viitor

acceptăm greu că trecutul nu e recuperabil
cel mai greu ne vine seara când se mai duce o zi
în numele lucrurilor nefăcute
pentru nimeni nu există bagaj suficient de mare
să-i transporte ezitările, bâlbâielile, nespusele
îndrăznelile mereu cu aripile ciuntite
teama de ridicol cărată-n poșete
veșnicia lui ”de mâine-n colo”
predestinarea lui ”de ce mie”
credința că nu putem trece mai departe de cuvinte
exagerarea lui ”nu e cazul”, a lui ”nu se cade” 
de parcă am avea nenumărate vieți
și ne putem lipsi bucuros de câteva dintre ele.
ne-mpiedicăm în iubire și-o dăm la o parte
n-are cum să fie a mea, zicem, nu asta
nici următoarea, e insignifiantă, 
eu visez la una  neasemuită, poate mâine
sigur anul ce vine mă găsește
serile, oglinda ne arată un străin
călător paralel vieții noastre
respirând în locul nostru de când se știe
trăind în locul nostru și, dacă va putea
murind, într-o zi, în locul nostru
fiindcă noi sperăm, nu-i așa, la viitor.

ajun de sărbători

și toamnă nu mai e, iarna n-a venit încă
în curând, harnice femei
vor porni cruciada împotriva geamurilor
ștergându-le cum și-ar face curățenie prin viață
ele nu știu că fericirea nu privește prin ferestre
neavând ce să vadă
doar stă pitită în inimi așteptând să fie găsită
dar toate ezită, ezită
deh, oamenii nu pot trece mai departe
împiedicându-se în propriile lor gânduri .

așteptare

Am să uit că te-am așteptat azi, și-am să te-aștept și mâine,
doar și primăvara așteaptă iarna să se treacă,

iar toamna-i fură verii poamele  să le coacă.

De când mă știu, istoria mea e doar o lungă așteptare a ta
strecurându-mă pe furiș în visele pe care nu le vei visa.

Voi fi în stâlpii porților pe care nu le vei deschide niciodată,
și pe toate cărările pe care în veci nu vei trece.

Voi fi acolo, așteptând, suspinând, sperând, așteptând,
consumându-mă într-o neprielnică mie așteptare,
cu răbdarea statuilor din parc de care îndrăgostiții se reazemă,
trecându-le mereu cu vederea...

variațiuni

mai frumos decât frumusețea însăși
foarte tăcut îmi țineai mâna în mâna-ți
iar eu, în loc să mă bucur de apropiere,
gândeam recurent la obsesii târzii
că nu-i toamnă să nu mai adaug un an
șirului de mărgele țipător colorate
spălate răbdător de ape fără vârstă,
dar cum să pot altfel când
niciodată nostalgia nu mai coboară 
de pe umărul meu stâng povârnit
și copacii care poartă urme de răni
lăsate de nopțile rătăcite sub stele
mă tot agață în crengile lor șoptindu-mi
într-o seară oarecare, dintr-o lună oarecare,
la o oră oarecare
te poți simți iubit sau părăsit de soartă,
poți să ai toate cărțile câștigătoare în mână,
ori poți să ai pe umerii prea firavi ca s-o suporte
toată tristețea lumii
dar, la fel ca tine, foarte mulți alții
și nici măcar nu vă cunoașteți
și nici măcar nu vă bănuiți existențele
și nici măcar nu vreți să știți...
dar ce spun eu aici,
apa care mă spăla de păcate
a obosit într-o zi să mai curgă la vale 
și n-am mai putut să spun tuturor decât
noapte bună, eroi neștiuți, temători neștiuți,
ori, pur și simplu, oameni
când m-a împresurat băltind a disperare...

e pur si muove!

soarele nu-mi bagă în seamă
trezirea de fiecare dimineață,
timpul nu păstrează în el
amprenta pașilor mei diurni,
frumusețea îmi arată, rând pe rând, 
fețele ei abundent colorate
în movuri cernite de văduvă,
visele îmi țin loc de realitate în zilele
când nostalgia se stârnește din senin
și trepte, nesfârșite trepte
greu de urcat în genunchi
în zilele în care mă deștept bucuroasă,
alteori doar
prăbușiri spectaculoase în văzul lumii,
cu inima bine ținută în pumni să nu crape,
bâiguieli nesemnificative
în fața celor pe care-i iubesc
fiindcă nu știu cum se face,
dintre toate vocile pământului
am cultivat-o doar pe cea a tăcerii...

a te simți

ca o ramură uscată mă simt
iubirea-mi nu mai prinde muguri
doar pâlpâie cu flăcări vineții, reci
nemaiîncălzind nicio inimă.

solitară într-o lume de fluturi mă simt
interferați cotidian în gândurile mele
nemaifluturându-mi în stomac
doar diafan împânzind aerul 
împărțit generos între ei și mine.

cu chirie în propria mea viață mă simt
mascându-mi cu vechi dantele de-mprumut
camerele în care-mi culc seara visele
dar, vai, știință să le-ncălzesc nu mai am
iar ele nu mai au puterea să zboare...

Vânătoare de speranțe

Îmi cheltuiesc bună parte din zi,
invadând viețile celorlalți
când ei nici nu se-așteaptă.

Femeie curioasă,
le cotrobăi prin sertarele inimii
căutând înverșunată punctul vulnerabil,
nevenindu-mi să cred ce vizibil devine
după ce l-au ascuns mai bine de mine.

Explorând,
mă-ngrijorează pânzele de păianjen
ancorate bine in  inimi tinere,
acolo unde sângele  ar trebui, firesc,
să clocotească, pornind motorul lumii,
dar nu, ventriculele lor
pompează  atâta verde ranchiună
cât să otrăvească rădăcinile lumii
pentru vecie și mult după aceea,
mărind deșertul și înstrăinarea.

Ce fac, știu, e zădărnicie,
dar, dacă o singură speranță
mai e prizonieră într-o inimă vie,
am să o caut.
Eu am s-o caut.

Pantofii balerinei

Exersez tot mai des ieșirea din scenă,
deși niciodată nu-mi iese.
Când dau să pășesc în culise
brațele lungi ale vieții mă trag înapoi
zvârlindu-mă-ntre oamenii care aplaudă,
aplaudă în neștire biata mea prestație de scenă.
Eu știu, dar ei nu,
cum imi măsor timpul în fiecare zi
și îl găsesc din ce în ce mai scurt;
niciodată, dar niciodată, nu s-a lungit
măcar cu o milionime de secundă,
de lunea până duminica următoare
timpul meu curgând înapoi, din doi în doi
din șapte în șapte, noapte de noapte.
Dar nu, se pare că scena e neîndurătoare
cât timp am în picioare pantofii balerinei.

contradicție

sunt multe feluri în care viața se strâmbă la tine
când vrea să te dezvețe de prea plin
luându-ți din speranțele naive
cu care împăunat ai năvălit în lume.
te regăsești singur împotriva tuturor
ca macii presărați fără milă și fără soartă
în preajma unui drum de fier
ce nu mai duce, de la o vreme, spre niciunde
trebuie doar să vezi și să auzi,
să intuiești din semnele ce ți se-arată,
să deznădăjduiești din nimic
să-ți pierzi speranța unui rost în lume
și-ți descoperi puterea de-a dănțui, rezistând
în piatra seacă din care nimic nu crește
devenind strateg în propriul tău nume, luptând
contra arșiței și vântului din sufletele celorlalți
revenind mereu și mereu la locul
special creat pentru tine
pe care n-ai să-l pierzi niciodată din vedere
agățându-te de viață ca lianele 
fiindcă ai tot ce-ți trebuie s-o faci
și tot la fel de puține ai ca țestoasa bătrână
ce nu mai găsește nicăieri nici un rost.

Plimbare matinală în pădurea de tei în floare

Duios se trece printr-o pădure de tei în floare
cu gândurile alene încurcându-ți-se prin iarba înaltă,
firava și mlădia iarbă a fiarelor
deschizătoarea inimilor ruginite întîmpinat.

În zorii zilei, doar fluier de mierle  închinat ție
și roua ce-ți udă pielea făcând-o să se înfioare.

Parfumul din aer e-atât de blând cu firea
apasându-ți pleoapele închise ca mâna mamei
pe care întotdeauna ai purtat-o în tine.

Calci și ridici piciorul, speriat de atingerea pielii
pe blănița țepoasă a ariciului mamă
plimbâdu-și puii pe aceeași cărare cu tine
povestind despre mirosurile minunate ale lumii.

Simți vraja în aer oficiată de razele soarelui
fiind un Dumezeu mai mic în lumea ce ți se supune
vrerii care e blândă ca parfumul
bandajându-le blând nemulțumirile.

Marină

pescuiam în apele adânci ale mării liniștea
nici o tulburare a lumii nu ajungea până la mine
valuri,  vremelnice valuri izbeau în pontonul șubred
ațâțat deasupra mării de părelnici stâlpi putrezi 
ghemuită mă concentram să nu muște prada
în aer mireazma serii apăsa ca mătasea
cerul pierzându-se cu totul în mare
iubirea-mi era purtatată pe brațe de ultimele raze
ațipind în siguranță, legănată de vise
în depărtare, argonauți în nenumărate corăbii
se întreceau în căutarea molaticei lâne
de aur era și orizontul, dacă nu cumva aceea
era culoarea iubirii furișându-se pe sub privirile mele.

Logodnica inorogului

Prințe din lună, poate că e vremea
să-ți spun un adevăr bine ascuns
nu te-am iubit, nici te-am plăcut vreodată
lunatic cum ai fost, din lume dus.
văd că zâmbești, nu-ți vine a  mă crede
păcat, dar bine e să știi
în mine zac mai multe generații
de aprige femei cu vise vii.
cu-n inorog m-am logodit de-o vreme
și credincioasă vreau să cred că-i sunt 
în tine prea multă țărână este
ce-mi amintește zilnic de pământ
pe când pe spatele-i în zbor mă poartă
privirile îmi rătăcesc pe cer
iar printre stele-n nopțile vrăjite
îmi văd și visele zburând stingher.
mi-o vei ierta, ori poate în blesteme
mă vei acoperi, dar tu ești blând
n-am vrut ca timpul să mă lase-n urmă
la coada unui veac trăit plângând.

ușa interzisă

îngândurată rătăcire  pe lângă zidul nalt, misterios 
căutând încăpățânată poarta invizibilă mie
temeinic separându-mă de dincolo
prin propria ei vrere
opunându-mi privirii opacitățile ferme
ale cărămizii tăcute
frământată de nealinate femei
în nopțile lor de sfâșietoare pustietate
arsă în cuptoarele încinse ale istoriei lumii,
sudată una de alta cu mortar nămălos
scos din adâncimile sufletelor frustrate.
dincolo-i doar cimitirul trist al lumii
și viața mea - o insulă în vanitatea
vieții dezlănțuite a altora.

întoarceți-mă pe dos și tot n-o să aflați cine sunt
doar mirosul meu vă va lăsa o urmă
de pământ

agonia

ce tragedie să trăiești dezolat doar 
pentru-a aștepta să mori într-o bună zi
neștiind când va fi să fie
numărând descrescător zilele de când ai înțeles
că nu vei mai întâlni nimic altceva  la capătul zilei
să te consolezi, ba chiar să aștepți nerăbdător
știind că desăvârșirea ta n-a fost niciodată posibilă
încurcându-te zi de zi în rețesute plase de păianjeni
care te-au prins în mreaja lor și
oricât le-ai distrus țesătura fină
n-ai putut să le faci să dispară din închipuirile tale
ba, mai mult, s-au complicat cu lacrimile de rouă
căzute dimineața din cerurile nimănui
pe rănile lăsate sufletului tău de neliniștile nopților
încăpățânându-te să nu-nțelegi că nu-i atât de simplu
să  ieși din viața-ți când îți vine
nemaiputând respira minut de minut smogul orașului
pe străzile căruia bâjbâi înfrigurat
dimineață de dimineață, zi de zi, noapte de noapte
nemaipricepând rostul dimineților, zilelor, orelor
așa cum le-a presărat Semănătorul
să aștepți ieșitul din viața ta ca pe o izbăvire
care strecurându-se prin spărturile timpului
nu mai vine, nu mai trece, nu mai curge...

Singurătatea muzei

pe umărul cui va plânge noaptea
rămasă-n întuneric pe-afară
în frigul pătrunzător de primăvară 
dacă a pierdut cheia de la inima mea?

pe ce laviță incomodă din lemn
se va odihni ziua până devine mâine
și cu ce-și va alina naivitatea
când bucuria e fugită în lume
neîndrăznid să mai scoată la iveală
albaștrii ei ochi inocenți?

buzele cui vor rosti poezia nespusă
nescrisă, negândită, 
hăituită de gândurile însetate
ale lunaticilor poeți
nechemați?! 

iar muza poeziei
de ce-i însingurată?



  

Inimi

poate inima mea-i ocrotită de-o platoșă
când i se spun în față povești,
dar ar putea, când e vorba de tine,
să fie de-ajuns doar să-i spui cine ești.

sunt inimi de femei degeaba tânjinde
după himere chipeșe, între jivinele vii,
inima mea n-a dorit niciodată
să ajungă să vrea să te facă să știi.

rătăciri solitare, viețuiri anodine observi
când, luptând virtual cu balauri și zmei,
la fiecare cap ce spada îl taie, visezi
să poți cuceri inima câte unei femei.

Seară cu Bach

seară pe sfârșite înainte să fi-nceput cu adevărat.
dintre toate dorurile doar pe cel de neființă-l poți numi
ascultându-l pe Gould cântând variațiunile Goldberg,
ca pe ultimele sale legături cu viața.
te cuprinde un dor, dar nu știi de-i dulce ori de tot amar,
nici nu are cine să-te-nvețe despre miracole.
nu știi ce și de la cine aștepți, dar știi sigur că nu va veni,
după cum știi că nu știi dacă ți-ai dori cu adevărat să vină.
te-ntorci spre-nchipuirile din tine prospectându-le,
așa cum în tinerețe îți cercetai opțiunile, neștiind să alegi.
din ce-a rămas nimic nu mai e nou în tine, 
aurul e-acolo, dar fără patină pare gablonz,
iar tu mai ești doar timpul năruit din amintirile tale.

tren în noapte

auzi trenul pierzându-se-n noapte...

mai bine scoală-te și pleacă
e trenul pierdut, deopotrivă, 
de amândoi.

sub talpa casei noastre nicicând nu va rodi
încrederea.

visare

că primăvara aceasta aiurită
- noi nu știam - ea ne era menită,
că  mugurii iubirii noastre vii
umpluseră cerul senin de ciocârlii,
că învățând să te deslușesc mai bine
zideam, totodată, femeia din mine,
că n-a fost pură întâmplare
să întâlnești femeia ce dă-n floare, 
că poate încă nu era târziu
să te preschimb în mirele zglobiu,

nu mai știam de-s aievea, ori scorniri ale visului
așteptând, în zori, la porțile Paradisului...

primăvară

ziua de azi mi-a pus ironică primăvara în brațe,
de parcă m-aș pricepe ce să-mi croiesc din ea,
ușor amețită, ușor bucuroasă, complet nepricepută,
îi plisez clipele bogate, ca unei fuste din catifea.

primăvara asta pândește de mult să mă schimbe,
răscolindu-mi zilele într-un mod cu totul nou,
cum să-i pricep gândurile când nimic nu-mi vestește
că pot  primi, din senin, înc-o șansă cadou?

primăvara de azi sugerează începuturi bogate,
emoții colorate ițindu-i-se din toate tainițele,
un lucru mi-e neclar,  și nimeni nu-mi spune
cum poți să cânți purtându-ți pe umeri tristețele?

Companie

singurătatea ca o cămașă
frumos ajustată pe trup,
de îmbrăcat deopotrivă
la ocazii și în zile obișnuite,
de albit de câte ori capătă nuanțe
ce trebuie clarificate,
singurătatea ce te-nsoțește pretutindeni
din copilărie și mai departe
mai grijulie decât un tovarăș bun,
singurătatea ce te-a adoptat
așteptându-te la nevoie
să revii din lumea clocotindă,
singurătatea cu care deja ai nuntit
și a cărei rochie de mireasă
n-o mai dezbraci după noaptea nunții,
ea, singurătatea, îți intră pe sub piele
confundându-vă.

Împărțire justă

dintr-o frumoasă istorie împărțită-mpreună
acum stăpânim, separat, câte două povești
eu mocnind înciudată în partea mea de lună
tu nemaiamintindu-ți cum să te regăsești.

pe vremuri, când doi însemnam numai unul
locuiam împreună același cuib de cuci
acum fiecare într-un castel stăpânește
gospodărindu-și propria lume de năluci.

dacă nu ești cu mine, geaba se luminează
beznei lăsate-n locu-ți nu-i mai sunt de folos
nici soarele împărățind fierbinte la amiază
nici luna jeluindu-și destinul păgubos.

dar dacă într-o noapte, la marginea câmpiei,
vedea-voi dănțuinde flăcări ieșind ca dintr-un ou
stând pe pervaz cu pumnii in sprijinul bărbiei,
voi ști că este vremea de-a te iubi, din nou.

Ce rămâne de făcut?

ce rămâne de făcut
cu iubirile trecute transformate sadic
în cearcăne ale memoriei afective
chinuind mai mult decât uitarea
usturând mai tare decât biciuirea?! 
oricât încerci să le îndepărtezi,
doar le propagi, disipându-le
întinând mai intens câmpul emoției
desenând amintirilor contururi false, noi,
până nu mai au nimic în comun
cu desenul  îndrăgostirilor de mai an. 
ce e de făcut ca iubirile să capete
doar amintiri nedureroase? 

 

Scrisoare

Dragul meu, ai plecat de multă vreme, iar vântul ți-a șters urmele 
la ultima ploaie mănoasă a acelei veri prea însetate.
Trimite-ți-voi scrisoarea în cele patru zări, ca să știi
că dorul mi-a fost mai puternic decât așteptarea cuminte, sfioasă
ghemuită pe lavița de la poartă scrutând zarea.
Către tine mi se-ndreaptă gândurile-acum, și-aș vrea să-ți dau de știre,
că eu și ele suntem tot sănătoase și limpezi, cum ne știi.
Inima mi-e tot la locul știut, pierzându-și ritmul  în bătăi amestecate,
unele pentru mine, altele pentru tine, iar altele pentru speranța lumii.
Așteptându-te, clipă de clipă  pieptăn mătăsoasele ore ale  zilei,
păzind cărările nopții cu torțe înmiresmate agățate de stâlpul casei,
să nu rătăcești calea prin pustiul sufletului din care te-ntorci.
Dacă vrei să vii, să mai știi că ți-am țesut un brâu roșu, să-ți încingi trupul firav,
să nu te îndoaie, când vei porni lupta, urâciunile lumii de care-ai fugit.
Cum vezi, mie mi-e bine, și-mi găsesc alinare în gânduri senine,
tu însă mă-ngrijorezi, dragul meu irosit în neguri.
Colindătorii prin țară mi te-au văzut și mi-au spus lucruri ciudate
cum că n-ai fi  bine, c-ai fi căzut bolnav de toată tristețea din lume,
colindând întunecat până pe la marginile Nebuniei, dar te-ai întors,
că valuri de disperare se încâlciseră în pletele tale ca șerpii, orbindu-te
că, umblând, gândurile ți se-ncheagă pe buze șuvoaie, dar nimeni nu te-aude
și, neauzindu-te, nici nu te-nțelege. N-am ce să-ți promit, să-te-ntorci,
nu am zile de împărțit, nici fericire, nci siguranță, nici bogăție.
Doar brâul roșu țesut cu speranță e-acolo, așteptând să-l îmbraci
ducându-ți propria ta luptă.

povestioară

ne potrivim tare bine noi doi
eu mai năucă, tu visător nepereche, deși
stihii și parce nu ne pot face față
când ne apucă, din senin, aceeași streche.

de ne unim zâmbetele, complice,
pe cerul înnorat putem răsări luna,
dar de împreună-o să scrâșnim din dinți,
din nimic putem stârni furtuna.

când gândurile noastre o pornesc la drum
în urmă-le câmpul cu flori înfloare
iar cerul - ah, cerul de-l privești
în fiecare punct are alt soare.


avem, după o viață, același  colorate fantezii
improvizând la nesfârșit din veselie și putere, 
cum de n-avem atunci și-aceleași  blânde nostalgii?!
cum mi-ai răspunde la o nemângâiere?!

Năuceală

Dizarmonie poate că era numele lui adevărat,
la fel de bine putea fi și Înșelătorie,
poate chiar o și bănuiam, dar nu simțeam încă mohorala
pe care începuseră s-o capete gândurile mele
de câte ori le aținea calea pe neașteptate.
Așa se face că, imprudent, i-am deschis o ușă
mult prea largă pentru dimensiunile neputinței sale
împodobindu-i nevolnicia cu haine mult prea somptuoase
pentru apariția lui hâdă, neinspirată.
Toate oglinzile-au crăpat oglindindu-l
numai eu, naivă, credeam că ele pleznesc de necaz,
geloase pe plăsmuirea mea doar cu un pic diferită
de Jumătate de Om Călare pe Jumătate de Iepure Șchiop.
oricum,  nu mi-am dat seama de eroarea trăirii
decât mulți ani mai târziu, când, întâlnind armonia
mi s-a luminat dintr-o dată mintea 
că mâna mea în mâna ta e semnul că trăim, totuși, 
în emoție și pentru emoție, în doi și prin doi.

Povestea brândușei

Nu mai era noapte, dar nici zi nu se făcuse bine
când mi-a bătut in geam Unicornul
învitându-mă la o plimbare in lumea de smarald
cea de vrăjitoare și vraci fermecată pe vecie.
Îmbobocisem de câteva zile ca o brândușă năucă
iar el, Unicornul, mă credea  fără seamăn pe lume
dacă ar fi căutat, ar fi găsit ca mine altele o mie,
cine știe, poate nici el  nu era prea priceput la ales.
Vino să-ți arăt toate tainele lumii, imi mai zice,
să te-nvăț să stăpânești  peste inimi și suflete,
să te-nvăț să mângâi și să alini printre oameni,
cu vorba, cu sufletul și cu gândul, 
iar împărăția-ți va fi mare.
Nu i-am răspuns; m-am făcut mică mititică
în spatele perdelei ce mă separa de lume
și temătoare am rămas până azi la toate provocările.
Trecut-au, ca în vis, mai multe primăveri de-atunci,
brândușa a rămas aceeași floare neînsemnată
înflorind dimineața și ofilind până seara,
convinsă și azi  că jocurile zilei în amurg se fac
pe când zorile vor rămâne, întotdeauna, năuce.

Mai știi?!

Mai știi ziua când, îndrăgostit, mi-ai dat în dar
o mică inimă de chihlimbar?!

Mai știi cum n-am știut ce să fac cu ea
Și-am pus-o repede-n piept peste inima mea?!

Mai știi cum, luându-ți mâna și ducând-o la piept
Ai tresărit speriat de un fâlfâit violent?!

Și mai știi cum te-ai îngrijorat că, pentru totdeauna,
Voi purta două inimi în piept, în loc de una?! 

Mai știi cana de cafea din care sorbeam amândoi dimineața
Convinși fiind că, odată cu noi, sorbea și îngerul iubirii ce ne dirija viața?!

Și mai știi clipele când citeam amândoi din aceeași carte
eu sprijinindu-mă pe brațul tău până târziu în noapte?!

Mai știi cumva ce s-a ales de dragostea noastră,
Înflorită în vara târzie, infinit de albastră?

Generația pierzândă

Dacă toate apele pământului ar seca într-o zi până la una,
ar mai rămâne tălăzuind dinspre noi o mare de nostalgie 
martoră a tinereților noastre cele fără de tinerețe
irosite, singuratic, în miezul altor existențe cenușii.

Dacă toate amintirile noastre vor muri ca frunzele toamna,
ne-ar mai rămâne dorurile zăvorâte cu șapte lacăte
pitite bine în camera cea mai ascunsă a sufletului
tânjinde după zilele în care am fi putut trăi zburând
dar am sfârșit căinându-ne în bezna dezolantă,
înroșind cu sângele nostru anemic, la fiecare zvâcnire,
sârma ghimpată a infinitelor granițe concentraționare.

Dacă într-o zi vom mai îndrăzni să stăm față în față cu noi
într-o încercare timidă de căutare a vieții fără de moarte,
înlăturând, una după alta, perdelele vineții ale timpului,
din punctul în care am ajunge vom mai putea vedea
doar un drum pustiit înfundat în deșertul fără margini.

Grădini

Sunt momente când cred că toate grădinile lumii
nu fac altceva decât să repete Edenul la scară mică.
poate de aceea, de câte ori pătrund într-o grădină,
ochi mei nu-ncetează să-l caute pe Adam pe sub arbori
plimbându-se încovoiat, cu toată greutatea lumii
apăsându-i pe umeri !?

Oare mă crezi că, adesea, avându-te lângă mine, 
străbătând distanțați aleile goale,
simt și eu cum durerea lumii trece
de pe umerii tăi pe ai mei, povârnindu-i !?

Atunci, eu ce să fac dacă singurătății de pe umerii mei
îi mai adaugi și tu înc-o negură, în numele șarpelui ispititor?!
Ar trebui, poate, să-nveți că pentru femei 
vremea mărului e numai una!?

dacă

Dacă afară-i noapte, să știi că-n mine nu-i.
o candelă-mi va rămâne mereu aprinsă în sinapse
să lumineze-n bezna gândurilor ne-ntrupate,
altfel sortite pe vecie la neșansă,
dragostea mea...

Dacă afară plouă, pe mine nu mă udă.
atâtea ploi de lacrimi am vărsat
spălându-mi vechile, pierdutele iubiri
încât acum orice ploaie e binefăcătoare
hrănind deșertul ce se-lățește-n mine,
dragostea mea.

Dacă afară e sfârșit de lume, pe mine nu m-atinge.
la prea multe apocalipse am fost neînsemnată parte,
cum și la prea multe false începuturi
așa că nu mă mai sperii ușor, dragostea mea
dacă...

poveste de iarnă

să înaintezi pe strada pustie, singură în lumina lunii,

evitând să priveşti blocurile răpănoase, să nu te întristezi şi mai tare,

venind de la o întâlnire care, doi ani în urmă, ţi s-ar fi părut imposibilă,

să te sperii, din când în când, de umbrele aruncate de lumina felinarelor

puse acolo prea sus să ajute oamenii, doar maşinile rare în noapte,

să ţi se pară că drumul de-l mai ai de parcurs se lungeşte

şi să te întrebi, în tot acest timp, cine eşti, ce te-a apucat, ce mai urmează,

de ce-ai făcut rabat de la regulile pe care le-ai respectat o viaţă

când, în dimineaţa aia, nici nu ţi-ar fi trecut prin cap c-ai s-accepţi

să stai două ore cu un pahar de vin trezit în faţă,

încercând să fii atentă la un bărbat străin prea guraliv, prea insipid,

prea zgomotos pentru tine, vorbindu-ţi despre nimicurile lui

care, sigur, nu vor fi şi-ale tale,

fără ca el să observe că te uiţi jenată când pe geamul de alături

când pe deasupra frunţii lui, când la ceasul discret din brăţară

întrebându-te: omul ăsta e de paie, trăieşte, respiră,

ori este manipulat de un păpuşar nevăzut şi, dacă dă drumul aţelor,

momâia se va prăbuşi ca un mototol de cârpe informe,

să te gândeşti că, în timpul ăla, puteai citi, ori visa, ori dormi,

dar te-ai amăgit să-i mai dai imaginii tale în lume o şansă,

să-ţi pice necazul pe obiceiurile pământului că femeile, întotdeauna 

trebuie să se agaţe de-o buruiană, să nu le ia valul

şi să te gândeşti, totuşi, ce am eu în comun cu lumea în care trăiesc?!

să fii tu, ieşită o clipă din tine de dragul lumii, şi să-ţi pară rău.

Nedumerire

corpul fluturelui sunt, ori aripile lui,
plămădesc omizi, ori minuni colorate,
înfior privirile, ori silă produc
la trecerea prin grădini parfumate?!

sunt pomul în floare, ori copacul uscat,
sinuoasa iederă, ori ciulinele aspru,
trandafirul alb suav înflorit,
găleata dogită, ori potir de-alabastru?

mugure-aşteptat sau vâsc parazit
trăind viaţa altora - muribundă,
bucuria în forma ei cea mai pură
ori lehamitea cea mai profundă?!

de-aş avea certitudini, mai uşor mi-ar fi,
mai voioasă aş întâmpina zi de zi zorile,
ştiu sigur doar că Unul mi-ar putea răspunde
de-aş fi în stare să-i păzesc cărările.

de vânzare

am obosit cărând după mine, vorba lui Blaga
prea mult suflet. m-am hotărât să vând:
cine dorește sufletul meu, inima mea,
lumina din mine?!
le dau ieftin, pe nimica toată, în pierdere chiar!
pentru sufletul meu mare cer in schimb
doar o bucățică din sufletul clientului;
pentru inimă, cer doar câteva bătăi ale inimii lui;
cât pentru lumină, aproape că nu cer nimic,
atâta lumină am în mine să luminez un univers
și tot mi-ar mai rămâne...
cine cumpără?!

False întrebări

Există mâini de două ori întinse
spre ajutor, ori spre prietenie
când cel spre care te apleci
își poartă-n minte propria nebunie?!

Există fapte care să-mplinească 
gânduri neclare, vrere nefirească, 
dacă ideea vierme nu-i născută
să umple creierul, să îl dospească?

Pe lângă că suntem atât de orbi,
așa de surzi cine ne plămădește?!
şi cine să ne-adopte-aşa zăluzi
cine să ne iubească pe orbeşte?!

Elegie

Mai devreme sau mai târziu
trebuie să mă predau Timpului,
să iau mirosurile bătrâneții în primire
și pământul drept cer.

El sigur mă așteaptă și are răbdare
știind cu siguranță că, în curând,
mă va ajunge din urmă
pe când eu doar intuiesc.

spațiul...timpul...

nicăieri și oriunde - asemănătoare și neimportante
vorbind despre spațiul care nu prea ne doare;
niciodată și întodeauna - ce precise devin
când ne raportăm la ele viața
numărând firele de timp prin urzeala deasă
a prea înțesatei noastre istorii personale...
între spațiul și timpul cu zgârcenie dăruite
munca noastră de țesători harnici hotărăște totul,
crezând că fatalitatea lucrează mai mult.
Doamne, ce bine ne-ar prinde uneori,
să putem deșira, asemenea Penelopei, 
pânza ce povestește totul despre noi, 
luând-o de la capăt ori de câte ori
nu ne plac grosimea, finețea, ori culoarea țesăturii,
ori de câte ori ne prinde înțelepciunea din urmă,
ori de câte ori brațul timpului ne apucă de umăr
întorcându-ne spre clepsidra goală... 
niciodată și întotdeauna: ce precise devin!

ce nimeni nu-nțelege ...

crezând că nu-i nimic de-nțeles la ele
bărbații n-or să le cunoască niciodată pe femei.
la rândul lor, pripindu-se, femeile cred și ele
că nu-i mare lucru să-i înțelegi pe bărbați.
specii diferite la scara istoriei, asta sunt
și, deși diferite,  se caută, îndrăgostindu-se.
ca un făcut, bărbații se îndrăgostesc de frumusețe,
iar femeile de putere, dacă e să te iei după statistici,
dar nu-i exclus nici ca bărbații să se-ndrăgostească de putere,
iar femeile de frumusețe. și-aici se-ncurcă borcanele
nimeni nemaiștiind cine-i celălalt și ce vrea de la el,
iar luptele continuă după puteri:
cine rezistă toată viața, toată viața,
iar cine-i mai slab doar o jumătate de veșnicie,
căutând, în continuare, altă frumusețe - altă putere
să și le pună din nou la încercare. 

trebuie să trăim !

E soarele-n ruină deasupra noastră, totuși
trebuie să îndrăznim privirea către cer 
dacă tot am fost aruncați în lumină. 

Suntem obligați să trăim ce e de trăit, 
neavând dreptul să credem  că, la masa vieții,
am fost mirii și miresele-n zadar. 

Trebuie să trăim, chiar și dacă bănuim
că moartea ar fi cea care contează.

Trebuie să trăim, chiar dănțuind nebunește,
altminteri viața, ca un șarpe-nveninat,
își va suna pe lângă noi clopoțeii din coadă. 
otrăvindu-ne.