Ironie

Ironie

ca o ironie,
ne îndrăgostim de cine nu trebuie, 
când nu trebuie, cum nu trebuie.
asta-mi mai lipsea acum, gândim,
și, în loc să ștergem ceața oglinzii
pentru a putea desluși mai bine,
ne aruncăm absorbiți în povestea
aducătoare de cătușe gândurilor noastre.
și, totuși, ce fragilă fericire
ni se cuibărește în suflet
odată cu celălalt, 
așa cum gândul nostru îl percepe!
Intuiția, Măsura, Cenzura,
se volatilizează resemnate,
până ți se sugerează, deodată,
ce amară amăgire, și totuși...
și totuși, ce amară fericire poate fi și-aceea
fierbându-te la focul mic mic al speranței
scoțând din tine esența ființei
sfâșiată între a fi și a nu putea,
a avea și a nu trebui să ai,
a vrea, dar, fiindcă trebuie, a te opri.
deși, gândindu-mă bine,
cine ne poate spune
de cine trebuie,
cum trebuie și când trebuie
să ne îndrăgostim?