Doar câteva gânduri disparate...

Motto: ”Începi să mă plictisești, îl întrerupse iarăși glasul ruginit, și asta este foarte periculos. Într-o clipă am să vă uit pe toți cu totul și cu totul, și nu veți mai fi în stare nici măcar să vă mai aduceți aminte ce-am făcut cu voi. Ce uit eu, nu numai că încetează să existe, dar în primul rând nici nu a existat vreodată”. Peter Beagle

N-am mai scris de ceva vreme și, probabil, nici nu voi avea timp curând. Dar voi transcrie aici câteva gânduri fugare de azi, ca să nu le uit, în ideea că, poate, le reiau și le dezvolt cu altă ocazie.

Mă miră adesea că oamenii preferă să rămână blocați în situații sociale și profesionale care nu li se potrivesc, nu îi împlinesc și nu îi reprezintă. Și nu pot  înțelege, cu nici un chip, cum nu încearcă să iasă din asta. Se complac să zacă în aceeași baltă stătută care-i putrezește pe dinăuntru, dar nu fac nimic să se extragă din ea. Sunt nemulțumiți, debusolați, dar așteaptă. Ce, nici ei nu știu.

Drumul nostru spre moarte începe odată cu nașterea, iar moartea nu este un eveniment subit, este unul de trecere; de fapt, de mare trecere.  Între naștere și moarte, bâjbâiala noastră se poate dovedi uneori remarcabilă, alteori sinistră. Dar uite că de-abia azi m-am gandit la asta și mă întreb dacă nu este deja cam târziu.

Devotamentul este la fel de important pentru psihicul uman ca tandrețea. Unul fără cealaltă nu oferă cuiva deplinătatea setimentelor așteptate.

Ce-o fi în capul unui prinț când îi duce prințesei iubite, drept ofrandă, capul unui balaur?! (Desigur, ma refer la prinții din povești)!

Cel mai aspru îi judecă pe ceilalți tinerii, la vârsta la care sunt complet lipsiți de experiență de viață. Intoleranța lor este exprimată în termeni ultimativi și apocaliptici, căci lor viața n-a apucat să le frângă aripile. Uneori, mi-e frică de acest gen de intolerantă  afișată.