Scrisoare

Dragul meu, ai plecat de multă vreme, iar vântul ți-a șters urmele 
la ultima ploaie mănoasă a acelei veri prea însetate.
Trimite-ți-voi scrisoarea în cele patru zări, ca să știi
că dorul mi-a fost mai puternic decât așteptarea cuminte, sfioasă
ghemuită pe lavița de la poartă scrutând zarea.
Către tine mi se-ndreaptă gândurile-acum, și-aș vrea să-ți dau de știre,
că eu și ele suntem tot sănătoase și limpezi, cum ne știi.
Inima mi-e tot la locul știut, pierzându-și ritmul  în bătăi amestecate,
unele pentru mine, altele pentru tine, iar altele pentru speranța lumii.
Așteptându-te, clipă de clipă  pieptăn mătăsoasele ore ale  zilei,
păzind cărările nopții cu torțe înmiresmate agățate de stâlpul casei,
să nu rătăcești calea prin pustiul sufletului din care te-ntorci.
Dacă vrei să vii, să mai știi că ți-am țesut un brâu roșu, să-ți încingi trupul firav,
să nu te îndoaie, când vei porni lupta, urâciunile lumii de care-ai fugit.
Cum vezi, mie mi-e bine, și-mi găsesc alinare în gânduri senine,
tu însă mă-ngrijorezi, dragul meu irosit în neguri.
Colindătorii prin țară mi te-au văzut și mi-au spus lucruri ciudate
cum că n-ai fi  bine, c-ai fi căzut bolnav de toată tristețea din lume,
colindând întunecat până pe la marginile Nebuniei, dar te-ai întors,
că valuri de disperare se încâlciseră în pletele tale ca șerpii, orbindu-te
că, umblând, gândurile ți se-ncheagă pe buze șuvoaie, dar nimeni nu te-aude
și, neauzindu-te, nici nu te-nțelege. N-am ce să-ți promit, să-te-ntorci,
nu am zile de împărțit, nici fericire, nci siguranță, nici bogăție.
Doar brâul roșu țesut cu speranță e-acolo, așteptând să-l îmbraci
ducându-ți propria ta luptă.