Despre normalitatea vietii noastre sociale

Motto: "Nebunie este sa faci acelasi lucru iar si iar, asteptandu-te ca rezultatul sa fie diferit" (Albert Einstein)

Daca in momentul in care te izbesti cu capul de un zid nu faci un pas inapoi sa examinezi locul de care te-ai lovit si sa cauti o cale de evitare, noii pasi inainte nu vor avea ca rezultat decat tot noi si noi loviri. In acest stadiu se afla Romania acum, caci n-a invatat nimic din vechile greseli si le tot repeta, cu obstinatie, spre disperarea celor ce o locuim. De buna seama, Romania este o fiinta colectiva alcatuita din noi, cetatenii ei, prin urmare, noi suntem cei vinovati de stagnarea pe care cu totii o dezavuam; insa variabilitatea tipologica a oamenilor este  atat de mare, incat niciodata nu vom fi in stare de actiuni, atitudini si  dorinte colective indreptate spre acelasi scop.

Care ar fi raspunsul cel mai la indemana pe care l-am da, daca ne-ar pune cineva sa spunem repede ce intelegem prin normalitate?! Probabil ca am raspunde usor incurcati: "pai...o viata...normala". Ceea ce nu inseamna ca am si dat o definitie cuvantului. Daca e sa ne uitam un pic prin dictionare si pe internet, caci ele  ne  sunt cele mai  la indemana pentru documentare, normal inseamna ceva care este în concordanță cu norma; conform normei; firesc; natural; obișnuit. In mod gresit, lui "normal" ii este foarte des asociat ca antonim "nebun", desi opusul normalului este anormalul, adica diferitul,  iesitul din norma. Pentru caracterizare, putem aplica cuvantul normalitate la ce dorim noi: la existenta, la tara, la iubire, la familie, la sanatate si doar in ultima instanta la oameni. La tot ceea ce, la un moment dat, isi poate vira starea si iesi din norma. Iar asta doar in cazul in care suntem in stare sa identificam subtirea linie ce delimiteaza granita intre normalitate si anormalitate.

Pentru ca normalitatea oamenilor, familiei si a iubirii sunt chestiuni cat se poate de delicate si nu stiu daca as putea vorbi despre ele cu delicatetea cuvenita,  as prefera sa nu le discut aici. Dar am sa vorbesc cu multa obida despre ceea ce inseamna normalitatea vietii la noi.

Nu stiu voi, dar eu folosesc cel mai des  cuvantul normalitate aplicandu-l la sintagma   "tara normala".  Cei care ma cunosc cred ca m-au auzit adesea vorbind despre asta si despre sentimentul pe care il am cand revin din Vestul Europei, unde mi se pare ca intalnesc lumea aia normala pe care mi-as dori-o si la noi. Iar eu cred ca este o lume normala lumea asezata comod si firesc in tiparele ei, in care oamenilor li se recunosc drepturile si valoarea, iar oamenii au  respectul fata de lege imprimat in codul genetic, miscandu-se cu lejeritate intre codul onoarei si drepturile cetatenesti.

Comparativ cu lumea posibila, lumea in care traim noi pare, de-a dreptul, nebuna, desi este numai anormala. O tara fara nici un pic de respect fata de cetatenii ei, in care legea e ceva ce trebuie respectat doar de poporul de rand, o tara care are o populatie haituita, dezamagita, dezgustata, debusolata si, in mare masura, deprimata; o tara in care, in ultimii saizeci si ceva de ani, valoarea a fost indepartata ori ignorata sistematic, promovandu-se non-valoarea, istoria a fost masluita, respectul pentru traditie, de orice fel ar fi ea, abolit, iar oportunismul de proasta factura s-a extins ca o pegra. O tara in care au fost incurajati si rasplatiti delatorii si suprimati oamenii de onoare. O tara in care poporul a fost transformat intr-o populatie fara alte idealuri decat acelea de a supravietui si a se "descurca" pe termen scurt.

Comunismul mi se pare ca a scos la iveala ce era mai odios in noi si nu incetez sa sper ca traiul intr-o democratie sa faca Romania sa revina la rosturile ei firesti. Bajbaiala cotidiana in care suntem angrenati de mai bine de douazeci de ani, practicile civile si sociale echivoce, ambiguitatea politica, perpetuarea "descurcarelii" ma debusoleaza in fiecare zi si-mi pun la grea incercare rabdarea, facandu-ma sa ma gandesc de multe ori sa incerc sa plec. De ce nu plec, am scris pe larg mai deunazi, dar nici pentru mine, nici pentru noi toti nu plecarea ar trebui sa fie solutia. Ar fi ca si cum am fi dati afara din tara pe care, totusi, ne-o dorim.

Astept de ani de zile ca, odata cu schimbarea generatiilor, sa inceapa si societatea noastra sa se normalizeze, atat in reactiile generale, cat si in ceea ce priveste civismul, viata politica, respectul pentru om, respectul pentru munca, respectul pentru valoare. Mi-e teama insa ca astept degeaba, in conditiile in care tinerii preiau de la parinti idei false despre cat de bine se traia in totalitarism, cand "nu se gasea, dar te descurcai" "aveai o casa si un loc de munca asigurat"si cand era "ordine" instaurata de militie. Mi se pare dureros sa vad ca tinerii de treizeci de ani traiesc nostalgii dupa o lume pe care n-au cunoscut-o decat din auzite, iar nostalgiile astea nu sunt datorate regretului ideologiei pierdute, ci doar pierderii unei oarecare sigurante materiale. Care este pretul pe care l-am platit noi cei mai in varsta pentru "siguranta" aia care numai siguranta nu era, nu mai este treba lor.

Ce mi se pare si mai anormal, e ca observ si la tineri o tendinta spre oportunism, spre parvenire si "descurcareala" prin orice metode. Inclusiv prin calcatul pe cadavre, daca este nevoie. Buluceala existenta la usile facultatilor particulare in scopul de a obtine o diploma, indiferent in ce ar fi ea, dorinta de a intra ca slujbas la stat, folosind pentru asta toate pilele de care esti in stare, intrarea in politica partidului de la putere pentru a se "aranja" intr-o functie de conducere si alte practici de acest gen mi se par jalnice la tinerii care au toata viata in fata,  pot sa-si ia viata in maini si sa faca din ea ce vor ei sa faca, cea mai mare facilitate in acest sens fiind aceea ca sunt tineri. Ca invarteala marunta le sta la indemana si li se pare normal sa se foloseasca de ea, ca nostalgiile lor dupa vremurile trecute sunt prezente, ca vederile lor sunt atat de limitate in pragul vietii, mie mi se pare o situatie anormala.

Ce mi se pare cel mai grav in momentul de fata e ca nu intrevad nici o posibilitate de a iesi din  anormalitatea pe care o traim.  Cum sa-i convingi pe oameni ca le-ar fi mai bine altfel, cand aici este vorba de optiune personala? Cum sa-i faci sa aleaga calea mai anevoioasa, dar corecta, cand cea usoara, aducatoare de statut si foloase necuvenite, le este mai la indemana. Cand oferta zilnica de locuri de munca este foarte redusa, accesul la imprumuturi pentru tineri este limitat, pregatirea profesionala si intelectuala pentru meserii profitabile este asa de derizorie. Cum sa-i convingi pe tineri ca ei ar trebui sa fie cei care sa transforme societatea noastra anchilozata si atemporala, intr-una normala si cum sa-i convingi ca asta ar fi si in interesul lor? Eu, una, nu gasesc nici un raspuns la asta!