Minunea numită Atena, ori despre eternitate

Întâlnirea mea cu Atena a fost o întâmplare; un curs de instruire pentru unul din domeniile în care lucrez, anunțat târziu, în toamna lui 2011, doar cu vreo două luni înainte a-l urma, o nominalizare nesperată și  o bucurie la care nu mă așteptam m-au purtat într-un oraș pe care-l visam, dar pe care nu mi-l planificasem în ”to do list” așa de curând.

Niște aranjamente de călătorie extrem de favorabile și o lectură plăcută din Dan C. Mihăilescu -”Și așa mai departe”- mi-au asigurat o călătorie scurtă și confortabilă, iar zeii aranjaseră ca la Atena, în ziua sosirii mele, să se decreteze  primăvară veșnică, așa încât eu să nu mă pot mira îndeajuns de minunea de a trăi într-o țară suficient de sudică pentru temperaturi plăcut învăluitoare.

Ca să mă pregătească și uimească îndeajuns, Dumnezeu, probabil, aruncase în marea Egee, din loc în loc, astfel de insulițe, păzite bine de norișori pufoși, tocmai bune de pozat din avion și care să mă introducă în atmosferă.

În mașina ce mă ducea înspre hotel, mă invadase un sentiment de bucurie fără obiect; să fi fost de la zefirul care mă învăluise la ieșirea din aeroport? Ori de la oleandrii din flora sălbatică ce străjuiau șoseaua, mai mulți decăt bălăriile la noi?! Ori pur și simplu de la portocalii și mandarinii încărcați de fructe portocalii plantați peste tot pe străzi și care accentuau atmosfera de ireal?

Apoi orașul! Privit de pe șosea uimea prin aspectul prăfos, ca ars de soare, al caselor, iluzie creată de culoarea invariabil albă a clădirilor, dar alb în atâtea nuanțe! Doar acoperișuri roșii, în rest un camuflaj în alb pentru a rezista căldurii dogorite de stâncile încinse, în timpul anului, de canicula verii.

Case cu arhitectură aparte, clădite în terase și protejate cu jaluzele întunecate, cu nu mai mult de șase nivele, menite să păstreze răcoarea și intimitatea, ba chiar să îndemne la lungi sieste în verile dogorâtoare. Printre ele, străzi înguste, aproape bicisnice, și nu prea bine întreținute nici de edilii lor. Circulație mai strangulată decât în Bucureștii noștri, adevărate coloane de mașini pe străzi, printre care se strecurau, agili, cohorte de motocicliști, la plecarea de la fiecare semafor crezând că te afli în plină cursă de motoare. 

Plecarea pripită din București nu mi-a lăsat loc de documentare asupra locurilor cu care urma să mă întâlnesc și, fiind într-o călătorie de lucru, am presupus că n-o să am nici prea mult timp de hoinărit, presupunere care s-a adeverit corectă. Stiam eu ceva despre Orașul de Sus, dar nici în visele mele cele mai frumoase nu visam că voi fi găzduită într-un hotel de la poalele muntelui pe care se întinde Acropolele. Drept pentru care, abandonând bagajele în camera de hotel, pe cel mai scurt drum posibil, am ajuns, în cinci minute, la poalele muntelui, am cumpărat un bilet și am pus piciorul în orașul antic.

Sărace-s vorbele pentru a vă descrie imaginile ce m-au întâmpinat odată ajunsă acolo, dar norocul meu este că trăiec într-un timp când fotografia digitală e, deja, banală, iar imaginile vă vor vorbi în locul meu.

Teatrul:

Propileea

Parthenonul

Și templul Athenei

Și nu voi înșira aici mai multe poze, probabil că mulți le aveți, dar locul acela respiră eternitate și prin asta îți atinge sufletul. Merită amintit sentimentul de siguranță pe care-l ai când privești spre orașul de jos, Atena modernă, ca de pe cupola lumii, iar fericirea ta derivă din faptul că, pentru un moment măcar, ai fost și tu parte a acelei eternități. Iar acea fericire era învăluitoare și plutea în aer, asistată de cerul ca niciunde astfel.

Din păcate, Atena nu este numai Acropolele; Atena înseamnă și oamenii ei care nu sunt parte a acelei eternități, ci a unei realități grăbite, îngrijorate și îmbâcsite; căci ei par ușor de agasat, prea temperamentali, prea puțin grijulii că rup vraja locurilor prin vorba lor răstită, deloc amabilă, prin neglijența cu care te servesc ori îți oferă detalii, prin grija mimată pe care o arată turiștilor. Din pacate, locurile te primesc cu drag, dar oamenii care le locuiesc îți pot lăsa un gust ușor amar. Cui îi mai pasă însă de oamenii ei, dacă, fie și pentru un timp foarte scurt, ai avut sentimentul trăiniciei și eternității?!