deși niciodată nu-mi iese.
Când dau să pășesc în culise
brațele lungi ale vieții mă trag înapoi
zvârlindu-mă-ntre oamenii care aplaudă,
aplaudă în neștire biata mea prestație de scenă.
Eu știu, dar ei nu,
cum imi măsor timpul în fiecare zi
și îl găsesc din ce în ce mai scurt;
niciodată, dar niciodată, nu s-a lungit
măcar cu o milionime de secundă,
de lunea până duminica următoare
timpul meu curgând înapoi, din doi în doi
din șapte în șapte, noapte de noapte.
Dar nu, se pare că scena e neîndurătoare
cât timp am în picioare pantofii balerinei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu