what was that?!




miercuri, 6 aprilie 2011

Despre ratare

Motto:"Daca tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea! " (Părintele Arsenie Papacioc)

Ratarea este pentru mine un subiect despre care îmi este frică să vorbesc; alții poate că ar spune tabu, dar eu îi spun frică. Și folosesc termenul asta intenționat, pentru că ratarea reprezintă una dintre fricile mele existențiale.  O stare de care îmi este groază și la care mă gândesc în ultima vreme tot mai des. Meditez atât de des la ea, pentru că încă n-am reușit să descoper unde, când și cu ce începe ratarea în viața unui om. Iar pe mine asta mă doare mai rău decît o rană adâncă și usturândă!

Plin de zicători, tot poporul român gândește un clișeu unanim pentru a defini "reușita" în viață: adică să zidească o casă, să crească un copil și să sădească un pom. Cu alte cuvinte, în limbaj darwinist, să-și îndeplinească funcția de relație și funcția față de specie.  E suficient atât, pentru că tot cam asta fac și animalele?! Nu zic că n-ar fi important, dar nu în așa măsură încât să te facă să te simță satisfăcut cu ceea ce ai făcut din viața ta. Dar, cum de la distanță se vede, acest gen de reușită nu este decât un poncif cu care le place să se autoiluzioneze oamenilor ale căror pretenții față de ei înșiși s-au ridicat  în  viață până la genunchiul broaștei. 

Ratarea înseamnă eșec și nerealizare; ratare înseamnă și scăpare de ocazii pe care, uneori, viața ni le oferă pe tavă, dar noi nu suntem în stare să observăm oportunitățile. Ratare înseamnă și să încerci, dar să nu izbutești, și să dai greș. Dacă definim ratarea prin atâți termeni, reușita este singurul cuvînt care definește opusul ratării.  Să punem acum cap la cap reușitele și nereușitele noastre și să ne evalum ratarea! Dacă putem!

Ca să ai un termen de raportare pentru ratare, e evident că trebuie să ai idealuri spre care să tinzi, și idei bine  conturate despre ce să faci din viața ta. Pe lângă ele, trebuie să dai dovadă de multă consecvență și  dăruire, uneori până la jertfirea altor lucruri importante. Ca să obții mult, trebuie să vrei mult, să muncești mult și să nu te mulțumești niciodată cu puțin. Trebuie să fii conștient că norocul nu este totul, dacă lângă el nu depui o muncă istovitoare și toată pasiunea de care ești în stare.  Iar pe lângă muncă, trebuie să jertfești mult timp și toată disponibilitatea. Și că norocul trebuie ajutat cu sacrificii fel de fel. Dar și că trebuie să cunoști momentul oportun care servește cel mai bine atingerii scopurilor tale. Iar referitor la acest moment,  Ecleziastul vorbește superb despre vremea cuvenită tuturor lucrurilor: 

" Pentru orice lucru este o clipa prielnica si vreme pentru orice indeletnicire de sub cer. Vreme este sa te nasti si vreme sa mori; vreme este sa sadesti si vreme sa smulgi ceea ce ai sadit. Vreme este sa ranesti si vreme sa tamaduiesti; vreme este sa darami si vreme sa zidesti. Vreme este sa plangi si vreme sa razi; vreme este sa jelesti si vreme sa dantuiesti. Vreme este sa arunci pietre si vreme sa le strangi; vreme este sa imbratisezi si vreme este sa fugi de imbratisare. Vreme este sa agonisesti si vreme sa prapadesti; vreme este sa pastrezi si vreme sa arunci. Vreme este sa rupi si vreme sa cosi; vreme este sa taci si vreme sa graiesti. Vreme este sa iubesti si vreme sa urasti. Este vreme de razboi si vreme de pace." Iar vremea aceea de război depre care amintește poate fi războiul nostru cu timpul, cu lehamitea, cu delăsarea, cu nepăsarea, cu ignoranța. Iar vremea păcii, este îngăduința pe care să ne-o acordăm uneori condiției noastre umane și limitative. Numai că această autoîngăduință nu trebuie să fie decăt un premiu pe care să ni-l acordăm cât mai rar, pentru a ne bucura de ceea ce am realizat până atunci.

 E evident și că nu ne putem considera ratați la tinerețe, deși ratarea poate începe să se contureze încă de atunci, prin genul de atitudine pe care o avem față de viață. Cu adevărat însă, vom începe să-i  bănuim prezența la răscrucea de drumuri dintre maturitate și bătrânețe, când va începe să ne viziteze gândul că viața noastră a fost un eșec. Că visele noastre adolescentine ori tinerești au fost abandonate prea repede și prea ușor și că am dezarmat prea devreme de la idealuri. Că am permis vieții să ne trăiască și să ne arunce  de colo-colo, fără ca noi s-o traim, cu adevărat, pe ea. Că viața ne-a învins prea repede și ne-a bătut cu propriile noastre arme: lipsa de interes, inconștiența și nepăsarea. Că am amânat bilanțuri și decontări până ce-am cheltuit toată bruma de speranță și de timp pe care le aveam. Că n-am crezut niciodată că e adevărat că totul se plătește.

Întrebarea este, putem noi să ne recunoaștem ratarea? Este foarte puțin probabil că o vom face, întâi pentru că nu putem să fim atât de sinceri cu noi; apoi pentru că vom fi tentați întotdeauna să ne găsim circumstanțe atenuante. Dar tot o întrebare este și aceasta: se mai poate face ceva să eviți această stare? Iar cu privire la răspuns sunt foarte sigură: sunt convinsă că, în acestă privință, niciodată nu este prea târziu, important  este să medităm la asta cu orice ocazie!

Prin urmare, nu pot încheia decăt așa: "Omul nu este decât o trestie, cea mai firavǎ a naturii, dar o trestie gânditoare. Nu este necesar ca universul întreg sǎ se înarmeze pentru a-l zdrobi: un abur, o picǎturǎ de apǎ sunt suficiente ca sǎ-l omoare. Dar în clipa când universul l-ar zdrobi, omul ar fi încǎ mai nobil decât ceea ce-l ucide pentru cǎ el ştie cǎ moare, în timp ce universul ignorǎ avantajul pe care îl are asupra lui. Aşadar toatǎ demnitatea noastrǎ constǎ în gândire. De aici trebuie sǎ pornim şi nu de la spaţiul şi nici de la durata pe care nu le-am putea umple. Sǎ ne strǎduim deci sǎ gândim bine; iatǎ principiul moralei" (Blaise Pascal).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu