Căutând un motto care să fie cât mai sugestiv pentru acest subiect, și încercând să evit cartezianul ”dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum”, am observat, cu surprindere, cât de diferite pot fi părerile unor oameni celebri referitor la acest subiect. Unii consideră că numai proștii au certitudini, alții că, îndoindu-te, pierzi lucruri prețioase pe care nu le mai faci de frica eșecului, alții că îndoielile trebuie ascunse, căci exprimându-ți-le, riști să pari necredibil. Evident, mi-a fost greu să aleg, pentru că am conchis că, a se îndoi ține de starea de reflexivitate a fiecăruia, prin urmare, de personalitate. Acesta este și motivul pentru care m-am oprit la citatul de mai sus care poate exprima un grad oarecare de adevăr despre starea de îndoială, dar lasă opțiunile deschise pentru o definire personală.
Dicționarul dă câteva sensuri pentru îndoială, deși fiecare dintre ele are, pe lângă sugestia îndoielii, și altceva în plus: ezitare, dubiu, incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială. Numai că nu mi-am propus aici să analizez semantica cuvântului, ci să vorbesc despre starea ca atare și despre modul în care ea ne influențează existența. Să te îndoiești, înseamnă să iei în calcul și cealaltă față a lucrurilor și să ții seama de ceea ce poți descoperi acolo.
Deși nimeni nu poate fi sigur de nimic atunci când urmează să ia o decizie, îndoiala nu este o stare caracteristică tinerilor; începi să te îndoiești pe măsură ce îmbătrânești și îți pui întrebări, începi să definești și să delimitezi categorii, să faci diferențe, prin comparație. Îndoielile apar după căderile pe gânduri care, nici ele, nu le sunt sortite tuturor. Odată ce începi să cunoști această stare și să-i acorzi atenția cuvenită, luarea unei decizii nu mai este atât de ușoară, căci vei gândi de două ori înainte să hotaraști o singură dată. Starea de îndoială se împletește atât de strâns în tot ceea ce facem, încât, unora, ea ne-a devenit a doua natură. Și-atunci ne putem întreba, e îndoiala o stare frecventă petru toată lumea, ori numai pentru unii?!
De bună seamă, există și oameni care nu s-au îndoit niciodată de ei și de nimic din ceea ce fac și gândesc, iar aceștia sunt oamenii care se pun pe ei în centrul lumii, cu soarele gravitând în jurul lor; însă nu eu sunt chemată să stabilesc dacă ei fac parte din categoria fericiți, ori nefericiți, probabil că este constructiv pentru ei, ca persoane, să viețuiască așa. Asemenea atitutudine ți-ar putea face însă invizbile multele nuanțe ale vieții, ea să devină mai ternă pentru tine, alegerile pe care să fie mai neinteresante, căci lucrurile nu sunt, mai niciodată, doar albe, ori doar negre. Atâtea nuanțe intermediare pot colora viața, iar lor alegerile astea le pot scăpa. Să n-ai nici un dubiu în ceea ce te privește înseamnă să urmezi un singur fir, să știi unde duce el, să prevezi totul și să nu te surprindă nimic. Din multitudinea de opțiuni tu s-o fi ales pe cea mai potrivită și să fi acționat în modul cel mai nimerit cu putință. Întrebarea este: în realitate, se întâmplă așa? Probabil că nu, căci gândul neterminat, fapta oprită la jumătate sunt și ele semne de îndoială menite să atragă atenția celui în cauză și să-l pună pe gânduri.
Trebuie să recunosc că eu una mă îndoiesc destul de frecvent, deși nu pot spune că mi-e greu să aleg. Balanța din mine cântărește și, dintre două soluții, o alege pe a treia. Dar nu pot să nu mă întreb, înainte de a lua o decizie: oare fac bine? ce fac eu îmi folosește, ori e de vreun folos cuiva? ce hotărăsc eu acum prejudiciază pe cineva? sunt eu cea care trebuia să facă asta, ori mă pripesc? e momentul acum, ori el deja a trecut? Ca să nu fiu părtinitoare, mă îndoiesc de tot ceea ce reprezint, de la: despre cum gandesc, cum arăt, cum le apar celorlalți, până la rostul meu, sensul vieții, mecanismele care ne împing mai departe, încercând să găsesc o scuză pentru îndoielile mele căci mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu