Middle age crisis

Motto: Fiecare are vârsta pe care o simte. (Jerome K. Jerome)



Middle age crisis: o găselniţă occidentală? Poate! O criză existenţială? Într-un fel! Cert este că nişte semne ciudate ţi se instalează în organism şi nişte întrebări pe care nu ţi le-ai mai pus înainte, încep să te bântuie. Nu poţi numi că treci chiar printr-o criză, aşa cum exagerează  psihologii occidentali, dar nu mai esti cel dinainte. Începi, pentru întâia oară, să te gândeşti că ai putea trăi ceea ce se cheamă: începutul sfârşitului. Şi începi să pui la îndoială că "fiecare are vârsta pe care simte c-o are ."

Majoritatea specialiştilor asociază transformărilor psihice şi spirituale şi modificările fizice pe care le suferim în această perioadă pentru că, de bună semă, şi acelea au rolul lor. Dar chiar dacă echilibrul hormonal o ia razna şi-ţi influenţează organismul şi nişte procese incipiente de imbătrânire încep să se facă simţite, totuşi nu modificările fizice cred că primează aici, ci, mai degrabă, cele psihice. Deși, la femei, aș minți să nu recunosc că schimbările suferite fizic te influențează psihic. În tot acest proces de îmbătrânire generală, ca o ironie de care nu ştii dacă te poţi bucura, începi să îţi dai seama că începi să devii mai înţelept şi să ai o altă viziune asupra vieţii, complet schimbată faţă de ce ai simţit până atunci: începi să înveţi să trăieşti pe termen scurt !

O prietenă şi  colegă de facultate m-a incitat de dimineaţă să mă gândesc, din nou, la această temă; era melancolică  pe tema trecerii timpului şi a dorului de casă (ea locuieşte în străinătate) şi am bănuit că şi pe ea o încearcă aceleaşi gânduri existenţiale ca şi pe mine  Aşa că, ce vă voi relata aici este despre criza mea de viață şi-a oamenilor pe care-i cunosc, şi  e necesară avertizarea că tot acest articol va avea o notă de mare subiectivitate; dar voi puteţi să comparaţi şi să constataţi că cele zise de mine seamănă cu ce traiţi voi. Pentru cei tineri, aş vrea ca asta să fie un semnal de alarmă ca să ştie la ce să se aştepte pe viitor, deşi nimeni nu învaţă din spusele altora. Pentru cei la vârsta mea, poate ce spun eu aici va fi un termen de comparaţie, ori o simplă explicaţie.

Despre ce li se întâmplă bărbaţilor, n-aş putea decât să vorbesc din auzite, aşa că n-ar fi corect să mă refer şi la ei; sper că un bărbăt din cercul nostru de amici virtuali să îndrăznească s-o facă şi să ne lase şi pe noi să aflăm, deşi oamenii vorbesc cu greutate despre astfel de transformări fizice, psihice şi spirituale pe care începem să le trăim cu toţii după jumătatea vieţii.

Ce-am simţit eu la împlinirea vârstei de 45 de ani a fost o bruscă schimbare de spirit, pendulând de la nepăsarea anterioară în ceea ce priveşte trecerea timpului, la o deosebită grijă faţă de gestionarea celui care mi-a mai rămas de străbătut. Toate priorităţile ţi se schimbă, pentru că nu mai simţi nimic din consistenţa celor pe care le-ai avut anterior. Eu am simţit, brusc, cum timpul îmi fuge de sub picioare şi că am ajuns în situaţia în care nu mai pot să-mi fac planuri de viitor,  pe termen nici măcar mediu, darămite lung. În schimb, am simţit nevoia să-mi fac bilanţuri şi să meditez la tot timpul pe care l-am pierdut şi în care aş fi putut să fac mult mai multe pentru mine. N-am pierdut niciodată vremea, dar au fost momente în viaţă pe care le puteam folosi mai intens. Nici la bilanţuri nu ies foarte rău, putând bifa în urmă că am făcut cam tot ceea ce-mi propusesem, deși nu la calitatea şi la standardele mele. Ce te frământă cel mai des este că nu ştii până unde şi până când vei mai reuşi să ţii pasul cu cei tineri. Nu te simţi bătrân, pe undeva simţi că ai tot douăzeci de ani, numai că asta nu mai este vizibil şi pentru cei din jur. Nu ştiu dacă şi voi simţiţi asta, doar voi puteţi să comparaţi.

Ca femeie, e şi mai dramatic când începi să observi că simpla ta trecere pe stradă nu mai întoarce capete, aşa cum te obişnuiseşi să simţi. Simţi că te-ai putea îndragosti şi ai şti cum s-o faci mai temeinic decât în tinereţe și să oferi sentimente mult mai alese, dar te întrebi dacă n-ar părea ridicol să faci asta, iar ridicolul să fie îndoit când devine evident: pentru tine şi pentru cei din jur. Simţi că ai avea atâtea lucruri de comunicat celor tineri, dar nimeni nu-şi va face timp să te asculte căci tu eşti, deja, altă generaţie şi nimeni nu are timp de problemele tale, cui îi pasă! Vrei să poţi, măcar pentru tine, să priveşti în viitor, dar acolo nu poţi să vezi decît o ceaţă deasă pe care n-o poţi clarifica pentru că timpul tău nu mai este o certitudine. De fapt, certitudinile tale încep să se desubstanţializeze şi să capete o mare doză de relativitate.

Probabil că acum zece ani m-aş fi jenat să-mi descriu trăirile aici, acum însă nu mă mai jenez, căci ştiu că ce spun aici e complet neimportant şi nerelevant. Nu faptul că ştiu ceilalţi ce simţi te face vulnerabil. De fapt, nu mă mai simt vulnerabilă, la nimic, iar asta mă face să mă simt foarte bine în pielea mea. Nu am fost o persoană cu principii bătute în cuie niciodată, dar am avut cîteva convingeri; din toate convingerile mele de-o viaţă, am mai râmas doar cu câteva, iar cea mai importantă dintre toate este că nimeni nu învaţă decât din greşelile proprii. Paradoxal, această perioadă are şi o parte extrem de bună pentru mine: de-abia acum pot spune că am învăţat ce înseamnă să trăieşti în armonie şi echilibru. Numai că timpul viitor s-ar putea să fie extrem de scurt. Sau nu (?). 

E ciudat şi ceea ce simţi ca femeie. Cea mai mare parte a tinereţii mele şi a vieţii de femeie adultă am fost mai degrabă comodă şi neinteresată de aspectul meu exterior. Chiar n-am fost tentată să mă aliniez modei, stilului şi să fiu conformistă, deşi Balanţa din mine ar fi trebuit s-o facă. Dar nu! Mă surprind acum că mă analizez mai mult în oglindă şi că trag cu ochiul la femei cu vârste similare mie, gândindu-mă dacă arăt mai bătrână ori mai tânără decât ele. Gândurile care mă populează acum în legătură cu feminitatea mea sunt mai prezente  decât înainte și nici măcar nu-mi pot oferi o explicație pentru asta. Deși, dacă aș forța lucrurile, aș explica senzația cu cea pe care o simți când realizezi că-ți fuge preșul de sub picioare. Eu în luptă cu vârsta fizică, mi se pare o mare ironie! Dar uite că mă preocupă, că vreau ori nu.

Mă sperie această vîrstă? Mai mult, ori mai puţin, în funcţie de încercările zilei. Consider că trec printr-o criză? O criză nu, dar transformări majore da, nu neapărat rele, dar complet noi. Mă simt optimistă şi la vârsta de acum este splendid, dar simt că lucrurile pot aluneca deosebit de rapid pe o pantă în următorii 5-6 ani. Ce îmi place la vârsta de acum este că am cu totul alte preocupări şi priorităţi şi că  m-am decis să nu mai fac decăt ceea ce îmi place, corespunde ideilor mele şi merită făcut. Nu mai am complexe şi nu am remuşcări. Nu mai am nelinişti existenţiale şi încerc să-mi cizelez viaţa numai în funcţie de standardele mele. Am curajul să-mi susţin opiniile şi să mă situez de partea valorilor în care cred. Îmi place să cred că aplic moderaţia în toate. Pot să văd acum că nu este aşa de rău să fii insignifiant şi mă obişnuiesc cu această stare. Nu mă simt mai importantă decât un fir de nisip pe fundul oceanului, iar asta îmi dă o stare fantastică de bine. Şi sunt conştientă că, în interior,  voi avea întotdeauna doar vârsta pe care o simt. Mai am în faţă o singură bătălie, aceea cu timpul, dar îl voi lăsa pe el să hotărască când.