Să fii Zen

 Motto:  ”Tinerii cred ca vor trai vesnic si din cauza asta pot lua asupra lor insile toate dorintele si gandurile. Varstincii au observat deja ca undeva exista un sfarsit si ca tot ceea ce are sau face omul doar pentru sine dispare, in cele din urma, intr-un mormant, si cu asta s-a risipit. De aceea, omul are nevoie de un alt fel de eternitate si de incredintarea ca nu munceste doar pentru viermi. Esti mai multumit cand traiesti pentru altii decat atunci cand traiesti doar pentru tine. Atata doar ca varstnicii nu trebuie sa faca din asta o fapta de eroism, pentru ca nu este.” (Herman Hesse)

Deunăzi, o amică de ”face book” m-a intrebat daca mi-a zis cineva vreodata ca sunt o persoană ”zen”și era o idee nostimă, așa că mi-am zâmbit cu gura până la urechi și m-am simțit flatată de percepție. Dar, ca să mărturisesc până la capăt, nu prea știam exact ce înseamnă să fii zen, percepeam doar că nu e de rău. Fuga atunci  la wikipedia care m-a lămurit si nu prea, dar care mi-a confirmat că ce intuisem eu era corect: un fel de stare meditativă, care presupune detașare de realitatea înconjurătoare, abandonarea egoismului și a complicațiilor, trăirea aproape de condiția originară a sinelui, unificarea corpului cu mintea, în urma unui exercițiu repetat, abstracția față de imediat și condiționat. Sau...în fine!

Probabil că par o persoană senină, veselă și împăcată, dar în nici un caz asta nu mi se trage de la ”practici spirituale orientale”, ci de la experimentarea atitudinilor celor mai potrivite legate de contexte. Am trăit suficient ca să văd ce îmi place și ce nu, ce mă bucură și ce mă supără, care sunt valorile cu adevărat importante, care sunt situațiile în care mă simt împlinită, am căpătat, ca să zic așa, știința viețuitului în lume.

Prin urmare, nu sunt o persoană zen, sunt doar o persoană senină care și-a răspuns la niște întrebări fundamentale și care nu mai caută.  Nu sunt adepta filozofiilor orientale, pentru că nu pot să mă rup într-atât de realitate și să mă detașez de contactul cu ceilalți, nu-mi doresc, nu-i genul meu. Nu mă atrag acele filosofii care îmi par, mai degrabă, tehnici de gimnastică a corpului și a minții. Pentru mine, o religie trebuie să-ți atingă sufletul, iar nu mintea. Pentru că mintea poate fi perversă și pervertită, nu însă și sufletul. Pentru mine spiritualitate înseamnă iubire unită în credință, bucurie și milă, înseamnă întoarcerea și a celuilalt obraz, înseamnă să-i miluești pe cei în nevoie, înseamnă să-i bucuri pe cei întristați, să-i luminezi pe cei aflați în întuneric, să întinzi o mână către cel care alunecă și are nevoie să se prindă de ceva ca să nu se piardă.

Știu că filosofiile orientale sunt la modă, mai ales printre tineri și printre intelectuali, căci lor li se pare că își pot determina singuri soarta. Pot căpăta chiar și ideea de putere, dar câtă singurătate poate rămâne în jurul lor... Întrebările mele metafizice și-au găsit un răspuns în religia moștenită și explicată, în imaginea mielului  jertfit pentru păcatele lumii, în religia care este în stare să te învețe cum să nu disperi, să îți arate unde și cum să găsești speranța. Pentru mine religia nu te izolează de lume într-un turn de fildeș și nu te face să te simți mai presus de ea. Nu simt nevoia unui alt fel de spiritualitate, atâta timp cât    mi se sugerează un model de urmat demn de luat în seamă și care îmi arată calea către desăvârșire. Mă bucur că aparțin unui gen de spiritualitate care îmi lasă libertatea să aleg între bine și rău, între lumină și întuneric, între întreg și neterminat. Și mă bucur că spiritualitatea mea este una rugătoare, căci în rugă te micșorezi și îți vezi adevărata dimensiune umană; încerci, din când în când, starea de umilință și de neputință care doar de om poate fi conștientizată.

Dacă religia pe care am ales-o eu este și o filosofie de viață, cu atât mai bine; căci eu sunt convinsă, deși afirmația a devenit un poncif, că nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător; că nimic din ceea ce se vrea ascuns nu va rămâne pe vecie ascuns și că sentimentul cel mai prețios pe care îl poți căpăta și trăi este iubirea, în sensul ei cel mai larg. O întrebare: sunt filosofiile orientale în stare să mă facă să iubesc? Pot  ele să mă facă să trăiesc starea de împlinire pe care o simt atunci când simt că am făcut o bucurie cuiva, că am ajutat pe cineva, că am împărțit ceva cu cineva? Nu? Atunci ele nu valorează, pentru mine, mai mult decât o ceapă degerată. Și întreb: sunt Zen? Categoric, nu!