Nu cred ca un roman ar fi putut sa dea o definitie mai exacta a Romaniei decat a facut-o Scheele! In ultimii douazeci de ani, cred ca n-a fost saptamana de la Dumnezeu in care sa nu ma intreb: ce mai caut eu in Romania, cand lucrurile merg din prost in mai prost? Ce ma mai retine intr-o tara in care anormalul a luat locul normalului si in care o girueta pare sa stabileasca directia bezmetica de mers. Ce oameni sunt astia, ce tara este asta, pana cand si pana unde? Voi mai apuca sa prind alte vremuri aici incat sa scap de sentimentul asta de irosire?
Ma gandesc adesea la prietenii apropiati mie in trecut care au fost mai vizionari, intrezarind incotro se indreapta lucrurile la noi si au plecat sa-si traiasca viata in alta parte, la doi-trei ani dupa dobandirea libertatii de miscare; si bine au facut, caci uite ce mi-a demonstrat mie viata: ca aici ne irosim cu fiecare minut pierdut si ca nimic nu are vreo sansa sa se schimbe, cel putin nu in urmatorul sfert de secol. Ei au inteles la timp directia din care batea vantul, au fost mai pragmatici decat mine si au reusit sa se rupa la timp de mediul care ne striveste. De universul romanesc de neputinte, disperare, frustrare si dispret pe care ni le ofera viata politica, economica si sociala in fiecare zi. Desi nu pot sa nu-mi pun o intrebare recurenta: sunt ei mai impacati/fericiti acolo, decat sunt eu aici? Nu ma refer, deloc, in aceasta intrebare la starea de bunastare materiala, ea fiind ultima care ma procupa; ma gandesc la starea aia de impacare si liniste sufleteasca pe care o traiesti atunci cand esti multumit cu ceea ce faci si cu directia in care merge viata ta.
Numai ca, dupa ce gandesc asa, un intreg potop de intrebari mi se invartejeste in minte: eu, daca as fi plecat, as fi reusit sa nu traiesc toata viata tanjind dupa Romania, in conditiile in care sunt o sentimentala fraiera care ma leg de oameni si locuri? Sunt fraiera, sau asa e bine, sa te legi de oameni si locuri si sa traiesti in mijlocul celor cu aceleasi visuri si dorinte ca si tine? Dar mama, familia, ce ar zice, nu i-as rani? In special pe mama? Pot si am dreptul sa-i necajesc pe altii prin plecarea mea? Si, daca as fi plecat, as fi reusit sa realizez ceva pe-acolo, sa nu-mi consider viata irosita intr-un final? Dar, daca am ramas aici, ma consider irosita? Si, daca as fi plecat si m-ar fi cuprins dorul, as fi avut curajul sa ma intorc? Are locul in care m-am nascut vreun sens si vreo importanta in ceea ce traiesc? Iar, daca m-as fi intors, nu mi-ar fi parut rau? As mai fi in stare sa plec acum? Si, daca da, ar mai merita s-o fac? Dar unde m-as adapta cel mai bine, care dintre lumile posibile mi s-ar parea mai normala? As reusi sa ma leg de oameni pe-acolo, sa-mi fac prieteni noi (intrebarea asta n-are sens, eu imi fac usor prieteni!)? Dar limba, n-ar fi pentru mine un handicap, as ajunge vreodata sa gandesc si sa visez intr-o limba straina si sa renunt la frustrarea de emigrant? De fapt, ce inseamna emigrant? Dar, daca sunt convinsa ca as reusi sa ma rup de-aici, de ce ma bucur asa de tare de fiecare data cand revin din calatoriile din lumea aia normala dupa care tanjesc in restul timpului? Dar, daca as pleca, as reusi sa nu ma mai gandesc la ratare, ori sentimentele alea se vor tine dupa mine si acolo. Dar aici, e acesta un univers in care sa traiesti? De fapt, ma consider eu neimpacata aici, ce-mi lipseste? Ce mi-as dori mai mult si ce mi-ar mai placea sa pot face, in afara de ceea ce am facut pana acum? Ar fi posibil? Ce ii poate lipsi unei vieti sa fie implinita? De ce oamenii aia care au avut curajul sa plece nu sunt totusi mai impacati decat mine si, si dupa zeci de ani, cand vorbesc de tara asta, vorbesc despre acasa? O fi adevarat ca nu degeaba ne nastem in locul in care ne nastem si ca asta ne urmareste peste tot? De fapt, de ce ai nevoie ca sa te simti fericit? Dar daca ar fi totusi mai bine sa incerc sa plec macar acum? Dar ce-mi mai trebuie si, de fapt, mi-a trebuit vreodata?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu