Motto: ”Bătrânețea începe ca toamna. Cu melacolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și doruri vagi.” (O. Paler)
Nu poți trăi cu adevărat decât dacă înțelegi ce ți se îmtâmplă. Însă, oricâte eforturi spre înțelegere faci, râmân întrebări cărora nu le vei da niciodată de capăt, iar ele sunt din categoria: de ce te mai naști, dacă tot trebuie să mori; de ce lucrurile cele mai importante nu depind de tine; de ce nu poți influența decât foarte puțin din destinul tău, cea mai importantă parte fiind expusă unor forțe despre care nu ai nici o idee cum și după ce criterii te manevrează. Murim în fiecare zi câte puțin, dar, contrar a ceea ce zicea Zola, uite că nu ne putem obișnui cu ideea că ni se întâmplă și nouă, nu doar altora.
Într-o zi, m-a săgetat ideea că resimt bătrânețea ca pe cea mai mare jignire ce mi-a fost dată s-o trăiesc. Mă simt jignită, pentru că nu mă mai pot înțelege cu corpul meu care ascultă de alte reguli decât cele pe care vreau să i le fixez eu, stăpâna lui. Căci ajunge, cumva, sufletul să fie fiul corpului meu, el o sevă tânără, clocotitoare, într-un copac pe cale de uscare. Diminețile în care mă recunosc în oglindă sunt tot mai rare, indiferent cât mă privesc din profil, de sus în jos, de la distanță, ori pe semiîntuneric. În figura pe care mi-o întoarce oglinda, nu mă mai pot recunoaște, căci, vai, chipul i-a luat-o mult înainte sufletului. M-aștept să văd acolo o față tânără ca gândurile mele, dar nu descoper decât vestigiile a ceea ce obișnuiam să fiu. Bătrânețea oferă însă și o compensare: mă pot simți mai împlinită ca oricând, deși, ca o ironie, compensația asta nu mă împiedică să mă gândesc la ce-mi folosește.
O să spuneți, probabil, că nu contează cum arăți, contează cum te simți. Iar eu o să vă răspund că, susținând asta, greșiți fundamental. Într-o lume a palpabilului, a aparențelor contează cum arăți. Dacă ai putea trăi retras din lume nu ar conta, dar ești obligat la concurență și competiție. În funcție de cum te prezinți la prima vedere, ești socotit ”valabil” ori ”expirat” și ți se acordă atenție. În funcție de asta ești judecat de mai tinerii cu care te intersectezi cotidian, ești socotit de-al lor, ori ești marginalizat. Înainte de a trăi cu tine, trăiești cu și printre ei. Deci contează cum arăți, înainte de a conta cine ești și ce știi să faci. Iar dacă nu mă credeți, credeți-l pe Anton Pann care, prin gura lui Nastratin Hogea, zicea: ” Haina mai mult e privită, decât persoana cinstită”.
Începem să îmbătrânim încă de când întoarcem pentru prima oară capul înapoi și descoperim că am lăsat în urmă timp. Dar lupta cu bătrânețea începe să fie dusă la primul gând că ai trecut de jumătatea vieții și nu realizaseși. Iar când în urmă ai lăsat mai mult decât ai înainte, începi deja să porți lupta inegală din care nu poți ieși învingător, indiferent de armele cu care lupți. Cel mai greu este să simți că nu-ți mai poți face planuri pe termen lung, fără să pui lângă planurile acelea un ”dacă mai apuc” frustrant. Apoi încep să nu te mai bucure aniversările, și de ce te-ar mai bucura? Inițial ești șocat să observi semne de degradare biologică, apoi începi să te resemnezi și să accepți degradarea, deși nu te vei împăca niciodată cu ea.
Percepi panta descendentă în fiecare zi, deși pe cea ascendentă n-ai perceput-o la timpul ei, căci ea nu era frustrantă ori dureroasă. Anecdotic, vă relatez un fapt care mi-a dat de gandit când l-am auzit: tatăl meu, mai tânăr fiind decât mine acum, l-a întrebat pe cojocarul satului la care tocmai își comandase o căciulă țărănească de miel ce vârstă are. Dând răspunsul, după alte considerații pe tema trecerii timpului, bătrânul care nu era tocmai bătrân i-a mai spus: măi nepoate, a trecut viața ca și când aș fi dat roată pe după casă de trei ori! Acum, cam asta simt și eu.
Sper să nu vă fi speriat că bătrânețea e fioroasă și nu are nici o parte plăcută. Are destule, căci devii pomul cu roadele coapte, când începi să te lămurești asupra rosturilor și începi să înțelegi. Nu-i puțin! Dar toate bucuriile tale sunt umbrite de timpul care se scurteaza. Nu poti fi niciodata sigur dacă zapada pe care-o astepți va cădea la începutul lui octombrie, în decembrie, cum ți-ar plăcea, ori, ca anul acesta, într-un sfârșit de ianuarie. Atât!
Într-o zi, m-a săgetat ideea că resimt bătrânețea ca pe cea mai mare jignire ce mi-a fost dată s-o trăiesc. Mă simt jignită, pentru că nu mă mai pot înțelege cu corpul meu care ascultă de alte reguli decât cele pe care vreau să i le fixez eu, stăpâna lui. Căci ajunge, cumva, sufletul să fie fiul corpului meu, el o sevă tânără, clocotitoare, într-un copac pe cale de uscare. Diminețile în care mă recunosc în oglindă sunt tot mai rare, indiferent cât mă privesc din profil, de sus în jos, de la distanță, ori pe semiîntuneric. În figura pe care mi-o întoarce oglinda, nu mă mai pot recunoaște, căci, vai, chipul i-a luat-o mult înainte sufletului. M-aștept să văd acolo o față tânără ca gândurile mele, dar nu descoper decât vestigiile a ceea ce obișnuiam să fiu. Bătrânețea oferă însă și o compensare: mă pot simți mai împlinită ca oricând, deși, ca o ironie, compensația asta nu mă împiedică să mă gândesc la ce-mi folosește.
O să spuneți, probabil, că nu contează cum arăți, contează cum te simți. Iar eu o să vă răspund că, susținând asta, greșiți fundamental. Într-o lume a palpabilului, a aparențelor contează cum arăți. Dacă ai putea trăi retras din lume nu ar conta, dar ești obligat la concurență și competiție. În funcție de cum te prezinți la prima vedere, ești socotit ”valabil” ori ”expirat” și ți se acordă atenție. În funcție de asta ești judecat de mai tinerii cu care te intersectezi cotidian, ești socotit de-al lor, ori ești marginalizat. Înainte de a trăi cu tine, trăiești cu și printre ei. Deci contează cum arăți, înainte de a conta cine ești și ce știi să faci. Iar dacă nu mă credeți, credeți-l pe Anton Pann care, prin gura lui Nastratin Hogea, zicea: ” Haina mai mult e privită, decât persoana cinstită”.
Începem să îmbătrânim încă de când întoarcem pentru prima oară capul înapoi și descoperim că am lăsat în urmă timp. Dar lupta cu bătrânețea începe să fie dusă la primul gând că ai trecut de jumătatea vieții și nu realizaseși. Iar când în urmă ai lăsat mai mult decât ai înainte, începi deja să porți lupta inegală din care nu poți ieși învingător, indiferent de armele cu care lupți. Cel mai greu este să simți că nu-ți mai poți face planuri pe termen lung, fără să pui lângă planurile acelea un ”dacă mai apuc” frustrant. Apoi încep să nu te mai bucure aniversările, și de ce te-ar mai bucura? Inițial ești șocat să observi semne de degradare biologică, apoi începi să te resemnezi și să accepți degradarea, deși nu te vei împăca niciodată cu ea.
Percepi panta descendentă în fiecare zi, deși pe cea ascendentă n-ai perceput-o la timpul ei, căci ea nu era frustrantă ori dureroasă. Anecdotic, vă relatez un fapt care mi-a dat de gandit când l-am auzit: tatăl meu, mai tânăr fiind decât mine acum, l-a întrebat pe cojocarul satului la care tocmai își comandase o căciulă țărănească de miel ce vârstă are. Dând răspunsul, după alte considerații pe tema trecerii timpului, bătrânul care nu era tocmai bătrân i-a mai spus: măi nepoate, a trecut viața ca și când aș fi dat roată pe după casă de trei ori! Acum, cam asta simt și eu.
Sper să nu vă fi speriat că bătrânețea e fioroasă și nu are nici o parte plăcută. Are destule, căci devii pomul cu roadele coapte, când începi să te lămurești asupra rosturilor și începi să înțelegi. Nu-i puțin! Dar toate bucuriile tale sunt umbrite de timpul care se scurteaza. Nu poti fi niciodata sigur dacă zapada pe care-o astepți va cădea la începutul lui octombrie, în decembrie, cum ți-ar plăcea, ori, ca anul acesta, într-un sfârșit de ianuarie. Atât!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu