Despre disperare

Motto: "Ceea ce noi numim disperare este, de fapt, nerabdarea dureroasa a sperantei nehranite. (George Eliot)

 Meditez de două zile la cum să abordez această temă și mi-am dat seama că, indiferent cum o voi face,  probabil că nu voi găsi tonul corect, iar, la unele dintre afirmațiile mele, voi primi replici usturătoare de la unii dintre cei ce ma vor citi și care nu vor fi de acord cu ideile sugerate de mine ca remedii ale disperării.

Disperarea poate fi definită ca un sentiment (controversat) care reflecă o stare de deznădăjduire împinsă la extrem. Lipsa de alternativă trăită de unii indivizi în momentele critice ale existenței duce acolo cel mai usor. Am putea doar presupune ce îi poate conduce pe oameni  la astfel de crize existențiale,  iar paleta cauzelor  poate să fie mult mai largă decât ce amintim noi aici, fiind cauze cumulate:  îngrijorare, frustrare datorată nereușitelor, abandon, sărăcie, tristețe, însingurare, neîncredere.  Dar, cea mai gravă dintre toate, și care cântărește cel mai mult, poate să fie faptul că disperatul nu găsește sensul în nimic din ceea ce trăiește. Lipsa de speranță în urma trăirii a astfel de ipostaze ale vieții e inerentă, rezultatul fiind deznădejdea.  În cele mai rele cazuri, oamenii pot ajunge la gesturi fatale.


Disperarea este strict umana. Iisus însuși, pe cruce, a avut momentul lui trecător de disperare umană, exclamând: Eli, Eli, lama sabactani! căci disperarea este grea pentru toți. Iar noi nu suntem Iisus a cărui disperare a fost de o clipă; disperarea noastră îmbracă forme paroxistice, căci nouă ne lipsește înțelegerea a ce trăim și nu ne gândim la sensuri. Nu înțelegem și nu învățăm nimic din ce trăim și ne este greu să ne fixăm reperele. Pentru că noi suntem oameni moderni. Iar omul modern exacerbează disperarea, în dorințele lui de a experimenta viața mai rapid, mai bine, mai repede. Omul modern simte nevoia de certitudini și proprietate în tot ceea ce trăiește și, neobținându-le, disperă. Omul modern nu poate trăi mărunt și neobservat, el are nevoie de vizibilitate și de public și,  neobținându-le, disperă. Insa nu numai omului modern i se întâmplă asta, ci întregii societăți ce a generat omul modern!

Anterior fazei de disperare, trecem prin episoade de negare, de deprimare, de retragere din societate,  suntem abătuți, suspicioși, iritabili, ori chiar revoltați, orice cale încercată pentru rezolvarea problemelor noastre parându-ne înfundată.  Trăirile disperării fac și ele parte din gama emoțiilor noastre negative, cu cele mai dramatice  deznodăminte. Sentimentul de disperare poate deveni atât de prezent, încât pare palpabil, făcându-l pe cel trăitor să dorească să nu se fi născut,  disperatul în cauză putând nutri ganduri suicidare.

De fapt, nu cred că ne interesează aici cum se manifestă disperarea, ci cum să nu ajungem la ea. Și să-i identificăm pe candidații la disperare.  Evident, e dreptul vostru să mă contraziceți, dar n-o faceți înainte să mă explic. Când afirm asta, îi includ în această categorie pe oamenii care cred că lumea începe și se termină cu ei. Care cred că lumea se raportează la ei și nu ei la lume.Pe oamenii care nu au (un) Dumnezeu în care să creadă și să spere. Pe oamenii care nu cred  în ceva care să-i susțină moral, ori nu știu că, în viață, ai nevoie de niște repere solide, ca să nu te ia cu  ele puhoaiele vieții. Pe oamenii neancorați în trăirile lor de nimic spiritual. 


Oamenii nu realizează nevoia de asistență divină cu care ne naștem ca fiinte umane și pe care o pierdem pe parcurs. “Fara Dumnezeu omul ar fi un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si se indreapta spre nicaieri” spune Țuțea, iar mie mi se pare că are mare dreptate. Altfel, nu poți descoperi sensul în ceea ce trăiești. De-abia când te raportezi la Dumnezeu, îți dai seama de neînsemnătatea și de efemeritatea ta ca om și ești tentat să restabilești proporțiile. De-abia atunci așteptările tale de la lume scad și desfășori o altă viziune pentru experiență. De-abia atunci te simti asistat și ajutat în încercările tale, și devii atent la ce trăiești. De-abia atunci realizezi că pentru oameni există căi și căi; iar atunci disperările tale nu mai au sens;  căci disperările tale nu vor mai fi de loc...Hmmm, pare că acest articol nu este terminat; ce-ar fi să-l încheiați voi prin comentarii și să-i dăm o formă finală?