Anonimatul in mediul virtual

Motto: Până când nu renunţăm la ceea ce nu a fost niciodată menit să fie al nostru, adică la rolul de dumnezeu al vieţilor noastre, nu vom avea deloc pace cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi nu vom fi niciodată liberi. (Anonim)

Fără nume, fără personalitate, nevăzut, necunoscut. Invizibilul ori slab conturatul, neînsufleţitul fără drept la opinie, fără drepturi în general, asta reprezintă anonimul, deşi cei care recurg la anonimat parcă nu-şi dau seama de acest adevar. Poate că intenţiile lor de relaţionare nu sunt neapărat rele, poate că nu toţi sunt de rea-credinţă, dar cu siguranţă nu realizează genul de dispreţ manifestat faţă de ceilalţi prin anonimatul lor angajat. Ei profită de deschiderea celorlalţi, fără a fi implicaţi în nici un fel şi nerealizând că atitudinea lor poate genera impoliteţe, libertăţi nemăsurate, atitudini mult prea neconvenţionale, căci anonimatul poate implica lipsa cenzurii în atitudine.

Că realizează ori nu, cei care vin în relaţie cu aceşti anonimi se pot considera în pericol în orice moment al relaţionării lor: ei pot fi cei expuşi, răniţi în sentimente, atacaţi verbal, fie că generează ori nu acest tip de reacţie. E drept că cei care utilizează pentru socializare mediile virtuale îşi asumă din start şi atare gen de relaţii, dar continua evoluţie a acestor medii, vezi face-book, i-a îndepărtat, încet, încet, pe teribilişti şi exhibiţionişti şi a creat relaţii mult mai amicale şi fireşti între indivizi. La fel de drept este ca, daca toti am refuza solicitările anonimilor, mediul virtual ar deveni mult mai curat şi mai sigur!

Ce-i poate determina pe oameni să aleagă să fie anonimi în relaţiile lor cu ceilalţi e un lucru asupra căruia avem de ce medita. Ce fel de persoane sunt aceştia, dacă deschiderii celorlalţi, de care şi ei se bucură, le răspund cu anonimatul care, dacă stai să te gândeşti bine, poate fi interpretat şi drept încercare de ascundere a ceva. Dacă e de înţeles, dintr-o prudenţă exagerată aş zice eu, că îţi ascunzi o poză, şi poate ai motive să o faci, nu înţeleg de ce trebuie să îţi ascunzi vârsta, profesia, genul şi alte aspecte care, în mod firesc, ar facilita dialogul şi chiar oarecare afinităţi...elective.

Probabil că anonimii îşi închipuie că viaţa lor reală este în altă parte şi chiar sunt convinşi de asta, deşi eu cred că se înşeală; dacă viaţa ta reală simte nevoia de această completare prin relaţii virtuale, înseamnă că acest gen de relaţie îi lipseşte; că asta înseamnă împărtăşiri de idei, voieurism, flirt, nevoia de oameni noi cu aceleaşi afinităţi spirituale ca ale tale etc., e opţiunea ta. În aceste medii virtuale căutăm ce ne lipseşte şi poate că nu ne dăm seama că asta ne crează o anume dependenţă pe care o acceptăm, ori nu. Dar, dacă ne-o asumăm, înseamnă că ne-o putem şi trata; dacă nu ne-o asumăm, poate că avem o problemă. E posibil să avem o problemă cu recunoaşterea şi înţelegerea a ce trăim, în general.

Practic, în afară de o precauţie maladivă, cam nimic nu te poate determina să manifeşti această prudenţă exagerată în relaţiile cu ceilalţi. Dacă însă alegi să fii anonim, este foarte posibil ca tu să fii cel ciudat care nu ştie să relaţioneze, nu are încredere în oameni, nu îşi asumă nimic, nu se poate integra, simţind nevoia să stea tot timpul la pândă. Poţi să fii cel care aşteaptă de la toţi, ia de la toţi, îi judecă pe toţi, simţindu-te în siguranţă sub anonimatul tău protector. Poţi, la un moment dat, să te simţi şi un pic special, un pic atotputernic, un pic intangibil. Şi poţi, astfel, să ai senzaţia de bine. Dar, ştiţi ce?! Eu nu cred că, în acest fel, vei putea conta vreodată, cu adevărat, pentru ceilalţi