Oamenii lângă care trăim

 Motto: ”Câți oameni sunt într-un singur om? Tot atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.” (Mihai Eminescu)

Citesc un jurnal în care autorul își descrie sentimentele amestecate după ce traversează o despărțire, starea  de sciziune pe care o trăiește când se trezește singur, după atâți ani de conviețuire cu altcineva. Genul de ruptură care ia destul de multe din tine și le duce odată cu îndepărtarea  celuilalt, într-un loc în care și la care tu nu mai ai acces.

Ideeile astea mi-au dat apă la moară pentru a prelungi gândurile lui cu ale mele: în ce măsură suntem suma oamenilor lângă care trăim? Și, forțând puțin nota, suntem noi altceva decât suma oamenilor cu care, de-a lungul drumului nostru, ne intersectăm? Răspunsul pe care mi l-am dat la asemenea întrebare pare dramatic: suntem mai mulți oameni la un loc, cel mai adesea luptându-se între ei, de aici și reacțiile noastre deseori schizoide. Nu putem niciodată să ne rupem complet de întâmplările și experiențele noastre anterioare, de aceea ele se acumulează în noi și ne marchează într-un anume fel, adesea nociv.

Începând din cea mai timpurie copilărie, de când începem să avem amintiri, copiem de  la părinții noștri  comportamente, atitudini, modele de răspuns. Școala de mai târziu, prin modelele de profesori pe care ni le oferă, iar ele sunt atât de diverse, ne completează locul rămas gol de educația primită în familie. Profesorii aceștia care ar trebui să constituie modele, își reflectă, de cele mai multe ori, frustrările și nemulțumirile în fața  elevilor care, ca o sugativă, învață meschinăria, furia, frustrarea, angoasa, cupiditatea, orgoliul și multe alte rele. Școala reflectată în oamenii ei ne aruncă în viață gata formați de modelul lor nefericit pe care, în inocența noastră, îl adoptăm drept bun și firesc.

Adolescenți și tineri fiind ne îndrăgostim, criteriile după care o facem scăpându-ne tuturor. Persoana aceea care ni se pare atât de specială se poate dovedi iadul nostru cotidian, uneori până la moarte, atunci când va încerca să ne sculpteze  personalitatea după modelul la care visează, uneori după modelul la care visează rudele ei. Iar noi, din prea multă iubire, ne vom lăsa modelați, căci cine e acela care mai poate discerne ce e bun și ce e rău în persoana iubită, până unde trebuie să se extindă influența persoanei cu care îți împarți zilele si nopțile deopotrivă?! Mai rău, tot ceea ce am urât la alții ne atinge și pe noi și, fără voia noastră, se poate impregna. Traiul lângă o persoană meschină te face și pe tine meschin, măcar ca reacție de răspuns către cel care se dovedește meschim.

Influență mai suferim și în urma mesajelor transmise prin cărți și media, pe care, indirect ni le asumăm modele. Deoarece acolo căutăm oameni din categorii asemenea nouă, care gândesc asemănător cu noi,  care ne sugerează  întrebări, ne deschid ochii   și se află, cum se spune, de aceeași parte a baricadei. Dar și asta ține tot de modelele pre-formatoare și de idealurile noastre.

Prin urmare, cât din noi ne mai reprezintă pe noi spre sfârșitul unei vieți? Iar răspunsul e că doar atât cât ne-am procupat de devenirea noastră și cât am putut să rămânem de obiectivi în aprecierile pe care le facem față de noi. Dacă îndrăznim să ne privim cu ochiul critic cu care îi privim pe ceilalți, ne rămâne o șansă. Dacă ne asumăm lucrurile pe care le-am făcut și nu credem că eșecurile noastre li se datorează altora, se mai adaugă încă o șansă. Dacă nu acumulăm frustrări și dacă nu ne dăm bătuți, gândind fatalist, înseamnă deja că din noi este acolo o parte importantă. Iar dacă   întâmplările potrivnice ne pun pe gânduri și, încercând să descâlcim firele, găsim vinovatul (chiar dacă vinovatul suntem noi) și  învățăm, fie și la modul condiționat, înseamnă că nu ne-am pierdut niciodată prea tare și că o parte din noi a fost mereu neinfluențată, prezentă la ceea ce a trăit. Și că tu ai fost cel care a făcut ceva, cum te-ai priceput mai bine, din materialul care ti-a fost dat.