Meditand la singuratate

Motto:

 "Cine nu are casa, nu-si mai face,
   cine e singur, multa vreme o sa fie,
   el va veghea, citi, si lungi scrisori va scrie,
   si pe alei, incolo si incoace,
   nelinistit va rataci, cand frunze-adie."
  (Rainer Maria Rilke)

Se zice ca nimanui nu-i place sa fie singur, ceea ce mie nu mi se pare adevarat. Sunt situatii in care singuratatea este de preferat situatiilor ambigue si echivoce, desi s-ar putea ca aceasta sa fie numai optiunea mea personala. Eu sunt singura si-mi place sa fiu asa! Dar n-as sti sa va spun daca am ajuns la aceasta constatare de frica ideii ca mai binele este dusmanul binelui, ori pentru ca m-am acomodat suficient cu mine si ma pot accepta asa cum sunt, cert este ca  singuratatea imi prieste.

Oamenii sunt obisnuiti sa gandeasca la singuratate numai ca la o stare exterioara, de apartenenta civila,  si aproape ca nu iau in considerare existenta unei alte stari de singuratate, mai grave,  anume singuratatea interioara.  Singuratatea interioara este un fel de pustiire a fiintei, desi nu este neaparat sa fii singur ca sa te simti pustiit; poti sa fii in mijlocul celei mai numeroase familii si sa traiesti singuratatea mai intens decat daca ai fi singur. De aceea, precizez ca ceea ce traiesc eu este doar starea de singuratate exterioara, civila.

De ani de zile sunt tot mai convinsa ca fiecare, ca individ, se naste singur, traieste singur si moare singur, iar de acest adevar incerc sa-i conving si pe altii care se arata debusolati si singuri. Numai ca nu poti ajunge la aceasta concluzie in tinerete cand caracteristica cea mai fireasca a oricarui muritor este gregaritatea, amestecarea in multimi asemenea tie. In perioada de formare, ai nevoie sa faci parte din grupuri, sa te simti inclus, acceptat, apreciat. Cu vremea, incepi sa te distantezi, mai intai de familie, apoi de amici si, in cele din urma, incepi sa alegi de care dintre fostii prieteni te mai simti legat si cu care mai ai teluri comune si doar pe aceia ii mai pastrezi. E perioada cand incepi sa meditezi la sens si incerci sa-l identifici in ceea ce ai trait si traiesti zi de zi.

Singuratatea iti creaza prilejul de autocunoastere pe care apartenenta la un grup nu prea ti-o faciliteaza. Ai timp sa stai cu tine si sa intorci ideile pe toate partile; incepi sa-ti pui intrebari asupra conditiei tale si sa cantaresti avantajele si dezavantajele singuratatii: de ce esti singur? E anormal sa fii singur?  Care sunt urmarile singuratatii? Inseamna singuratatea esec? Suporta femeile mai usor singuratatea decat barbatii? Singuratatea este un atribut al individului, ori, deopotriva este si un atribut al maselor? Cum apare singuratatea din exterior si ce te determina sa aderi la ea?

Nimeni nu-si planifica singuratatea, ea ti se intampla, pur si simplu. O poti accepta, ori nu, depinde numai de tine si de spaimele tale. Ea iti devine o optiune personala la "oferta" pe care o desfasoara in fata ta destinul. Singura ciudatenie aici este ca  alegerea ce-ti este lasata la indemana nu este cea intre un rau (admitand ca singuratatea este un rau) si un bine, adica intre singuratatea efectiva si  cuplul perfect, ci cea intre un rau si alt rau,  mai mare, care este singuratatea in doi. 

Poti alege singuratea efectiva dintr-o multime de motive,  curajul sau lasitatea, comoditatea ori  frica fiind printre cele mai comune. Aceleasi pot fi si motivele pentru care alegi singuratatea in doi, desi aici curajul nu mai are ce cauta. In ce ma priveste, mi se pare ca singuratatea efectiva este mai confortabila si mai putin consumptiva, prin urmare, iata-ma aici.

Nu stiu daca te poti considera anormal numai pentru ca ai ales sa traiesti singur, este insa foarte probabil ca societatea te va considera anormal, pentru cei mai multi, optiunea pentru singuratate fiind de neinteles. Dar Creatorul este singur; sfintii au sfarsit singuri, chiar daca unii au avut perechi pentru inceput; monahii sunt singuri, prin urmare poti trage concluzia ca trebuie sa ai curaj si forta spirituala pentru a ramane singur; doar gandindu-ma la asta, simt insa o adiere de orgoliu pe langa tample, iar despre relatiile mele cu orgoliul v-am mai scris, asa ca nu mai dezvolt.

Nu cred nici ca singuratatea inseamna ratare sau esec pentru cineva (de multe ori, alocandu-ti altfel resursele, poti ajunge chiar sa ajungi sa te afirmi in ceva traind astfel), dar asta depinde de abilitatea fiecaruia de a fructifica aceasta stare. Daca nu suferi din alte cauze, nu esti legat afectiv de o alta persoana, nu ai griji materiale, singuratatea poate fi chiar benefica, pentru ca libertatea de miscare iti este mai mare. Pentru orice iti este dat sa traiesti, cel mai important este sa fii sanatos, caci experimentarea bolii de unul singur e posibil sa nu mai fie asa de placuta.  Pot insa sa recunosc ca mie singuratatea imi prieste si nu m-am gandit niciodata la singuratatea mea ca la o ratare. Asa am trait mereu, asa mi-a fost bine, asa am trait momente de implinire, prin urmare nu pot sa ravnesc la stari ce nu-mi sunt cunoscute. O fi curaj, o fi lasitate, chiar nu ma preocupa si nu stiu sa va spun. Dar mi-e bine.

Singuratatea are si urmari: capatarea de tabieturi (desi aceasta nu este neaparat caracteristica oamenilor singuri), o anume ciufutenie in relatiile cu ceilalti, un grad de libertate mai accentuat, tot un anume grad de nonconformism si ceva mai mult curaj. E bine ca poti sa iei decizii mai putin cantarite, stiind rezultatul lor  nu te afecteaza decat pe tine. Dar e rau ca singuratea te poate face inflexibil in relatiile cu ceilalti, iar aici cred ca este nevoie sa fii atent sa nu scapi prea tare haturile din mana. In masura in care rigiditatea ta nu afecteaza pe nimeni, e in regula, cand incepe insa sa se repercuteze asupra relatiilor cu cei din jur, e bine sa devii atent. N-as zice nici ca oamenii singuri au mai multe anomalii de caracter decat cei care traiesc intr-un cuplu. Dar e posibil, totusi, ca cei cuplati sa fie mai flexibili, mai dispusi la sacrificiu si mai concesivi.

N-as sti sa spun daca femeile ori barbatii suporta singuratatea mai usor, cred ca asta nu tine de apartenenta de gen ci, mai degraba, de individ. Si de modul in care el se raporteaza la viata.

Am amintit mai sus calitatea singuratatii ca atribut al individului sau al maselor si probabil ca asta a parut ciudat; desigur ca numai individul poate fi singur. Dar, dragii mei, nu uitati ce singuri am fost vreme de cateva decenii, pana mai acum douazeci de ani! Singuratatea aia de atunci, singuratatea unei natiuni, o mai simtim si azi, din cand in cand, in oase.

Probabil ca va sta pe limba o intrebare pentru mine, iar, in incheiere,  va raspund la ea: da, nu e rau sa fii singur daca, in tot raul, te obisnuiesti sa vezi intai partea de bine. Eu cred ca am ajuns acolo. Si nu, nu sunt singura din lasitate!

"Sunt singur pe lume si totusi nu sunt singur destul" tot Rilke.