Despre intalnirile providentiale

Intalnirea a doua persoane este precum contactul a doua substante chimice; daca este vreo reactie, amandoua sunt transformate. (C.G.Jung)

Incercarea mea de a aduce in discutie subiectul intalnirilor e hazardanta, in conditiile in care de-abia au dezbatut subiectul Plesu si Liiceanu, pe postul public de televiziune. Ce n-au spus ei si as spune eu? Greu de anticipat,  probabil doar palavrageala marunta, ramane de cantarit rezultatul!

Se cuvine a preciza aici ce consider eu intalniri providentiale; in genere, ceea ce considera toata lumea: intalnirea cu mentori speciali,  cu oameni care iti amprenteaza personalitatea, intalniri cu prieteni care inseamna pentru tine mai mult, ori la fel de mult ca familia. N-as vrea sa credeti ca las deoparte intalnirea cu celalalt, cu jumatatea care te intregeste prin iubire, caci si acest fel de intalnire tot providentiala poate fi.

Educatia pe care o primim in familie, in cele mai multe cazuri, se poate dovedi incompleta: fie ca cei care ne educa nu stiu sau nu au cum sa ne dea mai mult, pentru ca, la randul lor, au fost privati de ea, fie ca noi suntem reticenti in a primi.  Si putem fi reticenti, pentru ca modul in care ni se da nu se pliaza structurii noastre speciale, din varii motive: sensibilitate maladiva, reticenta agresiva, sfiala, personalitate recalcitranta, vioiciune iesita din comun. Mai mult, cel care da trebuie sa se impuna prin ceva deosebit celui care primeste, ori sa aiba acelasi gen de structura sufleteasca.

Cei mai multi dintre noi punem numi cel putin doi-trei profesori care ne-au marcat in bine si ne-au orientat existenta; o blandete neobisnuita, un talent deosebit, o proprietate deplina a termenilor de impartasire a domeniului pe care il predau ne-au facut, pe unii dintre noi, sa ne alegem, mai tarziu, calea profesionala in viata, dar si modelul uman. Pentru ca i-am iubit si respectat, am vrut sa le semanam, prin urmare, constient sau nu, i-am imitat. Ei au fost, in momentul acela, instrumentele cu care a operat destinul in existenta noastra. Au fost parte din  intalnirile pe care trebuia sa le traim, pentru a deveni ceea ce suntem azi.

Avand in vedere importanta dascalilor din copilarie asupra noastra, este mare pacat ca se indreapta catre  profesie oamenii fara vocatie. Unii dintre ei,  pe langa ca nu reusesc sa se ofere drept modele, fac mai mult rau decat bine, reusind sa-i inlature pe micuti de cuvantul scris. Ei sunt, de fapt, contramodele si, din pacate, invatamantul  nostru este mult mai plin de acestia , decat de mentori.

Revenind, eu cred ca majoritatea oamenilor intra in viata noastra cu un motiv precis, acela de a ne influenta trecerea prin viata. Se intampla sa intalnim  exact  la momentul potrivit oameni cu tarie de caracter, oameni darnici, oameni care au descoperit sensul vietii si care stiu sa faca diferenta intre bine si rau, oameni care se interpun intre noi si ceilalti, oferindu-se drept exemple vii de rezistenta si verticalitate. Nu cred ca la fel se intampla si cu oamenii care ne fac rau in viata, intalnirea cu ei fiind doar accidetala si neimportanta, prin urmare, pasagera si supusa uitarii, daca natura ta maladiva nu retine ca pe un atentat orice intamplare neinsemnata.

Ca sa poti fi mentor pentru altii, trebuie sa ai un mare respect pentru institutia prieteniei si pentru oameni; sa le acorzi celorlalti credit si intelegere, sa poti sa te demontezi pe tine in bucati mici, analizabile si observabile pentru ceilalti, in asa fel incat modelul tau sa fie inteles, sa poti impartasi si sa-ti placa s-o faci, sa intrevezi in celalalt omul care ar putea sa devina, sa nu te deranjeze ca, la un moment dat, celalalt ar putea sa te depaseasca. Sa ai, sa vezi ce trebuie dat, cui si cand trebuie, sa faci asta cu bucurie si sa te bucuri ca ai adaugat "caramizi" la temelia  unui om. Cam asta ar fi in ceea ce priveste intalnirile providentiale cu profesori, prieteni colegi deosebiti care te-au ajutat sa te formezi si sa evoluezi.

Intalnirile providentiale cu "celalalt" sunt, din pacate, mult mai rare. Lecturile pe care le facem, povestile pe care le vedem in filme, la teatru sau opera sunt, de cele mai multe ori, simple povesti. Asta nu inseamna ca nu exista si astfel de intalniri inscrise in destin, problema este daca noi avem rabdare sa le intalnim  si nu ne lansam in cautari bezmetice si in cuplarile cele mai bizare, in acest caz, facandu-ne-o cu mana noastra. Sunt insa convinsa ca Dumnezeu socoteste altfel in aceasta privinta: cei ce pot, trebuie sa-i calauzeasca si pe cei care nu pot ,  ca in parabola orbilor; in popor se zice mai simplu, ceva legat de sacul si peticul, caz in care intalnirea devine providentiala mai mult pentru petic, decat pentru sac.

Ca sa poti merge mai departe, in momentele in care ti se pare ca viata in doi este lipsita de sens, trebuie sa poti sa crezi ca povestile de dragoste exista, ca tot ce ai de facut este sa privesti in jur, cautand cu speranta, ori sa te sugestionezi ca celalalt este cel pe care ti l-a scos in cale providenta. In general, nimeni nu prea schimba pe nimeni si, cu cat trece timpul, defectele celuilalt se adancesc. Dar convietuirea lunga  te obliga la compromisuri, de genul:  mai  las eu, mai pune tu si, astfel, caruta este trasa mai departe.  La sfarsit de drum ajungi deja convins ca celalalt chiar iti era menit.