Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri." (Mihai Eminescu)
Vara e pe trecute și, cu fiecare zi care se duce din ea, simt apropierea toamnei tot mai acut. În fiecare an aștept venirea ei plină de speranțe și de bucurie și aștept, de la fiecare dintre veri, să-mi aducă tot ceea ce nu mi-au adus celelalte. Probabil că fiecare își trăiește propriile neîmpliniri mai mici ori mai mari, prin urmare și eu, și aștept ca vara să fie cea care să -mi completeze golurile.
Pentru mine, vara este acel anotimp când nu mai suntem ai serviciului și ai căminului, care ne lasă răgaz si pentru noi, punându-ne în contact cu prietenii pe care nu i-am mai văzut din lipsă de timp, ne face să visăm și ne conduce în locuri pe care nu le-am văzut niciodata, ne scoate afară din casă și ne îndeamnă să privim spre cer; vara este cea care ne aduce aminte că suntem tineri, ori, cel puțin, ne face să ne simțim ca și când am fi. Lumina soarelui ne însorește și pe dinăuntru, ne alungă depresiile și încearcă să ne schimbe perspectivele, uneori chiar reușind asta.
Iunie ne face exuberanți și ne silește la planuri. Începem să ne gândim la liberate, la mare, la lungi plimbari, la adăstatul seara la terase împreună cu prietenii, ori doar cu amicii, oricum, suntem plin de curaj pentru vara care începe. Iulie ne face să numărăm zilele rămase și să facem provizii și bagaje; de regulă, iulie trece pe nesimțite. August ne strânge puțin inima, căci ne amintește de toamna cu toate grijile și cheltuielile ei; ne mai amintește de întoarcerea la serviciu, de un lung an de rutină, de obtuzitatea șefilor, de o muncă pe care unii dintre noi o facem fără vocație și tragere de inimă.
Așa se face că luăm în bagajele de concediu toate aceste griji cu noi și, stând întinși pe plajă, ori în iarbă, cu vântul care ne aromește nările cu miros de iod și de sare, ori cu miros de brad, mai răscolim din când în când prin ele. Și ne gândim că, totuși, toamna e departe, iar noi de-abia suntem în concediu. Dar, cu cât zilele se scurtează mai tare, cu atât devenim mai gânditori, deși mai avem încă de petrecut din vară.
N-aș ști să explic de ce, dar e ceva vreme de când, în mintea mea, se produc niște analogii referitoare la vârstele biologice și anotimpuri. Senzațiile trăite de-a lungul timpului m-au făcut să mă gândesc la primăvară ca la copilărie, la vară, ca la tinerețe, la toamnă, ca la maturitate și la iarnă, ca la bătrânețe. Și să asociez vara cu anotimpul înfloririlor și al "de ce-urilor", iar toamna cu timpul coacerii și culesului, dar și al "pentru că-urilor". Ambele mi-aduc însă aminte de "fugit irreparabile tempus" și de unicul sens de curgere, și că celor două nu le urmează decât gheața iernii căreia, oricum a-i lua-o, nu-i găsești nimic frumos. Dacă e vorba despre ce aș prefera, speranței și nesiguranței trăite în tinerețe și "de ce-urilor" rămase fără răspuns, sunt de multe ori tentată să le opun nostalgiile și certitudinile toamnei și "pentru că-urile" la care mi-a răspuns, deja, viața.
Prin urmare, în concediu fiind, înainte de a pleca spre mare, n-am putut decât să reiau aceste ganduri și să mă gândesc că trecută-i vara...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu