Despre înțelepciune

Motto: ”Există trei metode de a învăța înțelepciunea: prima este prin reflecție, metoda care este cea mai nobilă dintre toate; a doua este prin imitație, metoda cea mai facilă; și a treia prin experiență, metoda cea mai amară dintre toate.” (Confucius)

Citesc zilele acestea niste însemnări ale lui Alexandru Dragomir - ”Semințe” este intitulat volumul- din care, postum,  editura Humanitas a editat de curând un nou tom. O idee sumară a autorului referitoare la înțelepciune definește, ciudat, acest concept așa cum eu nu m-aș fi gândit nicicând: înțelepciune = ”despre tu cu tine ce faci”. Prin urmare,  în ideea autorului, înțelepciunea este ceva care ne privește direct, pe noi, iar nu pe alții, căci ea ne ajută să devenim. Înseamnă că noi suntem cei care manifestăm cea mai mare influență asupra traiectoriei noastre, că decizia este a noastră și alegerile noastre sunt cele care au ultimul cuvânt, iar nu ale altora. În acest sens, când citești așa o definiție, nu poți, vorba lui Țuțea, decât să amețești.

Ce mai poate fi înțelepciuea în afară de ce faci tu din tine?! Poate fi multe: înțelegerea profundă a lucrurilor și găsirea unui sens în evenimentele de referință; cumpătare și calitatea de analiză și opțiune la un loc; moderație determinată de înțelegere; dar toate aceste sensuri sunt doar explicative; ”tu cu tine ce faci” este însă o definiție care ți-atinge o coardă sensibilă și te trage de mânecă, te pune pe gânduri, căci nu ne vin foarte ușor idei de felul acesteia, nu punem punctul chiar așa de țintit pe ”i-ul” existențial...

Atunci, care sunt puterile noastre de a face ceva cu noi, din noi? Care sunt zonele din viața noastră pe care le putem influența? Care sunt instrumentele de care ne folosim în frământările interioare ?! Aș începe cu sfarșitul: instrumentele noastre cele mai importante sunt alegerile pe care le facem; să faci alegeri bune, trebuie să fii înțelept și cunoscător; ca să devii înțelept, trebuie să fi fost meditativ și să fi cântărit șansele; ca să fi cântărit șansele, trebuie să le fi întrevăzut și să știi ce ți se potrivește și ce iți ajută, îți face bine și te completează. Toate aceste faze, fac parte din deprinderea înțelepciunii, din drumul spre înțelepciune: să te cunoști, să știi să alegi ce este potrivit, iar rezultatul să fie cel bun! Iar zonele - acelea alcătuiesc viața toată!

Confucius ne indică trei căi de învățare a înțelepciunii: reflecția, imitația și experiența. Deși eu aș zice că, luându-le pe fiecare în parte, nici una, exersată separat, nu te duce către înțelepciune. Numai prin reflecție, fără experiența pe care o câștigi doar trăind și făcând alegeri, experimentând bune și rele, potrivite și nepotrivite, cunoscând și ceea ce au experimentat alții (iar la asta ajungem prin lectură și prin simplul fenomen de observație și analiză), nu vom ajunge niciodată înțelepți. Poți învăța despre foc doar prin reflecție? Căci e un adevăr simplu că nu devii înțelept,  în ceea ce privește focul, până nu te arzi.  Un tânăr poate reflecta până în ziua de apoi și nu va ajuge la înțelepciune, dacă nu pune alături experiența, moderația și nu exersează alegerea. Cât despre imitație, eu nu cred că poți deveni înțelept prin imitație, căci imitația nu presupune gândire, cernerea înțelesurilor și alegerea.

Și mai zice înțeleptul că, dintre cele trei căi de învățare, experiența ar fi cea mai amară. Iar eu zic așa: o fi ea amară, nimic de zis, dar chiar asta este viața, un șir de experiențe din care avem de învățat. Tot ceea ce ni se întâmplă trebuie să aibă o semnificație, experiența căpătată ne modelează, ne șlefuiește, ne finisează, așa cum Brâncuși a făcut cu pasărea lui măiastra, putând arăta lumii, în apusul nostru, o altă față decât aceea cu care ne-am născut. Astfel, înțelepciunea devine un șir de experiențe din care trebuie să tragem niște învățăminte care să ajute la devenirea noastră. Adică la: ”noi cu noi ce facem”. Are dreptate!