Motto: "Calea de mijloc are avantajul de a produce cel mai bun mod de a fi" (Aristotel)
Moderaţia şi toleranţa sunt două atitudini referitor la care aş putea umbla strigând în gura mare pe stradă, în ideea să-i pot convinge pe cât mai mulţi să înveţe să fie îngăduitori şi să aleagă calea de mijloc în toate. Practicate, ele crează trăitorului un echilibru în viaţa socială și personală, echilibru care îi conferă echidistanţa şi capacitatea de a alege corect, în toate situaţiile. Ambele ţin de bunul simţ căpătat, iar nu înnăscut, iar formarea are loc prin ani de reflecţie şi de atenţie la dreapta măsură.
Ca să ştim la ce ne referim, o definire a termenilor devine obligatorie; iar pentru că moderaţia mi se pare şi mai importantă decât toleranţa şi, implicit, prima o condiţionează pe a doua, voi defini întâi moderaţia. În opinia mea, moderaţia reprezintă trăirea și aplicarea măsurii în toate: în viaţa privată şi în cea publică, în viaţa politică și în religie, în cultură și educație, în respectarea spațiului privat al celuilalt, în cântărirea tuturor situațiilor potențiale generatoare de dezechilibru. La polul opus moderației, întânim exagerarea pentru care, cea mai completă definiție este data de Țuțea: tot ce-i exagerat este insignifiant. Dacă moderația nu stârnește decât înțelegere și admirație, exagerarea nu poate culege roade decât de tipul indignării, a reacțiilor disproporționate, a violenței, a izolarii de ceilalți. Pentru că este atitudinală, moderația se manifestă în toate modalitățile de exprimare: limbaj, vestimentație, modul de reacție, comportament și multe altele. Moderația menține un echilibru solid între valori, corectează proporții, deschide drumuri și o cale spre buna înțelegere. Iar ca să poată fi posibile toate acestea, moderația îi învață pe toți să asculte și opinia celuilalt, înainte de a-și forma o opinie proprie.
Moderația este, probabil, mama toleranței, pentru că numai oamenii moderați pot accepta toleranța. Pentru a putea tolera, înseamnă să accepți alteritatea și să fii îngăduitor. Să poți să admiți că nu numai tu ai dreptate, nu numai religia ta există, că oamenii sunt de rase diferite, de culori diferite, de opinii diferite, având grade de inteligență diferite. Să fii conștient și să accepți variația, moderația și diferența. Toleranța este o alternativă la iubirea pe care ne-o recomandă Christos, dar pe care nu putem s-o urmăm toți, căci oameni suntem, iar iertarea nu este înscrisă în genele noastre. Dar iertarea și iubirea se învață cu multă voință și se cultivă cu multă răbdare, învățând să faci abstracție de tine și să-ți îndrepți atenția asupra celuilalt. Nu toți avem însă vocație de martiri să-l urmăm pe El în modelul vieții noatre. De aceea, să practici toleranța nu te costă nimic, nici măcar efort; trebuie doar să trăiești și să-i lași și pe alții să trăiască. Dacă nu poți să iubești, măcar să nu urăști! Dacă nu poți face binele, măcar să nu faci răul! Dacă nu poți da sfaturi bune, măcar nu induce în eroare. Dacă nu poți ajuta, nu da speranțe și nu înșela. Nu este foarte ușor, dar nu este nici greu. Dar se leagă, pur și simplu, de civilizație și de educație. Iar de multe ori, aici, educația religioasă de bază pare să ajute mult mai mult decât cultura.
Atitudinea în toleranță pleacă de la respect și se oprește la respect. Opusă toleranței este intoleranța, o atitutine care nu a produs niciodată nimic bun. Toate nenorocirile sociale prin care a trecut lumea au fost determinate de intoleranță. Și, culmea, asta în numele religiei și al tradiției. In ideea că există uriașe diferențe între oamneni și că cei mai slabi sau inferiori numeric trebuie să asculte de cei mai puternici. Intoleranța presupune respectarea unei legi a junglei, în care rezistă cel mai puternic. Culmea este că, în junglă, există luptă pentru ierarhie, dar printre animale nu există intoleranță; asemenea oroare nu putem crea decît noi, oamenii, în numele superiorității speciei noastre.
În numele religiilor care ar trebui să fie civilizatoare s-au purtat războaie, au fost omorâți oameni pe motive rasiale, a fost practicată sclavia, au fost și sunt oprimate popoare. Iar sceste idei au fost transmise, din generație în generație, în numele dreptății lor închipuite, de către fanatici. Fanatism care se naște din frică, ură, frustrare și o percepție acută a inferiorității. Iar toate acestea sunt practicate în umele dreptății și a ideii proprii despre bine. Este un fel de gelozie extremă, în care gelosului i se pare că are drept de viață și de moarte asupra celorlalți. Fanaticul încearcă să te convingă cu forța în ce să crezi, ce apartenență să ai, ce îți trebuie, căci doar el știe ce este mai bine pentru tine. Daca fanaticul crede că un lucru este rău, el trebuie nimicit cu tot ce este în jur, pentru a fi stîrpit.
Este ciudat, dar fanaticii au puterea să te intoxice cu propriile lor convingeri, pentru care militează până în pânzele albe. Probabil că principiul e acela din zicala că dracul nu face biserici; dar poate să împrăștie în lume atâta rău, încât percepția binelui să fie estompată până dispariția chiar a capacității percepției. Raiul la care visează ei și în numele nostru e asemănător, până la confuzie, cu iadul. Iar ca să ne apărăm de intoleranță și de fanatism, singura noastră armă este rațiunea.
Reflectând la cele trei valori esențiale: binele, adevărul și dreptatea, vom putea discerne pielea vopsită în culori violente a intoleranței. Reflectând la dreptate, ne va sări în ochi nedreptatea tuturor situațiilor pe care le implică intoleranța. Meditând la bine, ne vom aduce aminte că rădăcina tuturor oamenilor se află în pământul grădinii Edenului și al priceperii de artist a lui Dumnezeu. El ne-a făcut pe toți după chipul și asemănarea sa, iar noi trebuie să-i cinstim lucrarea. Iar dacă o religie ne învață să impunem binele cu forța și să omorâm în numele ei, credința aceea a fost dictată din apropierea focului Gheenei și trebuie să ne îndepărtăm de ea. Iar reflectând la adevăr, nu poate să ne scape caracterul lui absolut, conform căruia, sub soarele care ne mângâie și ne luminează în fiecare dimineață, este suficient loc pentru noi toți. Și că civilizația este aceea care face diferența.
Moderația este, probabil, mama toleranței, pentru că numai oamenii moderați pot accepta toleranța. Pentru a putea tolera, înseamnă să accepți alteritatea și să fii îngăduitor. Să poți să admiți că nu numai tu ai dreptate, nu numai religia ta există, că oamenii sunt de rase diferite, de culori diferite, de opinii diferite, având grade de inteligență diferite. Să fii conștient și să accepți variația, moderația și diferența. Toleranța este o alternativă la iubirea pe care ne-o recomandă Christos, dar pe care nu putem s-o urmăm toți, căci oameni suntem, iar iertarea nu este înscrisă în genele noastre. Dar iertarea și iubirea se învață cu multă voință și se cultivă cu multă răbdare, învățând să faci abstracție de tine și să-ți îndrepți atenția asupra celuilalt. Nu toți avem însă vocație de martiri să-l urmăm pe El în modelul vieții noatre. De aceea, să practici toleranța nu te costă nimic, nici măcar efort; trebuie doar să trăiești și să-i lași și pe alții să trăiască. Dacă nu poți să iubești, măcar să nu urăști! Dacă nu poți face binele, măcar să nu faci răul! Dacă nu poți da sfaturi bune, măcar nu induce în eroare. Dacă nu poți ajuta, nu da speranțe și nu înșela. Nu este foarte ușor, dar nu este nici greu. Dar se leagă, pur și simplu, de civilizație și de educație. Iar de multe ori, aici, educația religioasă de bază pare să ajute mult mai mult decât cultura.
Atitudinea în toleranță pleacă de la respect și se oprește la respect. Opusă toleranței este intoleranța, o atitutine care nu a produs niciodată nimic bun. Toate nenorocirile sociale prin care a trecut lumea au fost determinate de intoleranță. Și, culmea, asta în numele religiei și al tradiției. In ideea că există uriașe diferențe între oamneni și că cei mai slabi sau inferiori numeric trebuie să asculte de cei mai puternici. Intoleranța presupune respectarea unei legi a junglei, în care rezistă cel mai puternic. Culmea este că, în junglă, există luptă pentru ierarhie, dar printre animale nu există intoleranță; asemenea oroare nu putem crea decît noi, oamenii, în numele superiorității speciei noastre.
În numele religiilor care ar trebui să fie civilizatoare s-au purtat războaie, au fost omorâți oameni pe motive rasiale, a fost practicată sclavia, au fost și sunt oprimate popoare. Iar sceste idei au fost transmise, din generație în generație, în numele dreptății lor închipuite, de către fanatici. Fanatism care se naște din frică, ură, frustrare și o percepție acută a inferiorității. Iar toate acestea sunt practicate în umele dreptății și a ideii proprii despre bine. Este un fel de gelozie extremă, în care gelosului i se pare că are drept de viață și de moarte asupra celorlalți. Fanaticul încearcă să te convingă cu forța în ce să crezi, ce apartenență să ai, ce îți trebuie, căci doar el știe ce este mai bine pentru tine. Daca fanaticul crede că un lucru este rău, el trebuie nimicit cu tot ce este în jur, pentru a fi stîrpit.
Este ciudat, dar fanaticii au puterea să te intoxice cu propriile lor convingeri, pentru care militează până în pânzele albe. Probabil că principiul e acela din zicala că dracul nu face biserici; dar poate să împrăștie în lume atâta rău, încât percepția binelui să fie estompată până dispariția chiar a capacității percepției. Raiul la care visează ei și în numele nostru e asemănător, până la confuzie, cu iadul. Iar ca să ne apărăm de intoleranță și de fanatism, singura noastră armă este rațiunea.
Reflectând la cele trei valori esențiale: binele, adevărul și dreptatea, vom putea discerne pielea vopsită în culori violente a intoleranței. Reflectând la dreptate, ne va sări în ochi nedreptatea tuturor situațiilor pe care le implică intoleranța. Meditând la bine, ne vom aduce aminte că rădăcina tuturor oamenilor se află în pământul grădinii Edenului și al priceperii de artist a lui Dumnezeu. El ne-a făcut pe toți după chipul și asemănarea sa, iar noi trebuie să-i cinstim lucrarea. Iar dacă o religie ne învață să impunem binele cu forța și să omorâm în numele ei, credința aceea a fost dictată din apropierea focului Gheenei și trebuie să ne îndepărtăm de ea. Iar reflectând la adevăr, nu poate să ne scape caracterul lui absolut, conform căruia, sub soarele care ne mângâie și ne luminează în fiecare dimineață, este suficient loc pentru noi toți. Și că civilizația este aceea care face diferența.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu