Când mi te-am scos din suflet

Când mi te-am scos din suflet
am simțit o vreme pustietatea libertății
apoi pe cea a seninătății,
până ce, într-un târziu,
n-am mai simțit nimic.
Mi-era, în sfârșit, bine
după ce scăpasem de toate întrebările,
lasându-ți-le
să le descurci pe îndelete,
când te cuprindea îndoiala
noii tale stări.
Tu cel învățat să trăiești
din întrebare în întrebare,
din neîncredere în neîncredere,
din iluzie în iluzie,
te vei regăsi într-o zi
în fața dorinței de a zgârma
în rana deschisă,
mirându-te că vei găsi acolo
doar cicatricea timpului
atoatevindecător.