singurătatea ca o cămașă
frumos ajustată pe trup,
de îmbrăcat deopotrivă
la ocazii și în zile obișnuite,
de albit de câte ori capătă nuanțe
ce trebuie clarificate,
singurătatea ce te-nsoțește pretutindeni
din copilărie și mai departe
mai grijulie decât un tovarăș bun,
singurătatea ce te-a adoptat
așteptându-te la nevoie
să revii din lumea clocotindă,
singurătatea cu care deja ai nuntit
și a cărei rochie de mireasă
n-o mai dezbraci după noaptea nunții,
ea, singurătatea, îți intră pe sub piele
confundându-vă.
dintr-o frumoasă istorie împărțită-mpreună
acum stăpânim, separat, câte două povești
eu mocnind înciudată în partea mea de lună
tu nemaiamintindu-ți cum să te regăsești.
pe vremuri, când doi însemnam numai unul
locuiam împreună același cuib de cuci
acum fiecare într-un castel stăpânește
gospodărindu-și propria lume de năluci.
dacă nu ești cu mine, geaba se luminează
beznei lăsate-n locu-ți nu-i mai sunt de folos
nici soarele împărățind fierbinte la amiază
nici luna jeluindu-și destinul păgubos.
dar dacă într-o noapte, la marginea câmpiei,
vedea-voi dănțuinde flăcări ieșind ca dintr-un ou
stând pe pervaz cu pumnii in sprijinul bărbiei,
voi ști că este vremea de-a te iubi, din nou.
ce rămâne de făcut
cu iubirile trecute transformate sadic
în cearcăne ale memoriei afective
chinuind mai mult decât uitarea
usturând mai tare decât biciuirea?!
oricât încerci să le îndepărtezi,
doar le propagi, disipându-le
întinând mai intens câmpul emoției
desenând amintirilor contururi false, noi,
până nu mai au nimic în comun
cu desenul îndrăgostirilor de mai an.
ce e de făcut ca iubirile să capete
doar amintiri nedureroase?
Dragul meu, ai plecat de multă vreme, iar vântul ți-a șters urmele
la ultima ploaie mănoasă a acelei veri prea însetate.
Trimite-ți-voi scrisoarea în cele patru zări, ca să știi
că dorul mi-a fost mai puternic decât așteptarea cuminte, sfioasă
ghemuită pe lavița de la poartă scrutând zarea.
Către tine mi se-ndreaptă gândurile-acum, și-aș vrea să-ți dau de știre,
că eu și ele suntem tot sănătoase și limpezi, cum ne știi.
Inima mi-e tot la locul știut, pierzându-și ritmul în bătăi amestecate,
unele pentru mine, altele pentru tine, iar altele pentru speranța lumii.
Așteptându-te, clipă de clipă pieptăn mătăsoasele ore ale zilei,
păzind cărările nopții cu torțe înmiresmate agățate de stâlpul casei,
să nu rătăcești calea prin pustiul sufletului din care te-ntorci.
Dacă vrei să vii, să mai știi că ți-am țesut un brâu roșu, să-ți încingi trupul firav,
să nu te îndoaie, când vei porni lupta, urâciunile lumii de care-ai fugit.
Cum vezi, mie mi-e bine, și-mi găsesc alinare în gânduri senine,
tu însă mă-ngrijorezi, dragul meu irosit în neguri.
Colindătorii prin țară mi te-au văzut și mi-au spus lucruri ciudate
cum că n-ai fi bine, c-ai fi căzut bolnav de toată tristețea din lume,
colindând întunecat până pe la marginile Nebuniei, dar te-ai întors,
că valuri de disperare se încâlciseră în pletele tale ca șerpii, orbindu-te
că, umblând, gândurile ți se-ncheagă pe buze șuvoaie, dar nimeni nu te-aude
și, neauzindu-te, nici nu te-nțelege. N-am ce să-ți promit, să-te-ntorci,
nu am zile de împărțit, nici fericire, nci siguranță, nici bogăție.
Doar brâul roșu țesut cu speranță e-acolo, așteptând să-l îmbraci
ducându-ți propria ta luptă.
ne potrivim tare bine noi doi
eu mai năucă, tu visător nepereche, deși
stihii și parce nu ne pot face față
când ne apucă, din senin, aceeași streche.
de ne unim zâmbetele, complice,
pe cerul înnorat putem răsări luna,
dar de împreună-o să scrâșnim din dinți,
din nimic putem stârni furtuna.
când gândurile noastre o pornesc la drum
în urmă-le câmpul cu flori înfloare
iar cerul - ah, cerul de-l privești
în fiecare punct are alt soare.
avem, după o viață, același colorate fantezii
improvizând la nesfârșit din veselie și putere,
cum de n-avem atunci și-aceleași blânde nostalgii?!
cum mi-ai răspunde la o nemângâiere?!
Dizarmonie poate că era numele lui adevărat,
la fel de bine putea fi și Înșelătorie,
poate chiar o și bănuiam, dar nu simțeam încă mohorala
pe care începuseră s-o capete gândurile mele
de câte ori le aținea calea pe neașteptate.
Așa se face că, imprudent, i-am deschis o ușă
mult prea largă pentru dimensiunile neputinței sale
împodobindu-i nevolnicia cu haine mult prea somptuoase
pentru apariția lui hâdă, neinspirată.
Toate oglinzile-au crăpat oglindindu-l
numai eu, naivă, credeam că ele pleznesc de necaz,
geloase pe plăsmuirea mea doar cu un pic diferită
de Jumătate de Om Călare pe Jumătate de Iepure Șchiop.
oricum, nu mi-am dat seama de eroarea trăirii
decât mulți ani mai târziu, când, întâlnind armonia
mi s-a luminat dintr-o dată mintea
că mâna mea în mâna ta e semnul că trăim, totuși,
în emoție și pentru emoție, în doi și prin doi.
Nu mai era noapte, dar nici zi nu se făcuse bine
când mi-a bătut in geam Unicornul
învitându-mă la o plimbare in lumea de smarald
cea de vrăjitoare și vraci fermecată pe vecie.
Îmbobocisem de câteva zile ca o brândușă năucă
iar el, Unicornul, mă credea fără seamăn pe lume
dacă ar fi căutat, ar fi găsit ca mine altele o mie,
cine știe, poate nici el nu era prea priceput la ales.
Vino să-ți arăt toate tainele lumii, imi mai zice,
să te-nvăț să stăpânești peste inimi și suflete,
să te-nvăț să mângâi și să alini printre oameni,
cu vorba, cu sufletul și cu gândul,
iar împărăția-ți va fi mare.
Nu i-am răspuns; m-am făcut mică mititică
în spatele perdelei ce mă separa de lume
și temătoare am rămas până azi la toate provocările.
Trecut-au, ca în vis, mai multe primăveri de-atunci,
brândușa a rămas aceeași floare neînsemnată
înflorind dimineața și ofilind până seara,
convinsă și azi că jocurile zilei în amurg se fac
pe când zorile vor rămâne, întotdeauna, năuce.
Mai știi ziua când, îndrăgostit, mi-ai dat în dar
o mică inimă de chihlimbar?!
Mai știi cum n-am știut ce să fac cu ea
Și-am pus-o repede-n piept peste inima mea?!
Mai știi cum, luându-ți mâna și ducând-o la piept
Ai tresărit speriat de un fâlfâit violent?!
Și mai știi cum te-ai îngrijorat că, pentru totdeauna,
Voi purta două inimi în piept, în loc de una?!
Mai știi cana de cafea din care sorbeam amândoi dimineața
Convinși fiind că, odată cu noi, sorbea și îngerul iubirii ce ne dirija viața?!
Și mai știi clipele când citeam amândoi din aceeași carte
eu sprijinindu-mă pe brațul tău până târziu în noapte?!
Mai știi cumva ce s-a ales de dragostea noastră,
Înflorită în vara târzie, infinit de albastră?
