Motto: "e destulă durere în lume, iar rolul nostru e de a reduce durerea și nu de a o spori. (...) Pământul e indiferent. Cerul e mare și misterios. Marea e misterioasă. Moartea e puternică si omniprezentă. Cruzimea e sădită în noi toți. Fiecare e puțin ucigaș; dacă nu al altora, al propriului suflet. Iubirea - încă nu o înțeleg, cu siguranță nu voi mai avea timp s-o înțeleg. Durerea există fara putință de tăgadă. Dar, cu toate acestea, e clar ca putem face două - trei lucruri în privința asta. Putem, deci suntem obligați. Restul - cine știe? Vom trăi și vom vedea." (Amos Oz)
Dacă vă așteptați să vă lămuresc aici care este rostul vieții, așteptați degeaba, căci nici eu nu știu. Pot să vă spun că am început să înțeleg câte ceva, dar cum și de ce am venit pe pământ, cu siguranță că nu voi ști niciodată. Încă bâjbâi. Nu știu și nici nu cred că voi afla la timp. Tot ce-aș putea să fac ar fi doar să presupun, să-mi dau cu părerea și să vă spun aici povești. Pot să vă mai spun și că întrebările astea mi le pun în fiecare zi, că știu ce aștept eu de la mine, dar nu știu dacă ceea ce aștept eu este ceea ce așteaptă și ceilalți. Mai știu ce-mi place și ce nu, ce pot accepta și până unde, cum mi-am propus eu să trăiesc. Restul se înscrie într-o mare relativitate...firească aș zice, având de vedere câte aspecte ale existenței sunt caracterizate prin relativitate. Și mi-e teamă că nu suntem mai înarmați în a da piept cu viața, decât domn Quijote în năzuințele lui de a se lupta cu uriașii.
Ce zice Amos Oz in pasajul de mai sus sintetizează adevărurile esențiale cu multă clarviziune și înțelepciune, în linia lui cunoscută de moderație și de toleranță. Dar și el o zice în apusul vieții, bazându-se pe experiența personală, de unde trag concluzia că, fără acumulări și trăire atentă, riști să dispari fără să fi înțeles nimic. Este însă și aici loc de nemăsurată relativitate, căci să înțelegi nu înseamnă automat să știi, ci doar să-ți faci o idee. Idee care te poate ajuta să-ti construiești un pic de spațiu personal în ceața în care orbecăi, să-ți stabilești prioritățile, să reușești să trăiești împăcat cu tine și să te poți privi în oglindă dimineața, fără să-ți fie greață de ce vezi.
În funcție de adevărurile de mai sus (pe care nu-i deloc simplu să le descoperi de unul singur, oricât sunt ele de evidente) putem să ne stabilim obiectivele, însă trebuie să fim conștienți că țelurile acelea sunt doar personale, alții le pot avea pe aceleași, ori nu, iar tot ce facem noi, de obicei, este să ne căutăm aliați care au aceleași obiective cu ale noastre. Asta căutăm, de fapt, în prietenii și partenerii noștri, chiar dacă asta nu ne este întotdeauna evident.
Dintre toate adevărurile, cel mai greu ne vine să înțelegem iubirea; vorbesc aici despre iubirea ca stil de viață față de aproapele și care ne-ar ușura considerabil adaptarea la lume. Iar dacă nu putem să iubim, măcar să fim toleranți, deși multă lume privește lung la toleranță, ca la o falsă valoare. Dar eu nu cred asta, căci toleranța este o formă grozavă de dresare a furtunilor și nemulțumirilor din noi și de acceptare și a realității celuilalt. E o mare diferență, ca atitudine, între: ”dacă nu poți iubi, măcar fii bun” și între ”eu am dreptate, tu n-ai și trebuie să dispari de pe pământ, că așa vreau eu.” Când vom reuși să observăm durerea din lume și să încercăm să alinăm din ea, ori măcar să nu provocăm alta, înseamnă că am reușit să mai zidim o cărămidă la temelia noastră. În rest, cum zicea Camil Petrescu: Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă.
Dacă vă așteptați să vă lămuresc aici care este rostul vieții, așteptați degeaba, căci nici eu nu știu. Pot să vă spun că am început să înțeleg câte ceva, dar cum și de ce am venit pe pământ, cu siguranță că nu voi ști niciodată. Încă bâjbâi. Nu știu și nici nu cred că voi afla la timp. Tot ce-aș putea să fac ar fi doar să presupun, să-mi dau cu părerea și să vă spun aici povești. Pot să vă mai spun și că întrebările astea mi le pun în fiecare zi, că știu ce aștept eu de la mine, dar nu știu dacă ceea ce aștept eu este ceea ce așteaptă și ceilalți. Mai știu ce-mi place și ce nu, ce pot accepta și până unde, cum mi-am propus eu să trăiesc. Restul se înscrie într-o mare relativitate...firească aș zice, având de vedere câte aspecte ale existenței sunt caracterizate prin relativitate. Și mi-e teamă că nu suntem mai înarmați în a da piept cu viața, decât domn Quijote în năzuințele lui de a se lupta cu uriașii.
Ce zice Amos Oz in pasajul de mai sus sintetizează adevărurile esențiale cu multă clarviziune și înțelepciune, în linia lui cunoscută de moderație și de toleranță. Dar și el o zice în apusul vieții, bazându-se pe experiența personală, de unde trag concluzia că, fără acumulări și trăire atentă, riști să dispari fără să fi înțeles nimic. Este însă și aici loc de nemăsurată relativitate, căci să înțelegi nu înseamnă automat să știi, ci doar să-ți faci o idee. Idee care te poate ajuta să-ti construiești un pic de spațiu personal în ceața în care orbecăi, să-ți stabilești prioritățile, să reușești să trăiești împăcat cu tine și să te poți privi în oglindă dimineața, fără să-ți fie greață de ce vezi.
În funcție de adevărurile de mai sus (pe care nu-i deloc simplu să le descoperi de unul singur, oricât sunt ele de evidente) putem să ne stabilim obiectivele, însă trebuie să fim conștienți că țelurile acelea sunt doar personale, alții le pot avea pe aceleași, ori nu, iar tot ce facem noi, de obicei, este să ne căutăm aliați care au aceleași obiective cu ale noastre. Asta căutăm, de fapt, în prietenii și partenerii noștri, chiar dacă asta nu ne este întotdeauna evident.
Dintre toate adevărurile, cel mai greu ne vine să înțelegem iubirea; vorbesc aici despre iubirea ca stil de viață față de aproapele și care ne-ar ușura considerabil adaptarea la lume. Iar dacă nu putem să iubim, măcar să fim toleranți, deși multă lume privește lung la toleranță, ca la o falsă valoare. Dar eu nu cred asta, căci toleranța este o formă grozavă de dresare a furtunilor și nemulțumirilor din noi și de acceptare și a realității celuilalt. E o mare diferență, ca atitudine, între: ”dacă nu poți iubi, măcar fii bun” și între ”eu am dreptate, tu n-ai și trebuie să dispari de pe pământ, că așa vreau eu.” Când vom reuși să observăm durerea din lume și să încercăm să alinăm din ea, ori măcar să nu provocăm alta, înseamnă că am reușit să mai zidim o cărămidă la temelia noastră. În rest, cum zicea Camil Petrescu: Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta dramă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu