Despre drum

"Degeaba te grăbești, totul e sa pleci la timp" (Arsenie Papacioc)

Cele mai simple deplasări ale noastre între două puncte se fac urmând un drum, ori o cale. Iar o condiție esențială pentru a ajunge, este să pornești. Ce anume constituie cele două puncte, ce întâmplări întâlnești în drumul tău, ori cu ce viteză te deplasezi, ele dau culoare drumurilor tale, ori, mai plastic,  alcătuiesc sarea și piperul călătoriei.

Toată viața noastră se poate rezuma, în principiu, la o  lungă și însemnată călătorie și, poate n-am greși prea mult, dacă i-am atribui calitățile unei călătorii inițiatice, admițând că tot ceea ce trăim în existența noastră terestră ne pregătește pentru marea trecere. Un drum lung ce înglobează în el mii și mii de fire ce înseamnă tot atâtea căi în hățișul întâmplărilor noastre lumești. După cum ni-l plănuim, viața poate deveni un drum articulat, ori o lungă rătăcire, de cele două atârnând împăcarea cu sinele, în final.

Ne naștem egali, cu același drum întins în fața noastră, de care ne separă doar șansele pe care ni le oferă propriul nostru destin. Șanse pe care le apucăm și le ținem strâns, împletind din ele țesătura cea mai frumoasă și reușită, ori pe care le risipim, cu inconștiență, dând consistență modelului fiului risipitor. Căci nu putem să prețuim îndeajuns ceva ce am câștigat prea ușor, mai mult, se pare că nici nu conștientizăm prea curând că avem vreo resposabilitate față de cei ce ne-au dat.

Nu putem vorbi despre drum, dacă nu știm ce presupune călătoria. Evident că ține de percepția fiecăruia, dar, dacă mă-ntrebați pe mine, eu aș zice că e important să știi: când  și în ce condiții  să pleci; cine să te însoțească; cât timp ai; unde îți  propui să ajungi; ce piedici poți  întâmpina pe drum; să fii pregătit  pentru ce găsești la capătul drumului. Sigur că e greu să intuiești de unul singur cum îți va reuși călătoria, dar exemplul altora, dublat de ambițiile noastre, ne pot da idee despre etape și greutăți.

Nu întâmplător am ales motto-ul părintelui Papacioc ”degeaba te grăbești, totul e să pleci la timp.”  E-adevărat că e de dorit să pleci devreme, să nu ratezi startul, pentru că așa vei avea timp să te desfășori cu atenție și să faci lucruri trainice. Pare însă că cei care n-au pornit la timp sunt excluși, fără dreptul de a mai îndrăzni să pornească și fără speranță. Iar eu nu cred că e așa; acum, după ce am trecut bine de jumătatea vieții, eu zic că e un mare curaj să pleci oricând și să vrei să ajungi undeva. Să nu-ți pierzi speranța e un lucru extraordinar și este și ceea ce ni se sugerează să facem celor care avem curajul să mergem înainte,  fiind conștienți că drumul care este viața nu are decât o singură direcție. Pe de altă parte, nu toți plecăm la drum înzestrați cu tot ce ne trebuie, unii pentru că nu știm, alții pentru că n-am fost îndrumați, alții pentru că am rătăcit, pentru o perioadă, drumul. Dar e important să mergi, căci șansele să ajungi unde ți-ai propus cresc proporțional.

În drumul nostru, e important să fim însoțiți, iar, dacă nu însoțiți, măcar călăuziți de altcineva. Iar acest ”altcineva” să aibă propria lui experiență pe care să vrea s-o împartă cu noi. Drumul împreună cu un inițiat îți dă curajul care, poate, îți lipsește de unul singur, ori, dacă cel ce te însoțește este mai slab și mai necunoscător decât tine, îți crează responsabilitate și dăruire, îți diminuează egoismul, te ajută să fii răspunzător și pentru celălalt. Dacă din cauza tovarășului tău de drum ajungi să cunoști iubirea, prietenia, tandrețea, dăruirea, atunci drumul tău este foarte aproape de desăvârșire.

Cu cât plecăm mai devreme, cu atât ajungem mai departe. Dar și dacă plecăm mai târziu, mișcarea ne apropie de un ideal posibil, poate nu cel pe care l-am visat, dar ne consoleaza că n-am rămas în punctul în care, la un moment dat, am devenit conștienți că nu ne mai potrivim și nu-i mai aparținem. Uneori, mergând, întâlnim obstacole, tentații ori piedici menite să ne oprească, ori să ne deturneze. Împotriva acestora, trebuie să fim conștienți că toate sunt irelevante, în comparație cu ținta.

Sunt și cazuri rare în care, deși ești convins că alegi bine, pleci la drum când trebuie, cu cine trebuie, știi ce vrei, nu te abați din drum, nu întâmpini nici un fel de piedici, capătul drumului te miră, te nedumerește și te dezamăgește. Capătul drumului tău devine o dramă, iar tu nu te mai poți întoarce pentru că nu mai ai unde, nu mai ai timp, drumul din spatele tău e istorie, iar istoria este de neschimbat. Ai trăit un destin care nu era al tău, ai încurcat, poate, drumurile altora, iar în față e neantul. Capătul drumului tău este unul închis. Dar, despre ce vorbesc eu aici? Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!

Minunea numită Atena, ori despre eternitate

Întâlnirea mea cu Atena a fost o întâmplare; un curs de instruire pentru unul din domeniile în care lucrez, anunțat târziu, în toamna lui 2011, doar cu vreo două luni înainte a-l urma, o nominalizare nesperată și  o bucurie la care nu mă așteptam m-au purtat într-un oraș pe care-l visam, dar pe care nu mi-l planificasem în ”to do list” așa de curând.

Niște aranjamente de călătorie extrem de favorabile și o lectură plăcută din Dan C. Mihăilescu -”Și așa mai departe”- mi-au asigurat o călătorie scurtă și confortabilă, iar zeii aranjaseră ca la Atena, în ziua sosirii mele, să se decreteze  primăvară veșnică, așa încât eu să nu mă pot mira îndeajuns de minunea de a trăi într-o țară suficient de sudică pentru temperaturi plăcut învăluitoare.

Ca să mă pregătească și uimească îndeajuns, Dumnezeu, probabil, aruncase în marea Egee, din loc în loc, astfel de insulițe, păzite bine de norișori pufoși, tocmai bune de pozat din avion și care să mă introducă în atmosferă.

În mașina ce mă ducea înspre hotel, mă invadase un sentiment de bucurie fără obiect; să fi fost de la zefirul care mă învăluise la ieșirea din aeroport? Ori de la oleandrii din flora sălbatică ce străjuiau șoseaua, mai mulți decăt bălăriile la noi?! Ori pur și simplu de la portocalii și mandarinii încărcați de fructe portocalii plantați peste tot pe străzi și care accentuau atmosfera de ireal?

Apoi orașul! Privit de pe șosea uimea prin aspectul prăfos, ca ars de soare, al caselor, iluzie creată de culoarea invariabil albă a clădirilor, dar alb în atâtea nuanțe! Doar acoperișuri roșii, în rest un camuflaj în alb pentru a rezista căldurii dogorite de stâncile încinse, în timpul anului, de canicula verii.

Case cu arhitectură aparte, clădite în terase și protejate cu jaluzele întunecate, cu nu mai mult de șase nivele, menite să păstreze răcoarea și intimitatea, ba chiar să îndemne la lungi sieste în verile dogorâtoare. Printre ele, străzi înguste, aproape bicisnice, și nu prea bine întreținute nici de edilii lor. Circulație mai strangulată decât în Bucureștii noștri, adevărate coloane de mașini pe străzi, printre care se strecurau, agili, cohorte de motocicliști, la plecarea de la fiecare semafor crezând că te afli în plină cursă de motoare. 

Plecarea pripită din București nu mi-a lăsat loc de documentare asupra locurilor cu care urma să mă întâlnesc și, fiind într-o călătorie de lucru, am presupus că n-o să am nici prea mult timp de hoinărit, presupunere care s-a adeverit corectă. Stiam eu ceva despre Orașul de Sus, dar nici în visele mele cele mai frumoase nu visam că voi fi găzduită într-un hotel de la poalele muntelui pe care se întinde Acropolele. Drept pentru care, abandonând bagajele în camera de hotel, pe cel mai scurt drum posibil, am ajuns, în cinci minute, la poalele muntelui, am cumpărat un bilet și am pus piciorul în orașul antic.

Sărace-s vorbele pentru a vă descrie imaginile ce m-au întâmpinat odată ajunsă acolo, dar norocul meu este că trăiec într-un timp când fotografia digitală e, deja, banală, iar imaginile vă vor vorbi în locul meu.

Teatrul:

Propileea

Parthenonul

Și templul Athenei

Și nu voi înșira aici mai multe poze, probabil că mulți le aveți, dar locul acela respiră eternitate și prin asta îți atinge sufletul. Merită amintit sentimentul de siguranță pe care-l ai când privești spre orașul de jos, Atena modernă, ca de pe cupola lumii, iar fericirea ta derivă din faptul că, pentru un moment măcar, ai fost și tu parte a acelei eternități. Iar acea fericire era învăluitoare și plutea în aer, asistată de cerul ca niciunde astfel.

Din păcate, Atena nu este numai Acropolele; Atena înseamnă și oamenii ei care nu sunt parte a acelei eternități, ci a unei realități grăbite, îngrijorate și îmbâcsite; căci ei par ușor de agasat, prea temperamentali, prea puțin grijulii că rup vraja locurilor prin vorba lor răstită, deloc amabilă, prin neglijența cu care te servesc ori îți oferă detalii, prin grija mimată pe care o arată turiștilor. Din pacate, locurile te primesc cu drag, dar oamenii care le locuiesc îți pot lăsa un gust ușor amar. Cui îi mai pasă însă de oamenii ei, dacă, fie și pentru un timp foarte scurt, ai avut sentimentul trăiniciei și eternității?!