Exilul interior

 Motto: ” Dumnezeu este un vecin față de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărâmuri și să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă”  (Emil Cioran) 

De câteva ori pe an îmi vine să-mi iau lumea în cap și să încep s-o scot la capăt în alt colț de lume mai potrivit stilului meu de viață, modului meu de a înţelege noţiuni ca omenie, datorie, democraţie, patriotism, societate, valoare. 

M-am simţit de multe ori izolată printre oamenii ţării mele, m-am simţit jenată de noile modele, de obiceiuri, de atitudini, de nepăsare, de nerușinare, de lipsa de respect și de tact, şi m-am tot gândit care ar putea fi calea spre supravieţuire. Dar n-am putut să nu iau în calcul  și că viaţa noastră curge doar într-un singur sens, iar eu trebuie să fac aici, adică în perioada mea temporară de întrupare, tot ceea ce trebuie făcut, pentru că este singura viață de care mă bucur.

O soluție ar fi să fac pasul dincolo, în lumea civilizată, să las în urmă familie, casă, prieteni,  amintiri, să-mi construiesc o viață acolo și să trăiesc apoi cu nostalgii, ori regrete, să mă gândesc, așa cum ziceam deunăzi, la ”ce-ar fi fost dacă”, în loc de ”n-a fost să fie”. Numai că n-am fost niciodată convinsă că stările pe care le-aș trăi într-un eventual exil exterior mi-ar fi fost suportabile. Și așa am ales o formă mai specială de exil, pe cel interior.

Evident, nu este conceptul meu, am citit despre el la alții, dar l-am adoptat pentru că m-am regasit acolo, fără voia mea, iar după el mi-am alcătuit o strategie de viață. Iar asta pentru că n-au existat mai multe opțiuni, pentru că nu s-a putut altfel, pentru că trebuia.

Pentru cei care n-au înțeles până acum despre ce vorbesc, se cuvine să explic sensul meu de exil interior: retragerea din realitatea imediată și cotidiană, evadarea într-o lume personală convenabilă, având propria ei realitate creată de mine, pentru mine, prin mine. O lume care este forma mea de rezistență la  anormal. O lume pe care am mobilat-o și populat-o așa cum gândesc eu lumea, cum mă simt eu bine și care să-mi permită un refugiu față de urâtul cotidian, căci am devenit conștientă că nu am altă cale de adaptare, că nu mai găsesc resurse de raportare la aceasta. Ies din ea dimineața, pătrund în realitatea paralelă în care trăim acum cu toții pentru câteva ore, mă mențin opacă la provocările cotidiene, iar seara reintru senină în lumea mea personală, creată pe potriva mea. Evident, nu-mi reușește întotdeauna, uneori realitatea râmâne agățată de mine mai mult decât mi-aș dori, și sunt nevoită să dau replica. Dar, de cele mai multe ori, strategia funcționează și trec, cu bine, peste.

Vă-ntrebați, probabil, daca nu este alienantă realitatea paralelă în care m-am resemnat să trăiesc, nu este acest mod de viață de-a dreptul schizoid? Poate că da, probabil că da, dar nu simt în acest exil frigul interior, înghețul pe care l-aș simți într-un exil exterior. Nu simt nici frigul și neputința la care m-aș expune încercând să fac față unui cauze pierdute din start. Câți ca mine? Cine știe, probabil că toți cei care, ca să poată merge mai departe, au nevoie să se refugieze în ceva, și cred că ei sunt mulți. Probabil că vom fi percepuți drept lași, prin lipsa de reacție la lumea în care trăim.  Dar eu nu mai am vocație de Don Quijote, am obosit și vreau să mă bucur de cât mi-a mai rămas din viața mea. Utilizez si eu o cale de luptă, invizibilă, din păcate, pentru cei mai mulți: mă încăpățânez să trăiesc așa cum cred eu că trebuie să muncești, să trăiești și să te comporți într-o societate normală. În speranța că ea o fi molipsitoare...

Spune-mi cu cine te insoțești, ca să-ți spun cine ești...

Motto: ”Bucuria omului e omul. Între ei se înfiripă prietenia care umple cel mai întins deșert al sufletului nostru”  J.B. Bossuet

În relativul nostru drum prin viață, ne căutăm repere care să ne confirme personalitatea. Căutăm alți oameni care să ne semene, ori cu care am vrea să ne asemănăm, tocmai pentru a avea certitudinea că nu suntem singurii de felul acela, că nu suntem ciudați și că rațiunea noastră de a fi este, cumva, motivată. Iar asta nu ni se întâmplă numai în viața reală, ci și în cea virtuală. Cel mai concret exemplu este locul unde ne aflăm chiar acum.

Căutările noastre se finalizează în prietenii, amiciții, mentorate, ori, într-o notă mai vulgară, în găști, bisericuțe, bande etc. Aparteneța la toate aceste forme de uniune liber consimțită este benevolă, deși interesele noastre pot fi diferite, mergând de la dorința de legitimitate a statutului nostru, până la cea profitabilitate, oricum ea fiind greu de delimitat; în fond, de pe urma oricărei prietenii te alegi cu ceva, cel mai adesea cu învățăminte despre viață și căile ei neștiute și imprevizibile.

Ce căutăm, deci? Oameni cu aceleași gusturi ca ale noastre, care rezonează la aceleași valori, care credem că ne-ar putea înțelege în acțiunile noastre și în care să putem avea încredere, la nevoie. Astfel, lumina se asociază cu lumina, iar întunericul, cu întunericul, iar asta este previzibil și probabil. Că valorile împărtășite sunt așa de diferite, ținând de cultură, valențe umane, sentimente, idei, aparteneță politică, statut social, interese, ăsta este, deja un alt aspect. Nu puține sunt cazurile în care ajungem să ne legitimăm valoarea prin anvergura mentorilor, ori a prietenilor noștri, sperând ca, prin asta, să căpătăm și noi din prestigiul lor. Căci nu întotdeauna, în astfel de alăturări, ipocrizia ne  părăsește cu totul, fiind conștienți că umbra pe care o fac ei pământului se poate extinde și asupra noastră.

Întâlnim chiar și cazuri în care întunericul tinde să iasă la lumină, să absoarbă din intensitatea ei să evolueze spre altceva, evident, figurat vorbind; iar dorința intunericului de a se asocia luminii devine  astfel posibilă, căci orice fantă de lumină crează o breșă în mijlocul întunericului, prin care se poate zări.  Dar să nu mai bat câmpii, și să revin la chestiune!

Alăturarea noastră de alți oameni ne face vizibili pentru ceilalți. Suntem judecați după familiile noastre, după prietenii noștri, după grupurile de interese lângă care ne alăturăm, uneori făcând asta voit, alteori doar întâmplător. Mama, ca să citez iar din clasici în viață, are o vorbă: ”prostul la prost trage, și deșteptul la deștept” și am tot auzit asta de atâtea ori, în ultimii cincizeci de ani, încât m-a făcut să fiu atentă la oamenii cu care vorbesc. Evident, mama nu se referă aici la prostie ca simplitate, ci la calitatea faptelor cuiva.  Dar cred că are dreptate. Poate că pare discriminatoriu, dar amicițiile pe care le avem ne dau, ori ne iau  din măsura omului care suntem.

Evident, ca să înțelegi mai bine tema, trebui să fii, măcar puțin, psiholog. Uneori este suficient numai și să fii un bun observator al lumii în mijlocul căreia trăiești. De-aia zic din nou, cu riscul de a deveni plictisitoare: să trăim atenți la ceilalți și cu ceilalți. Fără a fi elitistă și discriminatoare, e bine de avut în vedere că, dacă te afli, fie și din întâplare, în covata cu lături, riști să te lași mâncat de porci.

Oamenii cu principii

 Motto: ”Este mult mai ușor să lupți pentru principiile proprii decât să le respecți.” (Alfred Adler)

Să fii un om cu principii, înseamnă să fii o persoană cu păreri și convingeri ferme, de regulă morale și, trăind, să le respecți întocmai, în tot ceea ce înfăptuiești.  În mod normal, asemenea oameni ar trebui să fie stălpii societății, să ne ofere nouă repere de viață.

E însă ceva vreme de cand a inceput sa-mi fie teamă  și  mă feresc de oamenii care se declară ca având principii, căci, în ultima vreme, se vor așa tocmai oamenii care nu știu ce înseamnă acelea și nu le-ar recunoaște, nici dacă ele le-ar sări în ochi. Mai bine zis, mi-e teamă de inflexibilitatea lor și de încremenirea în niște idei care unor astfel de oameni li se par cele mai porivite pentru a defini anumite situații de viață. Când aud pe cineva ”eu sunt un om cu principii”, îmi vine să fug, sa ma volatilizez, să mă transform în ceva inanimat. Vă miră, poate, această declarație, dar iată explicația ei: inflexibilitatea acestor oameni duce către un singur sens, anume către intoleranță. Dar nu numai tinerilor li se întâmplă să fie fixiști, mai jalnici decât ei sunt vârstnicii frustrați de viață care, în lipsa altor realizări, se cred depozitarii principiilor absolute de viață.

 De cele mai multe ori se declară principiali tinerii care nici măcar n-au idee despre ce vorbesc, căci ei n-au experiența de viață necesară pentru a-și forma principii adevărate. Ei nu au avut timp să învețe ce înseamnă compasiunea și înțelegerea, tot ce-și pot forma fiind doar opinii fruste. Se înțelege de aici că trebuie să fi trăit suficient, să capeți înțelegerea lucrurilor, să fi trecut prin câteva experiențe semnificative și să fi fost pus in situația de a exersa alegerea. Principiile lor nu depășesc limita declarațiilor cabotine și țin mai mult de intoleranță, decât de rectitudine.

”Oamenii cu principii” de tip nou au convingeri ferme în ceea ce privește ordinea, dreptul la viață, corectitudinea, dar, dacă-i analizezi mai bine, îi descoperi sub coaja lor subțire pe misogini, rasiști, șovini, neîngăduitori, nemiloși, intoleranți, egoiști. Principiile lor se rezumă la a le fi lor bine, la a se căpătui cu tot dinadinsul, la a face orice pentru a obține ce le trebuie, la ”ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” și ”să moară și capra vecinului”. De-asta spuneam că mie, una, îmi  vine să fug când aud de oameni cu principii. Cu cât e omul mai găunos, cu atât e mai plin de principii.

Și eu am fost tânără, prin urmare și eu am suferit de boala ”principiilor”. Acum nu mai am decât opinii și nici acelea prea ferme. Căci viața m-a învățat să ascult și părerile altora, să cântăresc, să mă întreb, să aleg și să mă îndoiesc de alegerile mele. Și, cu cât trece timpul, cu atât sunt mai îngăduitoare în materie de principii, căci totul se dovedește a fi doar parte din marea trecere.

Doar câteva gânduri disparate...

Motto: ”Începi să mă plictisești, îl întrerupse iarăși glasul ruginit, și asta este foarte periculos. Într-o clipă am să vă uit pe toți cu totul și cu totul, și nu veți mai fi în stare nici măcar să vă mai aduceți aminte ce-am făcut cu voi. Ce uit eu, nu numai că încetează să existe, dar în primul rând nici nu a existat vreodată”. Peter Beagle

N-am mai scris de ceva vreme și, probabil, nici nu voi avea timp curând. Dar voi transcrie aici câteva gânduri fugare de azi, ca să nu le uit, în ideea că, poate, le reiau și le dezvolt cu altă ocazie.

Mă miră adesea că oamenii preferă să rămână blocați în situații sociale și profesionale care nu li se potrivesc, nu îi împlinesc și nu îi reprezintă. Și nu pot  înțelege, cu nici un chip, cum nu încearcă să iasă din asta. Se complac să zacă în aceeași baltă stătută care-i putrezește pe dinăuntru, dar nu fac nimic să se extragă din ea. Sunt nemulțumiți, debusolați, dar așteaptă. Ce, nici ei nu știu.

Drumul nostru spre moarte începe odată cu nașterea, iar moartea nu este un eveniment subit, este unul de trecere; de fapt, de mare trecere.  Între naștere și moarte, bâjbâiala noastră se poate dovedi uneori remarcabilă, alteori sinistră. Dar uite că de-abia azi m-am gandit la asta și mă întreb dacă nu este deja cam târziu.

Devotamentul este la fel de important pentru psihicul uman ca tandrețea. Unul fără cealaltă nu oferă cuiva deplinătatea setimentelor așteptate.

Ce-o fi în capul unui prinț când îi duce prințesei iubite, drept ofrandă, capul unui balaur?! (Desigur, ma refer la prinții din povești)!

Cel mai aspru îi judecă pe ceilalți tinerii, la vârsta la care sunt complet lipsiți de experiență de viață. Intoleranța lor este exprimată în termeni ultimativi și apocaliptici, căci lor viața n-a apucat să le frângă aripile. Uneori, mi-e frică de acest gen de intolerantă  afișată.

Ce-am mai citit și m-a pus pe gânduri...

 

Motto 1: ”Amice, orice teorie-i gri, doar pomul auriu al vieții-i verde” (Goethe, Faust)”

Motto 2: ”Cât de fragil și de straniu este totul pe lumea asta!” (Andrei Makine, Fiica unui erou al Uniunii Sovietice)

Azi am citit, pe nerăsuflate, singura carte a lui Andrei Makine pe care nu apucasem s-o citesc până acum, dintre  toate ale lui traduse în România: Fiica unui erou al Uniunii Sovietice. Diferită ca stil de toate celelalte, am tot încercat să-mi dau seama unde vrea să ajungă în această carte, de ce a fost prima pe care Occidentul i-a luat-o în considerare și de ce a produs ea așa un interes ridicat, fiindcă, până într-un anume punct, mie nu-mi spunea nimic. Și m-am dumirit abia spre sfârșitul ei. Am înțeles că, fără o astfel de carte, Franța nici n-ar fi observat ce autor desăvârșit este Makine și ce stil deosebit are. A fost, într-un fel, ”pactul” lui cu diavolul literar, pentru a ne arăta, mai apoi, de ce este în stare. Deși cartea nu este proastă, ea nu este a lui Makine pe care îl iubesc eu din Testamentul francez, din Pamântul și cerul lui Jaques Dorme, din Pe vremea fluviului Amur, ori din celelalte. Dar să vă povestesc  întâi despre ce este vorba.

Romanul focalizează, în paralel, două existențe, a unei familii sovietice și a fiicei acesteia; în esență el urmărește destine și motivații ale acestor destine și ale compromisurilor de tot felul la care eroii au fost nevoiți să recurgă pentru a supraviețui. Pentru occidentali, romanul poate să fie unul exotic ori pitoresc, care povestește alte pagini, doar bănuite, ale existenței duse de est europeni în timpul ciumei roșii. Pentru noi sunt pagini dureroase, despre adaptările forțate pe care a trebuit să le suferim toți la o societate anormală, despre motivația care i se poate atribui așa-zisei noastre ”rezistențe” la dictatură, despre cum, atitudini  care altfel ar trebui repudiate, capătă o explicație și devin de înțeles într-o societate totalitară.

Primul fir al romanului reprezintă o poveste de dragoste între doi tineri sovietici care s-au cunoscut pe frontul celui de-al doilea razboi mondial, el soldat rănit, ea infirmiera care-i salvează viața, evenimentele ulterioare unindu-le destinele, supraviețuind, în acele vremuri atât de grele, doar datorita armoniei pe care iubirea a adus-o familiei lor. In urma faptelor de vitejie din război el este declarat ”erou al Uniunii Sovietice” ceea ce-i umple de mândrie pe amândoi, dar le și ușurează, într-un fel, viața în acele vremuri tulburi. Grav rănită în război, ei i se interzic eforturile  și nașterile, ceea ce n-o împiedică, totuși, să aibă doi copii, din care supraviețuiște fetița care devine eroina numărul doi a romanului. Într-un accident stupil, la o coadă la unt (cozile acelea la care stăteam și noi pentru a găsi mâncare și care sunt descrise desfășurându-se exact ca ale noastre), mama moare, eroul nostru se trezește, dintr-odată, singur și, regăsidu-se singur (fata este deja studentă) devine alcoolic. Dintr-un respectabil, devine pentru toți un paria, gândindu-se, în final, să se sinucidă. Scurta lui revenire la normalitate se dovedește un eșec.

Al doilea fir al romanului o urmărește pe fata lor, studentă la Moscova la Institutul de limbi străine, și modul în care ea deschide ochii în viață. Deja perioada este cea a anilor ’82- ’83, iar modul de supraviețuire în lumea sovietică este asemănător cu al lumii românești, ca două picături de apă. O întâmplare căreia îi cade victimă o determină să devină, fără prea multe remușcări, colaboratoare a KGB-ului, lucrând într-un institut de comerț exterior, rolul ei fiind de însoțitoare a reprezentanților companiilor occidentale care soseau în Moscova pentru diverse contracte cu statul. Munca presupunea, evident, prostituție și informare a KGB-ului, răsplata fiind o existență mai lejeră material. Acest fel de viață, la un moment dat, îi zgândăre puțin conștiința și încearcă o revenire la viața normală. Numai că încercările prin care este nevoită să treacă nu-i lasă alternativă, obligând-o să se împace cu condiția ei și să ducă, pe mai departe, aceeași existență duplicitară și chinuită cu care încearcă să se împace.

Ce m-a pus pe gânduri în urma acestei lecturi a fost asemănarea modului de viată sovietic cu cel pe care l-am dus noi aici, în perioada optzecistă: aceleași cozi, aceleași produse lipsă, același mod de reacție a populației, aceeași populație copiată la indigo. Același mod de represiune, deși parcă un KGB mai subtil, dar uzând de același mod de racolare; aceleași interese, aceleași obiceiuri, aceleași practici. Prin urmare, nici o deosebire, dovadă că, urmând rețeta, gustul mâncării este identic. Un experiment extins la câteva popoare care au devenit, ulterior, populații fără conștiință, singura preocupare fiind supraviețuirea, fără a-ți mai pune probleme de morală, milă, normalitate, firesc. Același mod de a reacție la oamenii în nevoie, el fiind nepăsarea. Același fel de  ”descurcăreală”, de care unii mai suntem mândri și în prezent.

Citind cartea, te gândești că, dintr-o astfel de societate, nu prea ai cum să scapi, devenind pe viață prizonierul ei și începi să te luminezi cum de a fost posibilă o asemenea subjugare a conștiințelor. Dacă ești nevoit să trăiești instinctual, morala chiar începe să nu mai conteze, căci, orice încercare a ta de evadare se lovește de indiferența celorlalți care acționează ca o constrângere. Iar dacă celorlalți nu le pasă deloc de tine, sfârșești prin a le răspunde și tu la fel. Trăiești în mijlocul unei societăți care nu-ți permite să fii altfel decât ea, care te copleșește, singura scăpare fiind adaptarea. Prin urmare, nu se mai pune problema să judeci faptele acelor personaje, ele fiind nevoite să acționeze așa cum au acționat. Citind, nu poți să nu te gândești: eu ce aș fi făcut în locul lor? Și nu am găsit decât un singur răspuns – ca să înțelegi pe cineva, trebuie să intri în papucii lui și să umbli cu ei.

Despre îndoială

Motto: ”Când visează, omul nu se îndoiește niciodată!” (G.B. Show)

Căutând un motto care să fie cât mai sugestiv pentru acest subiect, și încercând să evit cartezianul ”dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum”, am observat, cu surprindere, cât de diferite pot fi părerile unor oameni celebri referitor la acest subiect. Unii consideră că numai proștii au certitudini, alții că, îndoindu-te, pierzi lucruri prețioase pe care nu le mai faci de frica eșecului, alții că îndoielile trebuie ascunse,  căci exprimându-ți-le, riști să pari necredibil. Evident, mi-a fost greu să aleg, pentru că am conchis că, a se îndoi ține de starea de reflexivitate a fiecăruia, prin urmare, de personalitate. Acesta este și motivul pentru care m-am oprit la citatul de mai sus care poate exprima un grad oarecare de adevăr despre starea de îndoială, dar lasă opțiunile deschise pentru o definire personală.

Dicționarul dă câteva sensuri pentru îndoială, deși fiecare dintre ele are, pe lângă sugestia îndoielii, și altceva în plus:  ezitare, dubiu, incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială. Numai că nu mi-am propus aici să analizez semantica cuvântului, ci să vorbesc despre starea ca atare și despre modul în care ea ne influențează existența. Să te îndoiești, înseamnă să iei în calcul și cealaltă față a lucrurilor și să ții seama de ceea ce poți descoperi acolo.

Deși nimeni nu poate fi sigur de nimic atunci când urmează să ia o decizie, îndoiala nu este o stare caracteristică tinerilor; începi să te îndoiești pe măsură ce îmbătrânești și îți pui întrebări, începi să definești și să delimitezi categorii, să  faci diferențe, prin comparație. Îndoielile apar  după căderile pe gânduri care, nici ele, nu le sunt sortite tuturor.  Odată ce începi să cunoști această stare și să-i acorzi atenția cuvenită, luarea unei decizii nu mai este atât de ușoară, căci vei gândi de două ori înainte să hotaraști o singură dată. Starea de îndoială se împletește atât de strâns în tot ceea ce facem, încât, unora, ea ne-a devenit a doua natură. Și-atunci ne putem întreba, e îndoiala o stare frecventă petru toată lumea, ori numai pentru unii?!

De bună seamă, există și oameni care nu s-au îndoit niciodată de ei și de nimic din ceea ce fac și gândesc, iar aceștia sunt oamenii care se pun pe ei în centrul lumii, cu soarele gravitând în jurul lor; însă nu eu sunt chemată să stabilesc dacă ei fac parte din categoria fericiți, ori nefericiți, probabil că este constructiv pentru ei, ca persoane, să viețuiască așa. Asemenea atitutudine ți-ar putea face însă invizbile multele nuanțe ale vieții, ea să devină mai ternă pentru tine,  alegerile pe care să fie mai neinteresante, căci lucrurile nu sunt, mai niciodată, doar albe, ori doar negre. Atâtea nuanțe intermediare pot colora viața, iar lor alegerile astea le pot scăpa.  Să n-ai nici un dubiu în ceea ce te privește înseamnă să urmezi un singur fir, să știi unde duce el, să prevezi totul și să nu te surprindă nimic. Din multitudinea de opțiuni tu s-o fi ales pe cea mai potrivită și să fi acționat în modul cel mai nimerit cu putință. Întrebarea este: în realitate, se întâmplă așa? Probabil că nu, căci gândul neterminat, fapta oprită la jumătate sunt și ele semne de îndoială menite să atragă atenția celui în cauză și să-l pună pe gânduri.

Trebuie să recunosc că eu una mă îndoiesc destul de frecvent, deși nu pot spune că mi-e greu să aleg. Balanța din mine cântărește și, dintre două soluții, o alege pe a treia. Dar nu pot să nu mă întreb, înainte de a lua o decizie: oare fac bine? ce fac eu îmi folosește, ori e de vreun folos cuiva? ce hotărăsc eu acum prejudiciază pe cineva? sunt eu cea care trebuia să facă asta, ori mă pripesc? e momentul acum, ori el deja a trecut? Ca să nu fiu părtinitoare, mă îndoiesc de tot ceea ce reprezint, de la: despre cum gandesc, cum arăt, cum le apar celorlalți, până la rostul meu,  sensul vieții,  mecanismele care ne împing mai departe, încercând să găsesc o scuză pentru îndoielile mele căci mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist.

Tandrețea unui bărbat

Motto: Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Octavian Paler

Printre toate lucrurile agasante și stresante care mi-au bulversat săptămâna și cu care, dacă-aș fi rămas, oboseala mea la sfârșit de săptămână ar fi fost deplină, mi s-a întămplat să asist la o situație atât de ...inedită (?) ... deosebită (?) care mi-a colorat frumos o seară altfel pierdută din start. Și, atât de inedită fiind, m-am hotărât să v-o povestesc și vouă. Și vă avertizez că acest articol va fi altfel decât cele cu care v-am obișnuit până acum

Mă aflam într-o zi în biroul unui coleg, discutând profesional pe marginea unui document de serviciu anost, dar care cerea niște precizări și nu suferea amânare pentru a doua zi. Colegul meu, un om de vârstă medie despre care nu știu mai nimic, nu pare a se deosebi prin nimic de restul colegilor de vârsta lui, nici prin cultură, nici prin sensibilitate, nici prin preocupări. Iar, dacă mă gândesc la faptul că noi mai suntem și medici veterinari și nu ne putem lăuda că ne dau sensibilitatea și sentimentalismul afară din casă, uimirea mea ulterioară a fost multiplicată.

Cum spuneam, discutam și, de 2-3 ori în timpul discuției, i-a sunat telefonul mobil; de fiecare dată după ce a aruncat o privire fugară la apelant, l-a închis fără să clipească, pentru a nu mă lăsa pe mine să aștept, ori pentru a nu mă simți jignită. La următorul apel însă, privirea a zăbovit un pic pe ecran, a  cântărit  dacă să închidă, dar s-a răzgândit rapid și a răspuns. N-am putut decât să presupun că cea care l-a sunat a fost o femeie, după modul în care i s-a iluminat fața, i s-a înmuiat vocea și o duioșie deosebită i-a metamorfozat  fața  și atitudinea neutră de până atunci. Era ca și când i-ar fi răspuns unei femei de care era îndrăgostit, dar nu ca un adolescent aiurit, sau ca un tânăr prea nervos și grăbit, ci ca un matur stăpân pe sentimentele lui care, totuși, în materie de relații își mai păstrează (cum oare?) un anume grad de inocență; un bărbat neobișnuit care este în stare de o tandrețe deosebită, un gen de tandrețe pe care eu, deși pot spune că am trăit suficient, n-am mai observat-o exprimată la nici un  altul până acum.
 

Discuția a fost destul de scurtă, iar tonul ușor șăgalnic, fără a putea fi însă asemnănat cu flirtul, ori cochetăria, deși ceva din toate acestea la un loc se amesteca în discuție, păstrând însă tonul cel mai politicos și mai cald de care era în stare. A fost prima dată când m-am gândit că poate colegul meu nu e însurat și se află la începutul unei relații care-i place și care-l stimulează, și că trăiește poate un gen de idilă ca cele de pe vremea părinților noștri în care curtarea era lungă, comunicarea era esențială în cunoaștere și se scriau lungi scrisori în care flirtul era doar o aluzie menită să aprindă pasiunea, iar restul era așteptare.

Deși pare ilar, un moment cred că am invidiat-o pe femeia de la ”celălalt capăt al firului” pentru afecțiunea și genul acela de tandrețe deosebită care răzbătea din discuția și din toată atitudinea bărbatului din fața mea pentru ea. Fiind femeie și eu, evident că aș fi curioasă s-o cunosc, să văd ce femeie poate inspira cuiva asemenea tandrețe dintr-un soi atât de aparte cum eu n-am mai văzut până acum. Nu m-am îndoit niciodată că există bărbați tandri, deși, în tandrețea lor, întotdeauna am observat că se insinuează și o anume duritate inerentă. Însă episodul la care am asistat, nu numai că a bucurat-o pe ea, dar m-a bucurat și pe mine, fiindcă am putut vedea că astfel de sentimente și astfel de oameni mai există. Mă tem numai  că modul în care vi l-am relatat nu a putut fi la înălțimea momentului la care am asistat.