Echilibrul pe care cu toții ni-l dorim

Motto: "O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează aşa cum trebuie." Aristotel

Meditam deunăzi la încercările vieții și la ce-i poate determina pe oameni să cadă în depresii teribile, fără ca, aparent, căderile lor să aibă un motiv evident. Și n-am găsit altă explicație decât cea a inabilității  lor de a-și afla linia de echilibru călăuzitoare.

Moderație, echilibru, măsură - toate se condiționează una pe alta și, descoperind-o pe una, le dobândești și pe celelalte. Putem să alăturăm celor trei chiar și fericirea, pentru că și ea își are originea în echilibrul de care ne dovedim capabili. A ști cine ești, ce poți, cât  și ce îți trebuie, până unde să mergi, cât să dai și cât să aștepți, asta zic eu că înseamnă echilibrul pe care toți ni-l dorim. Există mai multe forme ale echilibrului, dar, în esență, echilibrul este de un singur fel: acela care te face să te simți întreg și să nu mai ai nevoie de nimic care să te completeze.

Echilibrul este, în primul rând, o chestiune de sănătate psihică, de asumare, de îndrăzneală și de curaj. E o pliere la pilda Slăbănogului căruia  Iisus i-a ordonat: ”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” De bună seamă, credința lui l-a vindecat pe acela, dar acesta este un exemplu că resursele pentru echilibru le descoperim în interiorul nostru, dacă știm să le căutăm cu perseverență și încredere. Nimeni din exterior nu poate construi pentru noi echilibrul de care avem nevoie, ori, dacă intermedierea lui depinde de alții, ajutorul altora nu poate constitui decât un echilibru precar pe care nu reușim să-l întreținem, neștiind cum.

Cultura contemporană promovează agresiv și deșănțat un tip de comportament social  și de autoapreciere care nu păstrează deloc proporțiile între înzestrarea de la natură a fiecăruia,  capacități, scopuri și  idealuri. În numele corectitudinii politice, se încurajează impostura, călcatul pe cadavre pentru a-ți atinge scopurile,  credința că tu ești cel mai important, totul ți se cuvine, totul îți este permis și dacă vrei, poți totul.  Iar aceasta este posibil fără minime nuanțări între indivizi, fără a ține cont că,  nicăieri în lumea  animală, vegetală  ori minerală, nu există egalitate de la natură.Cum cel mai ușor ne este să cădem în capcana laudelor, normal că nu stăm la îndoială în ceea ce privește faptul că merităm tot ceea ce ni se promite.

 Tragedia începe atunci când nu ajungem să  trăim ce ni s-a promis, căci noi am înregistrat mirajul unei vieți pline cu de toate ca pe un angajament, eventual, al destinului, față de noi. Neîndoindu-ne niciodată despre cine suntem și ce putem, începând din tinerețe, târâm după noi frustrări, nemulțumiri și  înverșunare, așteptăm ocazii care nu se mai ivesc, acumulăm ranchiune pentru reușitele altora,  căutăm vinovați pentru viața noastră nereușită. Și ne pierdem bruma de echilibru pe care o avem de la natură. Alergăm bezmetic spre disperare și depresii,  căutăm vinovați pentru nereușitele noastre, în loc să ne oprim, să deschidem larg ochiul interior și să încercăm să aflăm cine suntem și ce putem; să vedem care ne sunt limitele și ce putem face între aceste limite. Nu ne stau la îndemână căderea pe gânduri,  autoanaliza, despicarea firului în patru și căutarea sursei răului. Nu ne stă deloc la îndemână asumarea vieții noastre așa cum este ea. Neștiindu-le pe acestea, nu știm nici ce se poate repara.

Cum putem căpăta echilibrul, atunci? În primul rând, activându-ne ochiul autocritic și fiind mai duri cu noi, tocmai că pe noi ne iubim cel mai tare. Și, pentru că ne iubim, nu înseamnă să fim și iertători cu noi. Depistând unde, când și cât am greșit și întorcându-ne, dacă mai putem, să reparăm ce se mai poate repara. Îndrăznind, de fiecare dată când considerăm necesar, s-o luăm de la capăt și să nu lăsăm lucrurile neterminate.  Acceptând că există și lucruri pe care nu le vom putea face niciodată, pentru că nu suntem dotați pentru asta și învățând să renunțăm la timp. Punând în ordine ceea ce este în dezordine în viața noastră, fiindcă, altfel, nu ne vom căpăta mulțumirea.  Încercând să detensionăm toate situațiile încordate care nu ne pot conduce la nimic bun nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Încercând să ne aflăm limitele și să vedem cum ne simțim în acel loc.  Toatea acestea se fac meditând, acceptând, admițând, recunoscând, renunțând, îndrăznind. Dacă punctul final este unul în care ne recunoaștem, fără regrete, acela înseamnă că este echilibrul. Zic și eu...!