te defineste ca om, caracter, individ, te pozitioneaza in societate, te inalta/coboara spiritual si iti influenteaza, nemijlocit, existenta;

 

3. poti sa folosesti cuvintele in scopuri pozitive, ridicand moralul oamenilor, incurajandu-i, creindu-le o stare de bine, de respect, de aprecire (si sa le induci astfel autoaprecierea), ori poti sa invrajbesti oamenii, să le întinezi personalitatea, poti sa-i conduci in iad, ori sa-i ingropi din "constructe sălbatice"; cuvintele rostite in anumite incantatii nocive (vezi ucenicul vrajitor) pot sa-ti dea existenta peste cap (a nu se lua in deradere puterea magiei); “constructele salbatice” pot fi nocive, si-atunci, mai bine le evit;

 

4. cuvantul pe care l-ai slobozit, nu mai poate fi luat inapoi; în acest caz, daca nu-l mai poti intoarce, de ce sa-l arunci si sa ranesti pe cineva, ori, mai rau, sa vorbesti in van, sa-l folosesti pentru a lua idei si sentimente in desert?!

 

5. nu folosesc “constructe salbatice” si dintr-o anume delicatete, dar si din respingere fata de limbajul buruienos, desi mi-e teama ca nu reusesc intotdeauna sa fiu suficient de selectiva; delicatetea poate aparea ca protectie a celui catre care ma adresez, ca semn de respect, ori pur si simplu pentru ca nu sunt o fire agresiva (si mi-e teama sa incerc sa fiu agresiva, pentru ca, să depășesc masura imi face rau si, in final, ma dispretuiesc ca am reactionat disproportionat), fara a fi o delicata;

 

6. nu mi-e teama de “constructele salbatice”, dar consider ca intotdeauna poti șlefui nelimitat o idee, un concept, iar atare cuvinte n-ar servi intocmai scopului meu;

 

7. despre libertatea cuvântului acum: nu toate libertățile ne sunt permise, chiar daca  ne sunt accesibile; îmi place să mă mișc între niste limite ale moralei (creștine) fie si in limbaj, si eu sunt cea care imi fixez limite aici; si ma bucur ca pot sa-mi impun asta;

 

8. despre nazuinte in limbaj: aspir la mai mult, din pacate limitele mele aici sunt impuse de inteligenta, educatie, cultura – toate, din pacate,  modeste.

 

9. sunt îndragostită de cuvânt, de cel scris mai ales si intotdeauna am visat sa scriu beletristica, lipsa de talent fiind insa o piedica mare; dar cuvântul îni facilitează accesul la lumile despre care au visat altii.  Eu am cuvintele, dar nu am proprietatea lor, dar mult imi place sa arunc un ochi in gradinile altora vechi proprietari de cuvinte care le folosesc si intru fericirea noastra, a netalentatilor. Cam asta reprezinta cuvantul pentru mine si v-am spus-o ca sa stiti cu cine vorbiti in mediul virtual ce ne aduna pe tot mai multi. Si cred ca bine ne face!

" Ce-ar fi fost dacă... " și " n-a fost să fie!"

 Motto: "Începe cu începutul și continuă până la sfârșit; apoi oprește-te." Lewis Carroll

Două ipostaze cu care ne confruntăm în încercările noastre existenţiale. Ambele se situează în afara speranţei, excluzând posibilităţi viitoare. Ambele implică un anume grad de incertitudine. Ambele împing speranța la extreme, căci lui "ce-ar fi fost dacă" speranța nu i se potrivește, iar până la "n-a fost să fie", ea nu mai ajunge.

La nivelul conştiinţei, "n-a fost să fie" reprezintă amprenta hazardului, însă conştiinţa ta este împăcată; "ce-ar fi fost dacă..." implică regrete și exclude posibilitatea ca șansa să revină, iar tu să mai normalizezi situaţia vreodată. "N-a fost să fie" presupune eforturi anterioare, iar  "ce-ar fi fost dacă..." implica renunţarea din start la încercare. Un lucru e sigur: oricare cale duce într-o înfundătură. Forțând puțin lucrurile, putem spune că nu a fost decât mâna destinului care nu te-a favorizat în momentul important pentru tine.

Ce înseamnă, concret, "n-a fost să fie"? Înseamnă orice situație pentru care, deși ai făcut tot ce era omenește posibil, dorința ta nu s-a îndeplinit; tu ai făcut, te-ai zbătut, ai renunțat la altceva pentru a face ce trebuie,  ai respectat condițiile, dar, fără explicație, lucrul acela nu îți era destinat ție. Inexplicabil, inexorabil, inevitabil. Șansa nu era acolo pentru tine, a fost pentru alții care poate nici nu erau pregătiți să se bucure de ea. Dar nu era pentru tine! Așa am pierdut toți examene care ne-ar fi schimbat viața, ocazii unice cu care nu ne-am mai reîntâlnit, căci ele nu s-au mai repetat pentru noi, slujbe la care am visat, persoane pe care le-am iubit, vise de tinerețe care nu au mai ajuns să se concretizeze niciodată.

Dar "ce-ar fi fost dacă..." ce mai înseamnă atunci?! În primul rând, înseamnă lipsa de îndrăzneală și de încredere în tine. Ai vrea, dar neîncrederea în tine e mai mare; ai dori, dar comoditatea te învinge, ai năzui, dar te oprești. Peste tot te izbești de atitudini care te îndeamnă să renunți; când influența nu este exterioară, îți cauți singur pretexte pentru a renunța, înainte chiar de a începe. 

Nu mai știu dacă în Mark Twain, am citit în tinerețe o povestire despre cum ne pot influența viața alegerile noastre: aflându-ne pe un drum și, la un moment dat, întâlnind o intersecție, decizia de a o lua la dreapta, ori la stânga ne poate influența fundamental viața. În cazul lui "ce-ar fi fost dacă...", asta ar însemna ca, luând-o la dreapta, să regretăm toată viața că n-am luat-o la stânga.  Dar la stânga era un gărduleț ghimpos de-o palmă pe care l-am fi putut sări ușor, însă ne-a fost frică  și n-am îndrăznit. Nu c-am ști că la stânga ne-ar fi fost mai bine, dar nu ne putem învinge nostalgiile după "ce-ar fi fost dacă...". Mai concret de-atât și mai sugestiv? Regretele multora dintre noi cei aflați în pragul bătrâneții care n-am îndrăznit să ne luăm lumea în cap și să ne hotărâm să trăim în altă parte, de frica inadaptării și a  nostalgiilor.

Prin urmare, regrete în ambele situații, dar vinovăția pe care o resimți nu este comparabilă. Deși sunt la fel de consumptive ambele; de-o parte frustrare, de alta nostalgie; de-o parte nemulțunire, de cealaltă resemnare; de-o parte luptă, dincolo abandonare înainte de-a începe. În toate cazurile, lupta cu viața, pentru fiecare așa cum a înțeles-o. Și tot în toate cazurile, înfrângere. Ce la vie...