Povestea brândușei

Nu mai era noapte, dar nici zi nu se făcuse bine
când mi-a bătut in geam Unicornul
învitându-mă la o plimbare in lumea de smarald
cea de vrăjitoare și vraci fermecată pe vecie.
Îmbobocisem de câteva zile ca o brândușă năucă
iar el, Unicornul, mă credea  fără seamăn pe lume
dacă ar fi căutat, ar fi găsit ca mine altele o mie,
cine știe, poate nici el  nu era prea priceput la ales.
Vino să-ți arăt toate tainele lumii, imi mai zice,
să te-nvăț să stăpânești  peste inimi și suflete,
să te-nvăț să mângâi și să alini printre oameni,
cu vorba, cu sufletul și cu gândul, 
iar împărăția-ți va fi mare.
Nu i-am răspuns; m-am făcut mică mititică
în spatele perdelei ce mă separa de lume
și temătoare am rămas până azi la toate provocările.
Trecut-au, ca în vis, mai multe primăveri de-atunci,
brândușa a rămas aceeași floare neînsemnată
înflorind dimineața și ofilind până seara,
convinsă și azi  că jocurile zilei în amurg se fac
pe când zorile vor rămâne, întotdeauna, năuce.