Exilul interior

 Motto: ” Dumnezeu este un vecin față de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărâmuri și să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă”  (Emil Cioran) 

De câteva ori pe an îmi vine să-mi iau lumea în cap și să încep s-o scot la capăt în alt colț de lume mai potrivit stilului meu de viață, modului meu de a înţelege noţiuni ca omenie, datorie, democraţie, patriotism, societate, valoare. 

M-am simţit de multe ori izolată printre oamenii ţării mele, m-am simţit jenată de noile modele, de obiceiuri, de atitudini, de nepăsare, de nerușinare, de lipsa de respect și de tact, şi m-am tot gândit care ar putea fi calea spre supravieţuire. Dar n-am putut să nu iau în calcul  și că viaţa noastră curge doar într-un singur sens, iar eu trebuie să fac aici, adică în perioada mea temporară de întrupare, tot ceea ce trebuie făcut, pentru că este singura viață de care mă bucur.

O soluție ar fi să fac pasul dincolo, în lumea civilizată, să las în urmă familie, casă, prieteni,  amintiri, să-mi construiesc o viață acolo și să trăiesc apoi cu nostalgii, ori regrete, să mă gândesc, așa cum ziceam deunăzi, la ”ce-ar fi fost dacă”, în loc de ”n-a fost să fie”. Numai că n-am fost niciodată convinsă că stările pe care le-aș trăi într-un eventual exil exterior mi-ar fi fost suportabile. Și așa am ales o formă mai specială de exil, pe cel interior.

Evident, nu este conceptul meu, am citit despre el la alții, dar l-am adoptat pentru că m-am regasit acolo, fără voia mea, iar după el mi-am alcătuit o strategie de viață. Iar asta pentru că n-au existat mai multe opțiuni, pentru că nu s-a putut altfel, pentru că trebuia.

Pentru cei care n-au înțeles până acum despre ce vorbesc, se cuvine să explic sensul meu de exil interior: retragerea din realitatea imediată și cotidiană, evadarea într-o lume personală convenabilă, având propria ei realitate creată de mine, pentru mine, prin mine. O lume care este forma mea de rezistență la  anormal. O lume pe care am mobilat-o și populat-o așa cum gândesc eu lumea, cum mă simt eu bine și care să-mi permită un refugiu față de urâtul cotidian, căci am devenit conștientă că nu am altă cale de adaptare, că nu mai găsesc resurse de raportare la aceasta. Ies din ea dimineața, pătrund în realitatea paralelă în care trăim acum cu toții pentru câteva ore, mă mențin opacă la provocările cotidiene, iar seara reintru senină în lumea mea personală, creată pe potriva mea. Evident, nu-mi reușește întotdeauna, uneori realitatea râmâne agățată de mine mai mult decât mi-aș dori, și sunt nevoită să dau replica. Dar, de cele mai multe ori, strategia funcționează și trec, cu bine, peste.

Vă-ntrebați, probabil, daca nu este alienantă realitatea paralelă în care m-am resemnat să trăiesc, nu este acest mod de viață de-a dreptul schizoid? Poate că da, probabil că da, dar nu simt în acest exil frigul interior, înghețul pe care l-aș simți într-un exil exterior. Nu simt nici frigul și neputința la care m-aș expune încercând să fac față unui cauze pierdute din start. Câți ca mine? Cine știe, probabil că toți cei care, ca să poată merge mai departe, au nevoie să se refugieze în ceva, și cred că ei sunt mulți. Probabil că vom fi percepuți drept lași, prin lipsa de reacție la lumea în care trăim.  Dar eu nu mai am vocație de Don Quijote, am obosit și vreau să mă bucur de cât mi-a mai rămas din viața mea. Utilizez si eu o cale de luptă, invizibilă, din păcate, pentru cei mai mulți: mă încăpățânez să trăiesc așa cum cred eu că trebuie să muncești, să trăiești și să te comporți într-o societate normală. În speranța că ea o fi molipsitoare...

Spune-mi cu cine te insoțești, ca să-ți spun cine ești...

Motto: ”Bucuria omului e omul. Între ei se înfiripă prietenia care umple cel mai întins deșert al sufletului nostru”  J.B. Bossuet

În relativul nostru drum prin viață, ne căutăm repere care să ne confirme personalitatea. Căutăm alți oameni care să ne semene, ori cu care am vrea să ne asemănăm, tocmai pentru a avea certitudinea că nu suntem singurii de felul acela, că nu suntem ciudați și că rațiunea noastră de a fi este, cumva, motivată. Iar asta nu ni se întâmplă numai în viața reală, ci și în cea virtuală. Cel mai concret exemplu este locul unde ne aflăm chiar acum.

Căutările noastre se finalizează în prietenii, amiciții, mentorate, ori, într-o notă mai vulgară, în găști, bisericuțe, bande etc. Aparteneța la toate aceste forme de uniune liber consimțită este benevolă, deși interesele noastre pot fi diferite, mergând de la dorința de legitimitate a statutului nostru, până la cea profitabilitate, oricum ea fiind greu de delimitat; în fond, de pe urma oricărei prietenii te alegi cu ceva, cel mai adesea cu învățăminte despre viață și căile ei neștiute și imprevizibile.

Ce căutăm, deci? Oameni cu aceleași gusturi ca ale noastre, care rezonează la aceleași valori, care credem că ne-ar putea înțelege în acțiunile noastre și în care să putem avea încredere, la nevoie. Astfel, lumina se asociază cu lumina, iar întunericul, cu întunericul, iar asta este previzibil și probabil. Că valorile împărtășite sunt așa de diferite, ținând de cultură, valențe umane, sentimente, idei, aparteneță politică, statut social, interese, ăsta este, deja un alt aspect. Nu puține sunt cazurile în care ajungem să ne legitimăm valoarea prin anvergura mentorilor, ori a prietenilor noștri, sperând ca, prin asta, să căpătăm și noi din prestigiul lor. Căci nu întotdeauna, în astfel de alăturări, ipocrizia ne  părăsește cu totul, fiind conștienți că umbra pe care o fac ei pământului se poate extinde și asupra noastră.

Întâlnim chiar și cazuri în care întunericul tinde să iasă la lumină, să absoarbă din intensitatea ei să evolueze spre altceva, evident, figurat vorbind; iar dorința intunericului de a se asocia luminii devine  astfel posibilă, căci orice fantă de lumină crează o breșă în mijlocul întunericului, prin care se poate zări.  Dar să nu mai bat câmpii, și să revin la chestiune!

Alăturarea noastră de alți oameni ne face vizibili pentru ceilalți. Suntem judecați după familiile noastre, după prietenii noștri, după grupurile de interese lângă care ne alăturăm, uneori făcând asta voit, alteori doar întâmplător. Mama, ca să citez iar din clasici în viață, are o vorbă: ”prostul la prost trage, și deșteptul la deștept” și am tot auzit asta de atâtea ori, în ultimii cincizeci de ani, încât m-a făcut să fiu atentă la oamenii cu care vorbesc. Evident, mama nu se referă aici la prostie ca simplitate, ci la calitatea faptelor cuiva.  Dar cred că are dreptate. Poate că pare discriminatoriu, dar amicițiile pe care le avem ne dau, ori ne iau  din măsura omului care suntem.

Evident, ca să înțelegi mai bine tema, trebui să fii, măcar puțin, psiholog. Uneori este suficient numai și să fii un bun observator al lumii în mijlocul căreia trăiești. De-aia zic din nou, cu riscul de a deveni plictisitoare: să trăim atenți la ceilalți și cu ceilalți. Fără a fi elitistă și discriminatoare, e bine de avut în vedere că, dacă te afli, fie și din întâplare, în covata cu lături, riști să te lași mâncat de porci.

Oamenii cu principii

 Motto: ”Este mult mai ușor să lupți pentru principiile proprii decât să le respecți.” (Alfred Adler)

Să fii un om cu principii, înseamnă să fii o persoană cu păreri și convingeri ferme, de regulă morale și, trăind, să le respecți întocmai, în tot ceea ce înfăptuiești.  În mod normal, asemenea oameni ar trebui să fie stălpii societății, să ne ofere nouă repere de viață.

E însă ceva vreme de cand a inceput sa-mi fie teamă  și  mă feresc de oamenii care se declară ca având principii, căci, în ultima vreme, se vor așa tocmai oamenii care nu știu ce înseamnă acelea și nu le-ar recunoaște, nici dacă ele le-ar sări în ochi. Mai bine zis, mi-e teamă de inflexibilitatea lor și de încremenirea în niște idei care unor astfel de oameni li se par cele mai porivite pentru a defini anumite situații de viață. Când aud pe cineva ”eu sunt un om cu principii”, îmi vine să fug, sa ma volatilizez, să mă transform în ceva inanimat. Vă miră, poate, această declarație, dar iată explicația ei: inflexibilitatea acestor oameni duce către un singur sens, anume către intoleranță. Dar nu numai tinerilor li se întâmplă să fie fixiști, mai jalnici decât ei sunt vârstnicii frustrați de viață care, în lipsa altor realizări, se cred depozitarii principiilor absolute de viață.

 De cele mai multe ori se declară principiali tinerii care nici măcar n-au idee despre ce vorbesc, căci ei n-au experiența de viață necesară pentru a-și forma principii adevărate. Ei nu au avut timp să învețe ce înseamnă compasiunea și înțelegerea, tot ce-și pot forma fiind doar opinii fruste. Se înțelege de aici că trebuie să fi trăit suficient, să capeți înțelegerea lucrurilor, să fi trecut prin câteva experiențe semnificative și să fi fost pus in situația de a exersa alegerea. Principiile lor nu depășesc limita declarațiilor cabotine și țin mai mult de intoleranță, decât de rectitudine.

”Oamenii cu principii” de tip nou au convingeri ferme în ceea ce privește ordinea, dreptul la viață, corectitudinea, dar, dacă-i analizezi mai bine, îi descoperi sub coaja lor subțire pe misogini, rasiști, șovini, neîngăduitori, nemiloși, intoleranți, egoiști. Principiile lor se rezumă la a le fi lor bine, la a se căpătui cu tot dinadinsul, la a face orice pentru a obține ce le trebuie, la ”ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” și ”să moară și capra vecinului”. De-asta spuneam că mie, una, îmi  vine să fug când aud de oameni cu principii. Cu cât e omul mai găunos, cu atât e mai plin de principii.

Și eu am fost tânără, prin urmare și eu am suferit de boala ”principiilor”. Acum nu mai am decât opinii și nici acelea prea ferme. Căci viața m-a învățat să ascult și părerile altora, să cântăresc, să mă întreb, să aleg și să mă îndoiesc de alegerile mele. Și, cu cât trece timpul, cu atât sunt mai îngăduitoare în materie de principii, căci totul se dovedește a fi doar parte din marea trecere.

Doar câteva gânduri disparate...

Motto: ”Începi să mă plictisești, îl întrerupse iarăși glasul ruginit, și asta este foarte periculos. Într-o clipă am să vă uit pe toți cu totul și cu totul, și nu veți mai fi în stare nici măcar să vă mai aduceți aminte ce-am făcut cu voi. Ce uit eu, nu numai că încetează să existe, dar în primul rând nici nu a existat vreodată”. Peter Beagle

N-am mai scris de ceva vreme și, probabil, nici nu voi avea timp curând. Dar voi transcrie aici câteva gânduri fugare de azi, ca să nu le uit, în ideea că, poate, le reiau și le dezvolt cu altă ocazie.

Mă miră adesea că oamenii preferă să rămână blocați în situații sociale și profesionale care nu li se potrivesc, nu îi împlinesc și nu îi reprezintă. Și nu pot  înțelege, cu nici un chip, cum nu încearcă să iasă din asta. Se complac să zacă în aceeași baltă stătută care-i putrezește pe dinăuntru, dar nu fac nimic să se extragă din ea. Sunt nemulțumiți, debusolați, dar așteaptă. Ce, nici ei nu știu.

Drumul nostru spre moarte începe odată cu nașterea, iar moartea nu este un eveniment subit, este unul de trecere; de fapt, de mare trecere.  Între naștere și moarte, bâjbâiala noastră se poate dovedi uneori remarcabilă, alteori sinistră. Dar uite că de-abia azi m-am gandit la asta și mă întreb dacă nu este deja cam târziu.

Devotamentul este la fel de important pentru psihicul uman ca tandrețea. Unul fără cealaltă nu oferă cuiva deplinătatea setimentelor așteptate.

Ce-o fi în capul unui prinț când îi duce prințesei iubite, drept ofrandă, capul unui balaur?! (Desigur, ma refer la prinții din povești)!

Cel mai aspru îi judecă pe ceilalți tinerii, la vârsta la care sunt complet lipsiți de experiență de viață. Intoleranța lor este exprimată în termeni ultimativi și apocaliptici, căci lor viața n-a apucat să le frângă aripile. Uneori, mi-e frică de acest gen de intolerantă  afișată.