În căutarea devenirii

Motto: ”There is a smile of Love

             And there is a smile of Deceit,

             And there is a Smile of smiles,

             In which these two smiles meet” (W. Blake)

Întreaga noastră trecere pe aici se face întru devenire. Că ne dăm seama ori nu, majoritatea nu facem altceva decât să umblăm absorbiți în căutarea surâsului surâsurilor care să ne împace cu noi, în final. Ce ne îngreunează explorarea  e că nu știm întotdeauna după ce umblăm, ori că, atunci când realizăm, nu prea ne mai folosește.

Devenim ceea ce ne străduim să ajungem. Unii rămânem în același punct în care ne-am născut,  deși e trist să nu faci nici un pas înainte și să rămâi cramponat într-o stare, alții evadăm, pentru că realizăm că nu există altă cale decât cea a evoluției spirituale. Iar cea mai scurtă cale între cele două puncte este dovedit în matematică a fi linia dreaptă. Evident, drumurile noastre pot include și compromisuri, dar  ar trebui să ne străduim ca acelea să fie unele utile. 

Trăind, în căutarea adecvării, lucrurile nu prea trebuie amestecate.  Deși, de cele mai multe ori, chiar asta facem, ceea ce ne afundă în bâjbâială. De ce? Din prea buna părere despre noi, și din prea proasta părere despre alții. Căci cel mai adesea uităm să intrăm în papucii altora și judecăm..., judecăm.... Judecându-i pe ceilalți, nu mai avem timp pentru noi, căci am căpătat deja ”self esteem”, ce-o mai fi și aia?! Glumesc, bine-nteles, dar am ceva împotriva unor locuri comune ca ”principii”, ”stimă de sine”, ”sunt cel mai bun” și altele de-astea care nu fac decât să-ți limiteze devenirea.

Există vreo rețetă, vreun motor de căutare, ceva care să ne orienteze? Fără îndoială că nu; bâjbâiala trebuie să fie personală, împiedicările și lovitul pragului de sus cu capul cât mai dese, singura care ne poate ajuta find luarea aminte pentru dățile următoare; e aproape  un fenomen de învățare condiționată, dacă nu ne-am simți ofensați să acceptăm că și noi învățăm condiționat.

Unde căutăm? Printre oameni, în primul rînd; găsim ori nu alții asemenea nouă, ori, dacă nu, căutăm în alte lumi, în cea animală și vegetală. Căutăm în cărți, căutăm în istorie, căutăm spre univers, căci modele există peste tot; iar la toate trebuie doar să luăm aminte: n-am fost noi primii, nu suntem noi ultimii, în urma celor mai mulți nu rămâne nici o urmă; în urma câtorva mii rămân amintiri de câteva sute de ani, în urma a doar cîtorva rămân semne câteva mii de ani. Apoi, neantul! Ce se mai poate exclama aici decât: Ecce Homo! Iată trăinicia lui, iată măreția sa, iată nimicnicia noastră. Contraziceți-mă, dacă aveți argumente mai solide!

Și totuși! Sunt câteva lucruri care nu trebuie pierdute niciodată din vedere: că trebuie să învățăm să viețuim unii cu alții, dacă vrem să căpătăm împăcare; că cel mai potrivit este să abordăm întotdeauna cărările cele mai simple deoarece, în cele mai multe cazuri, ele ne și călăuzesc spre adevăr, iar adevărul e bine să fie unul dintre scopurile noastre; că norma nu este întotdeauna de evitat, uneori ea ni se potrivește cel mai bine, prin urmare trebuie să știm când să stăm la locul nostru. 

Că vrem sau nu vrem, uneori alții ne iau drept modele, iar în acest caz, responsabilitatea pentru viețile greșite ale altora ne revine, într-un fel, și nouă. Chiar dacă susținem că viața noastră nu privește pe nimeni, în efemera noastră trecere sunt suflete pe care le atingem. Nu suntem singuri, iar dacă nu ne interesează ce facem din noi, trebuie să ne intereseze ce facem din alții.