Sufletul pereche

Mi-am petrecut toată viața
căutându-l cu privirea,
- uneori și cu vorba -
pe sufletul meu pereche
niciodată de găsit.
O vreme, am crezut că s-a rătăcit
și că, luând-o sistematic,
trebuie să găsesc o cale să-l ademenesc,
hotărând că cel mai bun lucru ar fi
să las în urma mea dâre de flori, 
pentru ca,văzându-le,
deșertul străbătut până la mine
să-i fie presărat de oaze.
Ca în poveste,
dârele au fost ciugulite de păsările solitudinii,
iar deasupra lor a crescut iarbă deasă,
nelăsând nici o urmă a faptului că pe-acolo
cineva dăduse de veste altcuiva.
Urmarea a fost că am presărat scoici,
dar marea, crezându-se-n drepturi,
le-a acoperit curând cu alge și nisip
făcând drumul spre sufletul meu
de nestrăbătut.
La ultima încercare,
am presărat dâre de muzică,
dar muzica s-a rătăcit printre sfere,
iar sufletul meu pereche
rătăcit a rămas de atunci.
O străfulgerare mă dumirește:
sufletul meu pereche
ar fi trebuit să mă caute el pe mine!