Alba pasăre a fericirii

Calul alb al fiecăruia 
zace închis, jigărindu-se fără speranță
în ograda fermecată
păzitoare a viselor,
în lume fiind sloboziți
doar caii negri, fioroși, ai deznădejdii.

Și alba pasăre a fericirii
neștiuta, negăsita, mult dorita,
singuratica și abandonata
dar atât de la-ndemână,
ajunge să clocească, fără voie,
doar ouăle preamulților cuci
ce dezorientați îi dau târcoale,
părăsind-o la prima tentație,
inducându-i și pe alții în eroare
cum că fericirea n-are consistență.

Dar eu, cu ultima putere a poetului
revin și strig să sparg norii:
păsări albe, cai albi, speranțe
consistente ori imateriale,
pătrundeți în lume, ocupând urâtul!