Exilul interior

 Motto: ” Dumnezeu este un vecin față de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărâmuri și să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă”  (Emil Cioran) 

De câteva ori pe an îmi vine să-mi iau lumea în cap și să încep s-o scot la capăt în alt colț de lume mai potrivit stilului meu de viață, modului meu de a înţelege noţiuni ca omenie, datorie, democraţie, patriotism, societate, valoare. 

M-am simţit de multe ori izolată printre oamenii ţării mele, m-am simţit jenată de noile modele, de obiceiuri, de atitudini, de nepăsare, de nerușinare, de lipsa de respect și de tact, şi m-am tot gândit care ar putea fi calea spre supravieţuire. Dar n-am putut să nu iau în calcul  și că viaţa noastră curge doar într-un singur sens, iar eu trebuie să fac aici, adică în perioada mea temporară de întrupare, tot ceea ce trebuie făcut, pentru că este singura viață de care mă bucur.

O soluție ar fi să fac pasul dincolo, în lumea civilizată, să las în urmă familie, casă, prieteni,  amintiri, să-mi construiesc o viață acolo și să trăiesc apoi cu nostalgii, ori regrete, să mă gândesc, așa cum ziceam deunăzi, la ”ce-ar fi fost dacă”, în loc de ”n-a fost să fie”. Numai că n-am fost niciodată convinsă că stările pe care le-aș trăi într-un eventual exil exterior mi-ar fi fost suportabile. Și așa am ales o formă mai specială de exil, pe cel interior.

Evident, nu este conceptul meu, am citit despre el la alții, dar l-am adoptat pentru că m-am regasit acolo, fără voia mea, iar după el mi-am alcătuit o strategie de viață. Iar asta pentru că n-au existat mai multe opțiuni, pentru că nu s-a putut altfel, pentru că trebuia.

Pentru cei care n-au înțeles până acum despre ce vorbesc, se cuvine să explic sensul meu de exil interior: retragerea din realitatea imediată și cotidiană, evadarea într-o lume personală convenabilă, având propria ei realitate creată de mine, pentru mine, prin mine. O lume care este forma mea de rezistență la  anormal. O lume pe care am mobilat-o și populat-o așa cum gândesc eu lumea, cum mă simt eu bine și care să-mi permită un refugiu față de urâtul cotidian, căci am devenit conștientă că nu am altă cale de adaptare, că nu mai găsesc resurse de raportare la aceasta. Ies din ea dimineața, pătrund în realitatea paralelă în care trăim acum cu toții pentru câteva ore, mă mențin opacă la provocările cotidiene, iar seara reintru senină în lumea mea personală, creată pe potriva mea. Evident, nu-mi reușește întotdeauna, uneori realitatea râmâne agățată de mine mai mult decât mi-aș dori, și sunt nevoită să dau replica. Dar, de cele mai multe ori, strategia funcționează și trec, cu bine, peste.

Vă-ntrebați, probabil, daca nu este alienantă realitatea paralelă în care m-am resemnat să trăiesc, nu este acest mod de viață de-a dreptul schizoid? Poate că da, probabil că da, dar nu simt în acest exil frigul interior, înghețul pe care l-aș simți într-un exil exterior. Nu simt nici frigul și neputința la care m-aș expune încercând să fac față unui cauze pierdute din start. Câți ca mine? Cine știe, probabil că toți cei care, ca să poată merge mai departe, au nevoie să se refugieze în ceva, și cred că ei sunt mulți. Probabil că vom fi percepuți drept lași, prin lipsa de reacție la lumea în care trăim.  Dar eu nu mai am vocație de Don Quijote, am obosit și vreau să mă bucur de cât mi-a mai rămas din viața mea. Utilizez si eu o cale de luptă, invizibilă, din păcate, pentru cei mai mulți: mă încăpățânez să trăiesc așa cum cred eu că trebuie să muncești, să trăiești și să te comporți într-o societate normală. În speranța că ea o fi molipsitoare...