Dragoste şi iubire

Motto: "Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte, şi florile vieţii tale înfloresc singure." (Rabindranath Tagore)

 A iubi, iubire; cel mai frumos și sugestiv verb și  noțiunea cea mai nobilă care reflectă starea de grație spre care tinde orice făptură înzestrată cu rațiune. Am de gând să vă vorbesc aici despre acest sentiment altfel decât v-ați gândit la el până acum: un sentiment deplin, înnălțător și dădător de sens vieții noastre vremelnice. 

Am făcut multă vreme confuzia între dragoste și iubire, până am început să mă dezmeticesc și am reconsiderat: dragostea este  un fel de soră mai mică și mai necoaptă a iubirii, cu o conotație mult mai prozaică, referindu-se strict la sentimentele umane, față de ființe umane. Cuvântul își are etimologia în verbul a îndrăgi, iar a îndragi nu-i totuna cu a iubi. Poți să simți pe cineva foarte aproape, plăcându-l, cultivându-l, respectându-l, împărțind totul cu el, chiar și viața. E un fel de toleranță mai elevată care poate da chiar și un pic de dependență. Dar între dragoste și iubire, deosebirea e mare.

Iubirea e un sentiment așa de complex, de solid, de amplu, de profund, încât mă tem că n-am să am timp să-i percep vreodată toate valențele. De fapt, eu cred că este cel mai atoatecuprinzător sentiment și cel mai binefăcător omenirii. Cel mai plin de conotații și valențe; aplicabilă regnului uman și animal, ba chiar până și plantelor. Din iubire a creat Dumnezeu lumea și prin iubire o ține în palmele Sale. Din iubire și-a jertfit pe unicul său Fiu ca să-L avem drept model de netăgăduit. Iubirea crează armonia în univers și energiile care ne animă. Ea singură poate să fie absolută dintre toate sentimentele cunoscute nouă.

Vorbeam mai sus despre valențe și este necesar să fac aici o delimitare, pentru că majoritatea este tentată să se gândească la iubire doar ca la un sentiment pasional pe care, mai vulgar, îl voi numi amor, deși nici acest tip de iubire nu este cu nimic reprobabil. Dar e păcat să cunoști iubirea numai sub acest aspect și să trăiești doar această formă limitativă de iubire, când mult mai deplină și mai plină de sens este iubirea divină, absolută, desăvârșită. Iar cel mai explicit mod de a înțelege ce este iubirea absolută, ni-l  descrie Apostolul Pavel în imnul iubirii creștine (o eroare  în traducerea inițială a carții sfinte inlocuiește în text cuvântul iubire cu dragostea, dar, păstrând considerentele despre care am vorbit anterior explicând dragostea, sper să observați diferența):

 

„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

Senzația de împlinire, deplinătate, bucurie și căldură pe care ți-o conferă un astfel de sentiment nu are nimic în comun cu amorul pasional, împătimit, mediat chimic și hormonal, iar un astfel de sentiment nu se consumă vremelnic. A iubi ceva sau pe cineva cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta e un sentiment atât de copleșitor pe care puțini îl realizează și și mai puțini  îi fac față. Cred că reiese de aici că  iubirea se poate aplica astfel și unor categorii mult mai largi: poți iubi oameni, alte ființe animate, senzații, sentimente, atitudini, activități ajungând să simți cum toate acestea fac parte din tine și îți oferă o altă viziune mai complexă a ceea ce trăiești. Da, de-abia aceasta este iubirea absolută.

Nu voi încheia însă fără a lua în considerare și cealaltă formă de iubire, cea pasională, pentru că cei mai mulți dintre noi doar la acel sentiment avem acces prin limitele pe care ni le punem singuri. Numai că, dacă iubirea absolută nu este limitată de nimic și este un fel de iubire a iubirii, amorul are o țintă bine definită: bărbatul acela, ori femeia aceea. Avem criterii după care ne căutăm jumătățăle lângă care ne-am dori să ne petrecem viața, lângă care să ne trezim dimineața, cu care să ne creștem copii împreună, pe umărul căruia/căreia să ne sprijinim fruntea îngândurată, brațele în care să ne cuibărim cu încredere în vreme de furtună, omul în fața căruia să ne împărtășim gândurile ce ne frământă, omul alături de care ne-ar plăcea să pășim. Persoana care să ne completeze nevoia de iubire, de duioșie de tandrețe, de încredere și de respect. Persoana care să ne ancoreze de lume, ca să nu ne ia apele, în trecerea lor vijelioasă. Persoana care să confirme nevoia fiecăruia de un rost al nostru și un loc bine definit sub soare. 

După cum vedeți, în cel iubit căutăm multe, în majoritatea cazurilor nu găsim, iar uneori ne mulțumim cu foarte puțin din ce căutăm inițial. Uneori, ne arată sentimente persoane pe care nici nu le observăm, darămite să le mai și acordăm atenție, căci ele nu corespund criteriilor noastre de căutare. Ironia face că, în multe cazuri, criteriile după care căutăm sunt greșite, și-atunci suferim neconsolați, când nu ni se răspunde la iubire, cu iubire. Cert este că toți ne dorim să fim iubiți și să iubim. Toți ne dorim să avem o viață plină. Toți ne dorim ca viața noastră să fie plină de sens. Toți ne dorim de toate pentru noi și-ai noștri și suferim când nu obținem ceea ce voim. Iar pentru reușită, nu este decât o cale: să facem loc în viața noastră celeilalte iubiri care ne  deschide o cale spre evitarea suferinței, învățându-ne cum să căutăm și să umblăm prin viață.