Despre tandrețe

Motto: " Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi." (Octavian Paler)

Tandreţea este un sentiment aparte, greu de definit, deoarece include in el senzații amestecate. De aceea, este  greu de descris: este și nu este iubire, este duioșie și nu numai, este căldură și nevoie de iubire, toate amestecate într-o entitate diferită. Este un gen de afecțiune aleasă pe care ne-o dorim toți cei înzestrați cu suflet, animale superioare ori nu. Căci sufletul fiecăruia este cel care tânjește după afecțiune și dovezi de tandrețe, atunci  când dorim să simțim dacă mai contăm pentru cineva și suntem parte din viața oamenilor prețioși nouă. Frustrant este că nimeni nu poate fi obligat să împărtășească  din tandrețea pe care alții și-o doresc, tocmai pentru că ea este un sentiment atât de personal!

Simțim nevoia de tandrețe încă de când începem să devenim conștienți de prezența noastră pe lume. Afecţiunea transmisă nouă prin tandrețe este percepută ca o energie bună, blândă și caldă, protectoare și regeneratoare şi care  ne face să ne simțim importanți și prețioși pentru cineva anume. Daca ar fi să asemăn tandrețea cu ceva, atunci  ar fi  cu sentimentul pe care îl ai în pântecele matern, acea senzație de bine și protecție, căci știi că ești iubit, iar altcineva are grijă de tine, cu toată dăruirea de care este în stare. 

Într-o primă fază, ca să devenim oameni întregi, ceea ce ne lipsește  este tandrețea părinților și a familiilor noastre. Afecțiunea simțită în copilărie poate fi definitorie pentru tinerii și adulții care vom deveni, pentru știința noastă ulterioară de a degaja tandrețe către alții. Copiii lipsiți de tandrețe se simt nedoriți, neprotejați, respinși din paradisul familial. Am prieteni care au ajuns adulți frustrați pentru că, în copilărie, n-au avut parte de căldura familială de care aveau nevoie, fiind crescuți fie de bunici, fie de un părinte singur, fie de părinți egoiști care n-au știut să dea mai depare din surplusul lor de tandrețe. De multe ori, aceia n-au  recunoscut sentimentul pentru că, la rândul lor, nici ei n-au avut parte de prea multă. Asta nu înseamnă că oamenii nu se pot dezvolta fără tandrețe, dar e mai bine să aibă parte de această experiență deosebită care înseamnă revărsarea duioșiei, grijii și iubirii familiei asupra lor, atunci când au mai mare nevoie de ele, pentru a se simți protejaţi.

 

Deși avem nevoie acută de ea, tandrețea  nu se cere, căci cerută, ea nu mai are nici o valoare. Ea valorează ceva doar atunci când ceilalți ti-o arată spontan, ca  semn al aprecierii lor. De-abia atunci te simți, cu adevărat, băgat în seamă. La tinerețe și la vârsta adultă, nevoia noastră de tandrețe își schimbă sursele: dorim să ne acorde tandrețe cei pe care-i iubim și în care investim sentimente; dăruim noi tandrețe, ca părinți și ca soți, dar simțim o mare nevoie ca această tandrețe să ne fie întoarsă de către recipienții tandreței noastre. Am vrea să fim asigurați că cei apropiați ne poartă în sufletul lor, așa cum îi purtăm și noi, că ne poartă de grijă, interesându-i stările noastre, gândurile noastre, neliniștile noastre. Că noi contăm pentru ei și că toate eforturile noastre de a le arăta iubirea și aprecierea noastră sunt înțelese și apreciate. Că, atunci când iubirea pătimașă și tinerească se stinge, liantul acela care înseamnă tandrețea între oameni este acolo pentru întotdeauna. Iar pentru ca să simțim asta, avem nevoie de semne exterioare de tandrețe din partea celuilalt.

Tandrețea nu se exprimă în cuvinte, ea este tăcută și demonstrativă: o îmbrățișare protectoare, un gest afectuos de apreciere, o mână pusă peste a ta la durere, o mângâiere plină de compasiune la nevoie sunt gesturi tăcute, valoroase și atât de necesare. În marea spaimă de singurătate din care apar fricile  noastre existențiale, durerea și spaima de abandon,  gesturile tandre și afecțiunea celor de lângă noi valorează mai mult decât o mie de cuvinte rostite. Ele îți demonstrează că pentru cineva exiști și contezi, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.