Doar câteva întrebări...

Motto: ”Există întrebări pe care ni le punem nu pentru a da un răspuns, ci pentru a auzi întrebarea.” (Octavian Paler)

 Deși suntem bine intenționați, mai întotdeauna ceea ce facem îi rănește, ori îi atinge neplăcut pe alții. Cum ne gândim puțin numai la noi, cum nedreptățim ori afectăm pe cineva. Cum să găsim calea de mijloc prin care nimeni să nu aibă de suferit?!

Dacă nu știi cum să trăiești tu cu tine, atunci cum să știi să trăiești cu ceilalți? Câți ne locuim pe noi în cunoștință de cauză și câți trăim prin și pentru ceilalți?

De ce suntem lăsați la începutul vieții curajoși, plini de speranță și de încredere, iar spre apusul ei devenim neîncrezători, nefericiți și apatici? Poate e din cauză că, inițial, nu ni s-a relevat răul din lume, ci doar bucuria și speranța? Cum se strecoară în noi îndoiala, frica și neîncrederea și în ce scop?

Fericirea este doar o chestiune de percepție personală? Adică este important doar ca noi să credem că ne-am îndeplinit visul, că ne-am atins idealul, chiar dacă nu este așa? Ne mulțumim doar cu percepția?

Azi, acum, suntem mai aproape de ieri, ori de mâine?

”Acasă” este doar locul în care îți păstrezi agoniseala de-o viață, este locul din care pleci și unde te întorci, ori este locul de care te simți protejat și simți că îi aparții cu totul? Câte feluri de acasă există? Câți  regăsesc conceptul de ”acasă”  în tabieturi, în pasiuni, hobby-uri?

Și ca o încurajare: întotdeauna rămâne deschisă o fereastră spre ziua de mâine! deși nu pentru toți...

Oamenii lângă care trăim

 Motto: ”Câți oameni sunt într-un singur om? Tot atâția câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopții.” (Mihai Eminescu)

Citesc un jurnal în care autorul își descrie sentimentele amestecate după ce traversează o despărțire, starea  de sciziune pe care o trăiește când se trezește singur, după atâți ani de conviețuire cu altcineva. Genul de ruptură care ia destul de multe din tine și le duce odată cu îndepărtarea  celuilalt, într-un loc în care și la care tu nu mai ai acces.

Ideeile astea mi-au dat apă la moară pentru a prelungi gândurile lui cu ale mele: în ce măsură suntem suma oamenilor lângă care trăim? Și, forțând puțin nota, suntem noi altceva decât suma oamenilor cu care, de-a lungul drumului nostru, ne intersectăm? Răspunsul pe care mi l-am dat la asemenea întrebare pare dramatic: suntem mai mulți oameni la un loc, cel mai adesea luptându-se între ei, de aici și reacțiile noastre deseori schizoide. Nu putem niciodată să ne rupem complet de întâmplările și experiențele noastre anterioare, de aceea ele se acumulează în noi și ne marchează într-un anume fel, adesea nociv.

Începând din cea mai timpurie copilărie, de când începem să avem amintiri, copiem de  la părinții noștri  comportamente, atitudini, modele de răspuns. Școala de mai târziu, prin modelele de profesori pe care ni le oferă, iar ele sunt atât de diverse, ne completează locul rămas gol de educația primită în familie. Profesorii aceștia care ar trebui să constituie modele, își reflectă, de cele mai multe ori, frustrările și nemulțumirile în fața  elevilor care, ca o sugativă, învață meschinăria, furia, frustrarea, angoasa, cupiditatea, orgoliul și multe alte rele. Școala reflectată în oamenii ei ne aruncă în viață gata formați de modelul lor nefericit pe care, în inocența noastră, îl adoptăm drept bun și firesc.

Adolescenți și tineri fiind ne îndrăgostim, criteriile după care o facem scăpându-ne tuturor. Persoana aceea care ni se pare atât de specială se poate dovedi iadul nostru cotidian, uneori până la moarte, atunci când va încerca să ne sculpteze  personalitatea după modelul la care visează, uneori după modelul la care visează rudele ei. Iar noi, din prea multă iubire, ne vom lăsa modelați, căci cine e acela care mai poate discerne ce e bun și ce e rău în persoana iubită, până unde trebuie să se extindă influența persoanei cu care îți împarți zilele si nopțile deopotrivă?! Mai rău, tot ceea ce am urât la alții ne atinge și pe noi și, fără voia noastră, se poate impregna. Traiul lângă o persoană meschină te face și pe tine meschin, măcar ca reacție de răspuns către cel care se dovedește meschim.

Influență mai suferim și în urma mesajelor transmise prin cărți și media, pe care, indirect ni le asumăm modele. Deoarece acolo căutăm oameni din categorii asemenea nouă, care gândesc asemănător cu noi,  care ne sugerează  întrebări, ne deschid ochii   și se află, cum se spune, de aceeași parte a baricadei. Dar și asta ține tot de modelele pre-formatoare și de idealurile noastre.

Prin urmare, cât din noi ne mai reprezintă pe noi spre sfârșitul unei vieți? Iar răspunsul e că doar atât cât ne-am procupat de devenirea noastră și cât am putut să rămânem de obiectivi în aprecierile pe care le facem față de noi. Dacă îndrăznim să ne privim cu ochiul critic cu care îi privim pe ceilalți, ne rămâne o șansă. Dacă ne asumăm lucrurile pe care le-am făcut și nu credem că eșecurile noastre li se datorează altora, se mai adaugă încă o șansă. Dacă nu acumulăm frustrări și dacă nu ne dăm bătuți, gândind fatalist, înseamnă deja că din noi este acolo o parte importantă. Iar dacă   întâmplările potrivnice ne pun pe gânduri și, încercând să descâlcim firele, găsim vinovatul (chiar dacă vinovatul suntem noi) și  învățăm, fie și la modul condiționat, înseamnă că nu ne-am pierdut niciodată prea tare și că o parte din noi a fost mereu neinfluențată, prezentă la ceea ce a trăit. Și că tu ai fost cel care a făcut ceva, cum te-ai priceput mai bine, din materialul care ti-a fost dat.

Gânduri rătăcite la început de primăvară, ori despre bătrânețe

Motto: ”Bătrânețea începe ca toamna. Cu melacolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.” (O. Paler)

Nu poți trăi cu adevărat decât dacă înțelegi ce ți se îmtâmplă.  Însă, oricâte eforturi spre înțelegere faci, râmân întrebări cărora nu le vei da niciodată de capăt, iar ele sunt din categoria: de ce te mai naști, dacă tot trebuie să mori; de ce lucrurile cele mai importante nu depind de tine; de ce nu poți influența decât foarte puțin din destinul tău, cea mai importantă parte  fiind expusă unor forțe despre care nu ai nici o idee cum și după ce criterii te manevrează.  Murim în fiecare zi câte puțin, dar, contrar a ceea ce  zicea Zola, uite că nu ne putem obișnui cu ideea că ni se întâmplă și nouă, nu doar altora. 

Într-o zi, m-a săgetat  ideea că resimt bătrânețea ca pe cea mai mare jignire ce mi-a fost dată s-o trăiesc.  Mă simt jignită, pentru că nu mă mai pot înțelege cu corpul meu care ascultă de alte reguli decât cele pe care vreau să i le fixez eu, stăpâna lui. Căci ajunge, cumva, sufletul să fie fiul corpului  meu, el o sevă tânără, clocotitoare, într-un  copac pe cale de uscare. Diminețile în care mă recunosc în oglindă sunt tot mai rare, indiferent cât  mă privesc din profil, de sus în jos, de la distanță, ori pe semiîntuneric. În figura pe care mi-o întoarce oglinda, nu mă mai pot recunoaște, căci, vai, chipul i-a luat-o mult înainte sufletului. M-aștept să văd acolo o față tânără ca gândurile mele, dar nu descoper decât vestigiile a ceea ce obișnuiam să fiu. Bătrânețea oferă însă și o compensare: mă pot simți  mai împlinită ca oricând, deși, ca o ironie, compensația asta nu mă împiedică să mă gândesc  la ce-mi folosește.

O să spuneți, probabil, că nu contează  cum arăți, contează cum te simți. Iar eu o să vă răspund că, susținând asta, greșiți fundamental. Într-o lume a palpabilului, a aparențelor contează cum arăți. Dacă ai putea trăi retras din lume nu ar conta, dar ești obligat la concurență și competiție. În funcție de cum te prezinți la prima vedere,  ești socotit ”valabil” ori ”expirat” și ți se acordă atenție. În funcție de asta ești judecat de mai tinerii cu care te intersectezi cotidian,  ești socotit de-al lor, ori ești marginalizat. Înainte de a trăi cu tine, trăiești cu și printre ei. Deci contează cum arăți, înainte de a conta cine ești și ce știi să faci. Iar dacă nu mă credeți, credeți-l pe Anton Pann care, prin gura lui Nastratin Hogea, zicea: ” Haina mai mult e privită, decât persoana cinstită”.

Începem să îmbătrânim încă de când întoarcem pentru prima oară capul înapoi și descoperim că am lăsat în urmă timp. Dar lupta cu bătrânețea începe să fie dusă la primul gând că ai trecut de jumătatea vieții și nu realizaseși. Iar când în urmă ai lăsat mai mult decât ai înainte, începi deja să porți lupta inegală din care nu poți  ieși învingător, indiferent de armele cu care lupți. Cel mai greu este să simți că nu-ți mai poți face planuri pe termen lung, fără să pui lângă planurile acelea un ”dacă mai apuc” frustrant.  Apoi încep să nu te mai bucure aniversările, și de ce te-ar mai bucura? Inițial ești șocat să observi semne de degradare biologică, apoi începi să te resemnezi și să accepți degradarea, deși nu te vei împăca niciodată cu ea.

Percepi panta descendentă în fiecare zi, deși pe cea ascendentă n-ai perceput-o la timpul ei, căci ea nu era frustrantă ori dureroasă. Anecdotic, vă relatez un fapt care mi-a dat de gandit când l-am auzit: tatăl meu, mai tânăr fiind decât mine acum, l-a întrebat pe cojocarul satului la care tocmai își comandase o căciulă țărănească de miel ce vârstă are. Dând răspunsul, după alte considerații pe tema trecerii timpului, bătrânul care nu era tocmai bătrân i-a mai spus: măi nepoate, a trecut viața ca și când aș fi dat roată pe după casă de trei ori! Acum, cam asta simt și eu.

Sper să nu vă fi speriat că bătrânețea e fioroasă și nu are nici o parte plăcută. Are destule, căci devii pomul cu roadele coapte, când începi să te lămurești asupra rosturilor și începi să înțelegi. Nu-i puțin! Dar toate bucuriile tale sunt  umbrite de timpul care se scurteaza. Nu poti fi niciodata sigur dacă zapada pe care-o astepți va cădea la începutul lui octombrie, în decembrie, cum ți-ar plăcea, ori, ca anul acesta, într-un sfârșit de ianuarie. Atât!

Despre drum

"Degeaba te grăbești, totul e sa pleci la timp" (Arsenie Papacioc)

Cele mai simple deplasări ale noastre între două puncte se fac urmând un drum, ori o cale. Iar o condiție esențială pentru a ajunge, este să pornești. Ce anume constituie cele două puncte, ce întâmplări întâlnești în drumul tău, ori cu ce viteză te deplasezi, ele dau culoare drumurilor tale, ori, mai plastic,  alcătuiesc sarea și piperul călătoriei.

Toată viața noastră se poate rezuma, în principiu, la o  lungă și însemnată călătorie și, poate n-am greși prea mult, dacă i-am atribui calitățile unei călătorii inițiatice, admițând că tot ceea ce trăim în existența noastră terestră ne pregătește pentru marea trecere. Un drum lung ce înglobează în el mii și mii de fire ce înseamnă tot atâtea căi în hățișul întâmplărilor noastre lumești. După cum ni-l plănuim, viața poate deveni un drum articulat, ori o lungă rătăcire, de cele două atârnând împăcarea cu sinele, în final.

Ne naștem egali, cu același drum întins în fața noastră, de care ne separă doar șansele pe care ni le oferă propriul nostru destin. Șanse pe care le apucăm și le ținem strâns, împletind din ele țesătura cea mai frumoasă și reușită, ori pe care le risipim, cu inconștiență, dând consistență modelului fiului risipitor. Căci nu putem să prețuim îndeajuns ceva ce am câștigat prea ușor, mai mult, se pare că nici nu conștientizăm prea curând că avem vreo resposabilitate față de cei ce ne-au dat.

Nu putem vorbi despre drum, dacă nu știm ce presupune călătoria. Evident că ține de percepția fiecăruia, dar, dacă mă-ntrebați pe mine, eu aș zice că e important să știi: când  și în ce condiții  să pleci; cine să te însoțească; cât timp ai; unde îți  propui să ajungi; ce piedici poți  întâmpina pe drum; să fii pregătit  pentru ce găsești la capătul drumului. Sigur că e greu să intuiești de unul singur cum îți va reuși călătoria, dar exemplul altora, dublat de ambițiile noastre, ne pot da idee despre etape și greutăți.

Nu întâmplător am ales motto-ul părintelui Papacioc ”degeaba te grăbești, totul e să pleci la timp.”  E-adevărat că e de dorit să pleci devreme, să nu ratezi startul, pentru că așa vei avea timp să te desfășori cu atenție și să faci lucruri trainice. Pare însă că cei care n-au pornit la timp sunt excluși, fără dreptul de a mai îndrăzni să pornească și fără speranță. Iar eu nu cred că e așa; acum, după ce am trecut bine de jumătatea vieții, eu zic că e un mare curaj să pleci oricând și să vrei să ajungi undeva. Să nu-ți pierzi speranța e un lucru extraordinar și este și ceea ce ni se sugerează să facem celor care avem curajul să mergem înainte,  fiind conștienți că drumul care este viața nu are decât o singură direcție. Pe de altă parte, nu toți plecăm la drum înzestrați cu tot ce ne trebuie, unii pentru că nu știm, alții pentru că n-am fost îndrumați, alții pentru că am rătăcit, pentru o perioadă, drumul. Dar e important să mergi, căci șansele să ajungi unde ți-ai propus cresc proporțional.

În drumul nostru, e important să fim însoțiți, iar, dacă nu însoțiți, măcar călăuziți de altcineva. Iar acest ”altcineva” să aibă propria lui experiență pe care să vrea s-o împartă cu noi. Drumul împreună cu un inițiat îți dă curajul care, poate, îți lipsește de unul singur, ori, dacă cel ce te însoțește este mai slab și mai necunoscător decât tine, îți crează responsabilitate și dăruire, îți diminuează egoismul, te ajută să fii răspunzător și pentru celălalt. Dacă din cauza tovarășului tău de drum ajungi să cunoști iubirea, prietenia, tandrețea, dăruirea, atunci drumul tău este foarte aproape de desăvârșire.

Cu cât plecăm mai devreme, cu atât ajungem mai departe. Dar și dacă plecăm mai târziu, mișcarea ne apropie de un ideal posibil, poate nu cel pe care l-am visat, dar ne consoleaza că n-am rămas în punctul în care, la un moment dat, am devenit conștienți că nu ne mai potrivim și nu-i mai aparținem. Uneori, mergând, întâlnim obstacole, tentații ori piedici menite să ne oprească, ori să ne deturneze. Împotriva acestora, trebuie să fim conștienți că toate sunt irelevante, în comparație cu ținta.

Sunt și cazuri rare în care, deși ești convins că alegi bine, pleci la drum când trebuie, cu cine trebuie, știi ce vrei, nu te abați din drum, nu întâmpini nici un fel de piedici, capătul drumului te miră, te nedumerește și te dezamăgește. Capătul drumului tău devine o dramă, iar tu nu te mai poți întoarce pentru că nu mai ai unde, nu mai ai timp, drumul din spatele tău e istorie, iar istoria este de neschimbat. Ai trăit un destin care nu era al tău, ai încurcat, poate, drumurile altora, iar în față e neantul. Capătul drumului tău este unul închis. Dar, despre ce vorbesc eu aici? Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni!

Minunea numită Atena, ori despre eternitate

Întâlnirea mea cu Atena a fost o întâmplare; un curs de instruire pentru unul din domeniile în care lucrez, anunțat târziu, în toamna lui 2011, doar cu vreo două luni înainte a-l urma, o nominalizare nesperată și  o bucurie la care nu mă așteptam m-au purtat într-un oraș pe care-l visam, dar pe care nu mi-l planificasem în ”to do list” așa de curând.

Niște aranjamente de călătorie extrem de favorabile și o lectură plăcută din Dan C. Mihăilescu -”Și așa mai departe”- mi-au asigurat o călătorie scurtă și confortabilă, iar zeii aranjaseră ca la Atena, în ziua sosirii mele, să se decreteze  primăvară veșnică, așa încât eu să nu mă pot mira îndeajuns de minunea de a trăi într-o țară suficient de sudică pentru temperaturi plăcut învăluitoare.

Ca să mă pregătească și uimească îndeajuns, Dumnezeu, probabil, aruncase în marea Egee, din loc în loc, astfel de insulițe, păzite bine de norișori pufoși, tocmai bune de pozat din avion și care să mă introducă în atmosferă.

În mașina ce mă ducea înspre hotel, mă invadase un sentiment de bucurie fără obiect; să fi fost de la zefirul care mă învăluise la ieșirea din aeroport? Ori de la oleandrii din flora sălbatică ce străjuiau șoseaua, mai mulți decăt bălăriile la noi?! Ori pur și simplu de la portocalii și mandarinii încărcați de fructe portocalii plantați peste tot pe străzi și care accentuau atmosfera de ireal?

Apoi orașul! Privit de pe șosea uimea prin aspectul prăfos, ca ars de soare, al caselor, iluzie creată de culoarea invariabil albă a clădirilor, dar alb în atâtea nuanțe! Doar acoperișuri roșii, în rest un camuflaj în alb pentru a rezista căldurii dogorite de stâncile încinse, în timpul anului, de canicula verii.

Case cu arhitectură aparte, clădite în terase și protejate cu jaluzele întunecate, cu nu mai mult de șase nivele, menite să păstreze răcoarea și intimitatea, ba chiar să îndemne la lungi sieste în verile dogorâtoare. Printre ele, străzi înguste, aproape bicisnice, și nu prea bine întreținute nici de edilii lor. Circulație mai strangulată decât în Bucureștii noștri, adevărate coloane de mașini pe străzi, printre care se strecurau, agili, cohorte de motocicliști, la plecarea de la fiecare semafor crezând că te afli în plină cursă de motoare. 

Plecarea pripită din București nu mi-a lăsat loc de documentare asupra locurilor cu care urma să mă întâlnesc și, fiind într-o călătorie de lucru, am presupus că n-o să am nici prea mult timp de hoinărit, presupunere care s-a adeverit corectă. Stiam eu ceva despre Orașul de Sus, dar nici în visele mele cele mai frumoase nu visam că voi fi găzduită într-un hotel de la poalele muntelui pe care se întinde Acropolele. Drept pentru care, abandonând bagajele în camera de hotel, pe cel mai scurt drum posibil, am ajuns, în cinci minute, la poalele muntelui, am cumpărat un bilet și am pus piciorul în orașul antic.

Sărace-s vorbele pentru a vă descrie imaginile ce m-au întâmpinat odată ajunsă acolo, dar norocul meu este că trăiec într-un timp când fotografia digitală e, deja, banală, iar imaginile vă vor vorbi în locul meu.

Teatrul:

Propileea

Parthenonul

Și templul Athenei

Și nu voi înșira aici mai multe poze, probabil că mulți le aveți, dar locul acela respiră eternitate și prin asta îți atinge sufletul. Merită amintit sentimentul de siguranță pe care-l ai când privești spre orașul de jos, Atena modernă, ca de pe cupola lumii, iar fericirea ta derivă din faptul că, pentru un moment măcar, ai fost și tu parte a acelei eternități. Iar acea fericire era învăluitoare și plutea în aer, asistată de cerul ca niciunde astfel.

Din păcate, Atena nu este numai Acropolele; Atena înseamnă și oamenii ei care nu sunt parte a acelei eternități, ci a unei realități grăbite, îngrijorate și îmbâcsite; căci ei par ușor de agasat, prea temperamentali, prea puțin grijulii că rup vraja locurilor prin vorba lor răstită, deloc amabilă, prin neglijența cu care te servesc ori îți oferă detalii, prin grija mimată pe care o arată turiștilor. Din pacate, locurile te primesc cu drag, dar oamenii care le locuiesc îți pot lăsa un gust ușor amar. Cui îi mai pasă însă de oamenii ei, dacă, fie și pentru un timp foarte scurt, ai avut sentimentul trăiniciei și eternității?!

Lumea prin care am colindat în 2011, ori ce-am mai citit

Motto: “O carte buna te lasa putin epuizat atunci cand o sfarsesti. In timp ce o citesti,  traiesti concomitent mai multe vieti.” (William Styron)

A trecut și 2011 și pot să spun despre el că a fost unul dintre cei mai buni ani pe care i-am avut vreodată. Tot ceea ce mi-am dorit s-a-nfăptuit, chiar așa cum am gândit-o: mi s-a publicat cartea (chiar dacă doar un amărât de manual) care zăcea în sertar de cinci-șase ani și nu credeam că va vedea vreodată lumina; m-am apucat să țin un blog la sugestia unei amice de face-book pe care azi nici n-o mai am în listă, dintr-un orgoliu prostesc (al meu, evident). 

Articolașele astea, chiar așa nătânge și neterminate, m-au bucurat de fiecare dată când m-am încumetat să scriu vreunul, pentru că, arareori, mi-au ieșit și idei interesante și m-au pus în contact cu lumea. M-au ajutat să mă cunosc mai bine, să mă definesc mai bine și să leg amiciții. Chiar mi s-au publicat câteva dintre ele și am avut ocazia să citesc zecile de comentarii exprimate la fiecare dintre ele, iar așa am putut să fac și o comparație între ce cred eu despre subiectul în cauză și ce cred alții.  Cel mai mult mi-a plăcut că lumea mi s-a arătat într-o altă față decât cea pe care i-o știam. Și cel mai important lucru pe care l-am dobandit anul acesta a fost seninătatea interioară perpetuată alături de încrederea că rolul nostru în a ne determina viața nu este deloc neglijabil, dacă reușim să ne convingem de asta.

Cu alte cuvinte, în anul care tocmai trece am plantat niște semințe, iar cu ele s-a-ntâmplat după pilda Semănătorului.  Cele pe care le-am văzut crescând m-au umplut de bucurie, iar celor pe care le-am  văzut uscându-se le-am urat de bine la întoarcerea în lumea fără întoarcere, consolându-mă că lumea ideilor e mare și nu toate ideile capătă o șansă. 

Am citit și anul asta, deși nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, căci face-book a știut să mă ademenească și să-mi consume mai mult timp decât ar fi trebuit să-i dăruiesc. Dar și aici am întânit câțiva oameni cu o gândire scăpărătoare, alți câțiva foarte talentați, câțiva doar gureși și mulți prietenoși pur și simplu, în a căror companie îmi place să mă pierd, căci ei dăruiesc din prea plinul lor și altora. Mai mult, câțiva dintre ei m-au onorat cu încrederea de a-i cunoaște personal. 

Și a fost un an de zile, și a fost un an de nopți. Iar când nu am mers alături de voi, am petrecut în compania unor oameni pe care mi-ar fi plăcut să-i cunosc, dacă nu ar fi urcați pe piedestalul pe care stau autorii (și dacă unii n-ar fi devenit poveste între timp). Iar lumea prin care am colindat în 2011,  fără discriminare,  de la unul la altul,  a trecut și pe la:

- Ion Vianu: Amor intelectualis, citită în noaptea revelionului trecut;

- Ortega Y Gasset: Studii despre iubire, recitită de anul trecut, când mi-a plăcut foarte mult; apoi, Tema vremii noastre și Psihologia maselor;

- Antonio Lobo Antunes: Ordinea naturală a lucrurilor; nu citisem nimic din el, deși nu m-a impresionat în mod deosebit;

- Jose Saramago cu: Eseu despre orbire, Eseu despre luciditate, Fărâme de memorie, Peștera, Pluta de piatră, Memorialul mânăstirii, Intermitențele morții; Saramago tare mi-a plăcut!

- Ethan Howke: Miercurea cenușii; prea frustă pentru mine;

- Bohumil Hrabal: L-am servit pe regele Angliei și O singurătate prea zgomotoasă, de care m-am îndrăgostit  iremediabil; tare-mi doresc să mai găsesc ceva de el pe la noi!

- Aldous Huxley: Minunanta lume nouă; reîntoarcere la minunata lume nouă;

- Osip Mandelștam: Versuri;

- Rainer Maria Rilke: Cântece cu îngeri și Cartea imaginilor;

- Italo Calvino: Dacă într-o noapte de iarnă un călător;

- Andrei Pleșu: Despre frumusețea uitată a vieții și Față către față: Întâlniri și portrete;

- Ilf și Petrov: Vițelul de aur și Douăsprezece scaune;

- Doris Lessing: O coborâre în infern, Al cincilea copil, Memoriile unei supraviețuitoare și Povestiri africane;

- John Updike: Intoarcerea lui Rabbit;

- Andrei Makine: Iubirea omenească, Muzica unei vieți, Testamentul francez, Femeia care aștepta, Franța pe care uităm s-o iubim, Requiem pentru Est, Crima Olgăi Arbelina, Pământul și cerul lui Jaques Dorme, Viața unui bărbat necunoscut, Pe vremea fluviului Amur și Fiica unui erou al Uniunii Sovietice; cu Makine a fost  dragoste la prima...citire și cred că pot să afirm că este prozatorul meu preferat în momentul de față. Cred că se bate, cumva, cu Amos Oz, dar el iese învingător, dacă mă gândesc bine!

- Amos Oz: Să cunoști o femeie, Scene de viață campestră, Fima și Odihnă desăvârșită (căci pe celelalte i le-am citit anul trecut);

- Ernesto Sabato: Tunelul; plăcut!

- Miguel de Unamuno: Ceața; plăcut, de asemenea!

- Livius Ciocârlie: Paradisul derizoriu; (n-o citisem la vremea ei);

- Matei Călinescu, Ion Vianu: Amintiri în dialog; tare mi-aș dori și eu o asemenea prietenie!

- Herta Muler: Omul este un mare fazan pe lume (cărțile ei care mi-au plăcut i le-am citit înainte de Nobel);

- Teo Bobe: Cum mi-am petrecut vacanța de vară și Contorsionista. Pe Teo îmi doream să-l citesc încă de la apariția vacanței, dar nu știu cum de s-a făcut că nu mai apucam! Și a fost o revelație, iar acum, pot să spun că, pe alocuri, îmi place mai mult decât Cărtărescu! Îl voi urmări îndeaproape (ca autor, evident)!

- C.J. Cella: Stupul și Familia lui Pascal Duarte;

- Octavian Paler: Viața ca o coridă, Deșertul pentru totdeauna și Caminante - toate recitite;

- Peter Beagle: Ultima licornă, a câta oară recitită?

- Gore Vidal: În căutarea regelui;

- Nina Berberova: Trestia revoltată, Funcționarul nebun și Actorii;

- Antoine de Saint Exupery: Micul prinț (nici nu mai știu când am citit-o întâi)!

- Jonathan Coe: Casa somnului;

- Kafka: Castelul;

- Dan C. Mihăilescu: Și așa mai departe; 

- Alexandru Dragomir: Semințe;

Și ultimele pe listă, cu care mă lupt acum sunt:

- Mircea Cărtărescu: Zen

- Lucian Boia: Capcanele istoriei.

Au mai fost câteva pe care le-am început, dar nu le-am mai terminat și e puțin probabil că le voi mai termina vreodată.

Evident că aș fi putut fi mai consecventă și aș fi putut citi mai mult, dar n-am de gând să plâng după ziua de ieri, când mi-o pot construi pe cea de mâine după ideile mele de arhitectură în materie de lectură, dacă pot zice așa. Dar, una peste alta, lumea pe care am colindat-o anul acesta a fost pe placul meu, iar, în materie de literatură, aștept potecile pe care voi rătăci într-o plăcută reverie la anul. Am o singură nehotărâre: ce să citesc în seara de revelion ca să-mi placă?

Despre înțelepciune

Motto: ”Există trei metode de a învăța înțelepciunea: prima este prin reflecție, metoda care este cea mai nobilă dintre toate; a doua este prin imitație, metoda cea mai facilă; și a treia prin experiență, metoda cea mai amară dintre toate.” (Confucius)

Citesc zilele acestea niste însemnări ale lui Alexandru Dragomir - ”Semințe” este intitulat volumul- din care, postum,  editura Humanitas a editat de curând un nou tom. O idee sumară a autorului referitoare la înțelepciune definește, ciudat, acest concept așa cum eu nu m-aș fi gândit nicicând: înțelepciune = ”despre tu cu tine ce faci”. Prin urmare,  în ideea autorului, înțelepciunea este ceva care ne privește direct, pe noi, iar nu pe alții, căci ea ne ajută să devenim. Înseamnă că noi suntem cei care manifestăm cea mai mare influență asupra traiectoriei noastre, că decizia este a noastră și alegerile noastre sunt cele care au ultimul cuvânt, iar nu ale altora. În acest sens, când citești așa o definiție, nu poți, vorba lui Țuțea, decât să amețești.

Ce mai poate fi înțelepciuea în afară de ce faci tu din tine?! Poate fi multe: înțelegerea profundă a lucrurilor și găsirea unui sens în evenimentele de referință; cumpătare și calitatea de analiză și opțiune la un loc; moderație determinată de înțelegere; dar toate aceste sensuri sunt doar explicative; ”tu cu tine ce faci” este însă o definiție care ți-atinge o coardă sensibilă și te trage de mânecă, te pune pe gânduri, căci nu ne vin foarte ușor idei de felul acesteia, nu punem punctul chiar așa de țintit pe ”i-ul” existențial...

Atunci, care sunt puterile noastre de a face ceva cu noi, din noi? Care sunt zonele din viața noastră pe care le putem influența? Care sunt instrumentele de care ne folosim în frământările interioare ?! Aș începe cu sfarșitul: instrumentele noastre cele mai importante sunt alegerile pe care le facem; să faci alegeri bune, trebuie să fii înțelept și cunoscător; ca să devii înțelept, trebuie să fi fost meditativ și să fi cântărit șansele; ca să fi cântărit șansele, trebuie să le fi întrevăzut și să știi ce ți se potrivește și ce iți ajută, îți face bine și te completează. Toate aceste faze, fac parte din deprinderea înțelepciunii, din drumul spre înțelepciune: să te cunoști, să știi să alegi ce este potrivit, iar rezultatul să fie cel bun! Iar zonele - acelea alcătuiesc viața toată!

Confucius ne indică trei căi de învățare a înțelepciunii: reflecția, imitația și experiența. Deși eu aș zice că, luându-le pe fiecare în parte, nici una, exersată separat, nu te duce către înțelepciune. Numai prin reflecție, fără experiența pe care o câștigi doar trăind și făcând alegeri, experimentând bune și rele, potrivite și nepotrivite, cunoscând și ceea ce au experimentat alții (iar la asta ajungem prin lectură și prin simplul fenomen de observație și analiză), nu vom ajunge niciodată înțelepți. Poți învăța despre foc doar prin reflecție? Căci e un adevăr simplu că nu devii înțelept,  în ceea ce privește focul, până nu te arzi.  Un tânăr poate reflecta până în ziua de apoi și nu va ajuge la înțelepciune, dacă nu pune alături experiența, moderația și nu exersează alegerea. Cât despre imitație, eu nu cred că poți deveni înțelept prin imitație, căci imitația nu presupune gândire, cernerea înțelesurilor și alegerea.

Și mai zice înțeleptul că, dintre cele trei căi de învățare, experiența ar fi cea mai amară. Iar eu zic așa: o fi ea amară, nimic de zis, dar chiar asta este viața, un șir de experiențe din care avem de învățat. Tot ceea ce ni se întâmplă trebuie să aibă o semnificație, experiența căpătată ne modelează, ne șlefuiește, ne finisează, așa cum Brâncuși a făcut cu pasărea lui măiastra, putând arăta lumii, în apusul nostru, o altă față decât aceea cu care ne-am născut. Astfel, înțelepciunea devine un șir de experiențe din care trebuie să tragem niște învățăminte care să ajute la devenirea noastră. Adică la: ”noi cu noi ce facem”. Are dreptate!