Prințe din lună, poate că e vremea
să-ți spun un adevăr bine ascuns
nu te-am iubit, nici te-am plăcut vreodată
lunatic cum ai fost, din lume dus.
văd că zâmbești, nu-ți vine a mă crede
păcat, dar bine e să știi
în mine zac mai multe generații
de aprige femei cu vise vii.
cu-n inorog m-am logodit de-o vreme
și credincioasă vreau să cred că-i sunt
în tine prea multă țărână este
ce-mi amintește zilnic de pământ
pe când pe spatele-i în zbor mă poartă
privirile îmi rătăcesc pe cer
iar printre stele-n nopțile vrăjite
îmi văd și visele zburând stingher.
mi-o vei ierta, ori poate în blesteme
mă vei acoperi, dar tu ești blând
n-am vrut ca timpul să mă lase-n urmă
la coada unui veac trăit plângând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu