e pur si muove!

soarele nu-mi bagă în seamă
trezirea de fiecare dimineață,
timpul nu păstrează în el
amprenta pașilor mei diurni,
frumusețea îmi arată, rând pe rând, 
fețele ei abundent colorate
în movuri cernite de văduvă,
visele îmi țin loc de realitate în zilele
când nostalgia se stârnește din senin
și trepte, nesfârșite trepte
greu de urcat în genunchi
în zilele în care mă deștept bucuroasă,
alteori doar
prăbușiri spectaculoase în văzul lumii,
cu inima bine ținută în pumni să nu crape,
bâiguieli nesemnificative
în fața celor pe care-i iubesc
fiindcă nu știu cum se face,
dintre toate vocile pământului
am cultivat-o doar pe cea a tăcerii...

a te simți

ca o ramură uscată mă simt
iubirea-mi nu mai prinde muguri
doar pâlpâie cu flăcări vineții, reci
nemaiîncălzind nicio inimă.

solitară într-o lume de fluturi mă simt
interferați cotidian în gândurile mele
nemaifluturându-mi în stomac
doar diafan împânzind aerul 
împărțit generos între ei și mine.

cu chirie în propria mea viață mă simt
mascându-mi cu vechi dantele de-mprumut
camerele în care-mi culc seara visele
dar, vai, știință să le-ncălzesc nu mai am
iar ele nu mai au puterea să zboare...

Vânătoare de speranțe

Îmi cheltuiesc bună parte din zi,
invadând viețile celorlalți
când ei nici nu se-așteaptă.

Femeie curioasă,
le cotrobăi prin sertarele inimii
căutând înverșunată punctul vulnerabil,
nevenindu-mi să cred ce vizibil devine
după ce l-au ascuns mai bine de mine.

Explorând,
mă-ngrijorează pânzele de păianjen
ancorate bine in  inimi tinere,
acolo unde sângele  ar trebui, firesc,
să clocotească, pornind motorul lumii,
dar nu, ventriculele lor
pompează  atâta verde ranchiună
cât să otrăvească rădăcinile lumii
pentru vecie și mult după aceea,
mărind deșertul și înstrăinarea.

Ce fac, știu, e zădărnicie,
dar, dacă o singură speranță
mai e prizonieră într-o inimă vie,
am să o caut.
Eu am s-o caut.

Pantofii balerinei

Exersez tot mai des ieșirea din scenă,
deși niciodată nu-mi iese.
Când dau să pășesc în culise
brațele lungi ale vieții mă trag înapoi
zvârlindu-mă-ntre oamenii care aplaudă,
aplaudă în neștire biata mea prestație de scenă.
Eu știu, dar ei nu,
cum imi măsor timpul în fiecare zi
și îl găsesc din ce în ce mai scurt;
niciodată, dar niciodată, nu s-a lungit
măcar cu o milionime de secundă,
de lunea până duminica următoare
timpul meu curgând înapoi, din doi în doi
din șapte în șapte, noapte de noapte.
Dar nu, se pare că scena e neîndurătoare
cât timp am în picioare pantofii balerinei.

contradicție

sunt multe feluri în care viața se strâmbă la tine
când vrea să te dezvețe de prea plin
luându-ți din speranțele naive
cu care împăunat ai năvălit în lume.
te regăsești singur împotriva tuturor
ca macii presărați fără milă și fără soartă
în preajma unui drum de fier
ce nu mai duce, de la o vreme, spre niciunde
trebuie doar să vezi și să auzi,
să intuiești din semnele ce ți se-arată,
să deznădăjduiești din nimic
să-ți pierzi speranța unui rost în lume
și-ți descoperi puterea de-a dănțui, rezistând
în piatra seacă din care nimic nu crește
devenind strateg în propriul tău nume, luptând
contra arșiței și vântului din sufletele celorlalți
revenind mereu și mereu la locul
special creat pentru tine
pe care n-ai să-l pierzi niciodată din vedere
agățându-te de viață ca lianele 
fiindcă ai tot ce-ți trebuie s-o faci
și tot la fel de puține ai ca țestoasa bătrână
ce nu mai găsește nicăieri nici un rost.

Plimbare matinală în pădurea de tei în floare

Duios se trece printr-o pădure de tei în floare
cu gândurile alene încurcându-ți-se prin iarba înaltă,
firava și mlădia iarbă a fiarelor
deschizătoarea inimilor ruginite întîmpinat.

În zorii zilei, doar fluier de mierle  închinat ție
și roua ce-ți udă pielea făcând-o să se înfioare.

Parfumul din aer e-atât de blând cu firea
apasându-ți pleoapele închise ca mâna mamei
pe care întotdeauna ai purtat-o în tine.

Calci și ridici piciorul, speriat de atingerea pielii
pe blănița țepoasă a ariciului mamă
plimbâdu-și puii pe aceeași cărare cu tine
povestind despre mirosurile minunate ale lumii.

Simți vraja în aer oficiată de razele soarelui
fiind un Dumezeu mai mic în lumea ce ți se supune
vrerii care e blândă ca parfumul
bandajându-le blând nemulțumirile.

Marină

pescuiam în apele adânci ale mării liniștea
nici o tulburare a lumii nu ajungea până la mine
valuri,  vremelnice valuri izbeau în pontonul șubred
ațâțat deasupra mării de părelnici stâlpi putrezi 
ghemuită mă concentram să nu muște prada
în aer mireazma serii apăsa ca mătasea
cerul pierzându-se cu totul în mare
iubirea-mi era purtatată pe brațe de ultimele raze
ațipind în siguranță, legănată de vise
în depărtare, argonauți în nenumărate corăbii
se întreceau în căutarea molaticei lâne
de aur era și orizontul, dacă nu cumva aceea
era culoarea iubirii furișându-se pe sub privirile mele.