Despre suferinta

Motto: "Numai oamenii care suferă realmente sînt capabili de conţinuturi autentice şi de o infinită seriozitate. Ceilalţi sînt născuţi pentru graţie, armonie, iubire şi dans." (E Cioran)

Suferinta: un cuvant de care ne temem toti, o stare pe care nimeni nu vrea s-o traiasca pentru ca, din start, suferinta este perceputa ca o nedreptate cu care suntem pusi in contact din intamplare si total nemeritat. Mai mult, nici nu putem invata suferinta din auzite, trebuie sa ne intalnim cu ea pentru a ne da seama de valentele ei si de puterea cu care ea  ne poate transforma. 

De cele mai multe ori, incepem sa suferim de foarte devreme, cand inca nici n-am inceput sa ne dumirim ce ni se intampla. Dar, desi ne obisnuim cu ea devreme, de fiecare data, o suferinta noua ne afecteaza ca si cand ar fi prima cu care ne-am intalni.

E rau sa suferi? Nu neaparat, nu intotdeauna, daca iti doresti sa suferi pentru o cauza ce ti se pare nobila si esti convins ca suferinta este calea de a-ti indeplini nazuintele. Dar nici nu putem spune ca e bine, intotdeauna  fiind tentati sa alegem calea mai usoara, daca ea ni s-ar oferi. De cele mai multe ori, nu suntem crutati de suferinta, paradoxal insa, fiecare iesire din ea ne surprinde mai intariti.

Sa dai o definitie suferintei?! Cum poti sa definesti durerea, frustrarea, tristetea, neputinta,  ura, inocenta, neintelegerea si nebunia amestecate intr-un bol incins si dat unui om spre  inghitire. Doar si Hristos a avut momentul lui in care s-a simtit rapus si a cerut Tatalui sa indeparteze de la el paharul de suferinta!  Atunci, omul cum sa poata suferi in tacere?! Cel mai rau, este ca suferinta te face sa te simti neputincios si nu crezi ca ai sa gasesti intotdeauna puterea sa ripostezi. Desi, cei care au suferit sustin toti ca Dumnezeu nu-i da fiecaruia decat atat cat poate sa duca; si se pare ca unii pot sa duca foarte mult!

O taxonomie superficiala ne determina sa catalogam suferinta in cele mai simple doua feluri: suferinta fizica si suferinta psihica; evident, se poate suferi din multe pricini, in multe feluri, dar esentialul este acesta; ne sufera corpul, ori ne sufera inima si mintea. De aici putem ramifica fetele suferintei la nesfarsit, pana vom obtine o incalcitura  asemanatoare unei radacini prea fibroase si extinse, cu ramuri care se intretaie si se intrepatrund. Se sufera din durere, dar aceasta suferinta trece, de cele mai multe ori, fara sa lase urme. Pur si simplu  ne vindecam si reintram in ritm. Dar se sufera si din cauza sufletului si asta ne imbolnavste, ne marcheaza vatamandu-ne si adaugandu-se  peste suferintele vechi. Si, cel mai tare, si poate doar la aceste doua feluri de suferinta ar trebui sa le raportam pe toate, se sufera din dragoste si din nepasare (a celuilalt/celorlalti).

Se intampla ca intalnirea cu suferinta sa se faca foarte de timpuriu, uneori parintii nerealizand suferintele ascunse ale copiilor lor. Mai grav este ca nu se gandesc la faptul ca ei sunt primii care le provoaca acestora suferinte, prin relatiile de cuplu pe care le traiesc. Sau, chiar daca isi dau seama, nu sunt in stare sa-si asume  vina, cealalta jumatate a cuplului fiind considerata vinovata. Certurile, ura, nepasarea, compromisurile, invinuirea celuilalt in fata copilului, toate sunt percepute exacerbat de puiul de om si noi, cei care ar trebui sa fim primii care sa-l fereasca de astfel de suferinte, adaugam noi si noi brate de paie peste valvataile din cuplu si-l obligam pe copil sa asiste.

Uneori nici macar nu este nevoie de atat sa faci un copil sa se simta frustrat si asa sa ramana; nepasarea poate crea suferinte la fel de mari ca violenta fizica. Fiti siguri ca niciodata copilul nu va intelege cu ce a gresit si de ce nu este acceptat cu drag in familia lui. Dar, in mod sigur, copilul ala va deveni un adult frustrat.

Cand crestem, incepem sa suferim din aceleasi doua motive: din dragoste si din nepasare. Probabil ca acestea sunt suferintele cele mai dureroase, daca ne afecteaza atat de mult pe toti,  pe absolut toti. Numai ca, in functie de echilibrul interior si de  rezistenta fiecaruia, ne revenim mai repede, mai incet, ori  deloc, tarand toata viata dupa noi tristeti si depresii de diferite grade. Si intrebandu-ne, intotdeauna: de ce noi?!

De ce noi?! Pentru ca viata nu este usoara si trebuie sa invatam sa luptam pentru a ne adapta ei;  daca nu-si vor cladi un sistem de supravietuire, visatorii si molaticii vor claca primii. De ce noi?! Pentru ca trebuie sa invatam sa reperam sistemele de referinta, modelele la care ne raportam, sa incercam sa invatam prin imitatie si sa rezistam. De ce noi?! Pentru ca nu ne cunoastem suficient pe noi insine/insene si uneori gresim in evaluarile noastre si ne credem mai deosebiti si mai inzestrati decat suntem. Masuram prost si ne croim tipare mai mici ori mai mari si ne intindem pe/intre ele, ca pe patul lui Procust. De ce noi?! Pentru ca nu suntem atenti in jur si nu traim in armonie si echilibru cu lumea, intelegand prin "lume" totul. Nu stiu voua, dar mie  cele mai mari suferinte mi-au venit din lipsa de armonie si de echilibru. Si de atentie la ceilalti. De ce noua?! Pentru ca trebuie sa invatam, in permanenta, iar suferinta are rolul sa ne corecteze acolo unde insistam sa ignoram evidentele.

Poate parea ciudat ce-am sa zic acum dar, daca in copilarie suferintele noastre sunt produse de altii, in tinerete si la maturitate cele mai multe suferinte ni le producem singuri si, ceea ce este mai grav, este ca nu ne dam seama de asta. Dar  nu este mai putin adevarat ca tot noi suntem si cei care inventam  caile de raspuns la suferintele noastre. In urma a multa, multa meditatie. In urma a multa, multa umilinta. In urma a multa, multa rabdare. In urma privitului in oglinda si soptitului adevarurilor celor mai crunte pe care le-am ocolit, le-am ocolit, pana am uitat de ele.

Desi n-o sa fiti de acord cu mine, eu cred ca de-abia suferinta ne face oameni si ne pune in acord cu noi si cu lumea. Dupa care incepem sa intelegem si sa luam lucrurile care ne vin, asa cum au fost ele lasate: unele bune, altele rele, viata fiind, in cele din urma, marea moara prin care suntem siliti sa ne petrecem toti, macinandu-ne.