Despre emoții

Motto: Orice lucru se poate transforma în contrariul său, așa încât dăm din râs în plâns și invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat. Sentimentele opuse (ne spun fizicienii) generează această undă. Depășind un anumit prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă până la asemănare. Ne putem mișca creativ numai între extreme, nu și dincolo de ele. Marile fericiri se strivesc sub pașii unor întâmplări care ne transportă uneori într-un mare Iad. (Octavian Paler)

Un lung șir de emoții ne ordonează viața socială și afectivă, cel puțin de când începem să devenim conștienți de existența noastră. O zi suntem triști, în a doua suntem veseli și o uităm pe cea anterioară care ne-a întristat, în funcție de emoțiile cotidiene și de trăirile induse de acestea. Sunt rare zilele plate din punct de vedere emotiv și nu ne omorâm cu firea după ele. Trăim amestecat emoții urâte și emoții frumoase, emoții care ne bucură și altele care ne întristează și frustrează, emoții pozitive și emoții negative. Unele dintre ele ne induc stări aproape de exaltare, altele ne conduc spre melancolii ori depresii profunde. Dar, indiferent de felul lor și de cauzele ce le generează,  trăirea emoțiilor ne face să ne simțim vii.

Emoțiile sunt cele care ne încheagă amintirile și ne consolidează memoria. N-avem nici un motiv să ne amintim zilele în care nu ni s-a întâmplat nimic, doar pe cele când ceva ne-a făcut fericiți, ori triști: o bucurie extremă pentru nașterea unui copil, cucerirea unei inimi, câștigarea unui premiu, dobândirea unui statut, depășirea unei faze dintr-un ciclu istovitor, dar și moartea cuiva drag, o pierdere incalificabilă, o tristețe covârșitoare. Uneori emoțiile sunt atât de vii, de dureroase, încât devin palpabile pentru cel care le trăiește, iar gestionarea lor se poate transforma într-o problemă. Alteori, trecerea de la o stare la alta are loc atât de neașteptat, încât te surprinde, nelămurindu-te,  a se vedea râsu'-plânsu'.

Pentru expresivitate și delimitare, oamenii denumesc emoțiile, identificându-le și adaugând lângă ele epitete pentru aprofundarea sugestiei: tristetea poate fi grea, amara, profundă, seacă, întunecată, de sfârșit de lume; iar bucuria poate fi caldă, învăluitoare, deplină și mai găsiți voi cum. Cineva, închipuindu-și bucuria, a colorat-o ca pe un curcubeu! Iar altcineva, încercând  o culoare pentru tristețe, a ajuns la concluzia că nu se poate defini o culoare pentru o astfel de realitate, nuanțele s-ar amesteca, iar ce s-ar obține ar avea culoarea incertitudinii. Și doar se știe că toată lumea fuge de incertitudine!

Pentru firile sensibile, emoțiile pot deveni covârșitoare și dăunătoare, dacă echilibrul dintre cele negative și cele pozitive este încălcat, părând a fi foarte important ca proporția covârșitoare să revină celor pozitive, altfel.... Există și oameni care știu să vadă în tot răul și partea lui de bine și pe care emoțiile îi călesc  pentru viitoare încercări, transformându-le, cu înțelepciune, în izvoare de înțelegere. Aceștia sunt meniți să ilustreze zicala: "sa nu-i dea Dumnezeu omului cat poate să ducă" și să mai rămână și la suprafață, precum untdelemnul deasupra apei.

Oricum, mi se pare mai firesc și infinit mai normal să trăiești fiecare emoție de care ai parte, decât să faci abstracție de emoțiile tale; nu știi niciodată când broscoiul se poate transforma în Făt -Frumosul, când coliba de stuf se transformă în Palatul de Cleștar, ori când firul de ață aruncat peste râu se tranformă în Podul cu Totul și cu Totul de Aur, că doar poveștile au fost și ele adevărate, demult, odată. Și, oricum, tristețile și bucuriile sunt și ele ale noastre, să ni le asumăm, așadar!

  Nu e mai puțin adevărat că există și oameni pentru care emoțiile nu înseamnă mare lucru, aceștia făcând parte din tagma nesimțitorilor. Dar, în acest fel, nu sunt ei niște morți...vii?!

Anonimatul in mediul virtual

Motto: Până când nu renunţăm la ceea ce nu a fost niciodată menit să fie al nostru, adică la rolul de dumnezeu al vieţilor noastre, nu vom avea deloc pace cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi nu vom fi niciodată liberi. (Anonim)

Fără nume, fără personalitate, nevăzut, necunoscut. Invizibilul ori slab conturatul, neînsufleţitul fără drept la opinie, fără drepturi în general, asta reprezintă anonimul, deşi cei care recurg la anonimat parcă nu-şi dau seama de acest adevar. Poate că intenţiile lor de relaţionare nu sunt neapărat rele, poate că nu toţi sunt de rea-credinţă, dar cu siguranţă nu realizează genul de dispreţ manifestat faţă de ceilalţi prin anonimatul lor angajat. Ei profită de deschiderea celorlalţi, fără a fi implicaţi în nici un fel şi nerealizând că atitudinea lor poate genera impoliteţe, libertăţi nemăsurate, atitudini mult prea neconvenţionale, căci anonimatul poate implica lipsa cenzurii în atitudine.

Că realizează ori nu, cei care vin în relaţie cu aceşti anonimi se pot considera în pericol în orice moment al relaţionării lor: ei pot fi cei expuşi, răniţi în sentimente, atacaţi verbal, fie că generează ori nu acest tip de reacţie. E drept că cei care utilizează pentru socializare mediile virtuale îşi asumă din start şi atare gen de relaţii, dar continua evoluţie a acestor medii, vezi face-book, i-a îndepărtat, încet, încet, pe teribilişti şi exhibiţionişti şi a creat relaţii mult mai amicale şi fireşti între indivizi. La fel de drept este ca, daca toti am refuza solicitările anonimilor, mediul virtual ar deveni mult mai curat şi mai sigur!

Ce-i poate determina pe oameni să aleagă să fie anonimi în relaţiile lor cu ceilalţi e un lucru asupra căruia avem de ce medita. Ce fel de persoane sunt aceştia, dacă deschiderii celorlalţi, de care şi ei se bucură, le răspund cu anonimatul care, dacă stai să te gândeşti bine, poate fi interpretat şi drept încercare de ascundere a ceva. Dacă e de înţeles, dintr-o prudenţă exagerată aş zice eu, că îţi ascunzi o poză, şi poate ai motive să o faci, nu înţeleg de ce trebuie să îţi ascunzi vârsta, profesia, genul şi alte aspecte care, în mod firesc, ar facilita dialogul şi chiar oarecare afinităţi...elective.

Probabil că anonimii îşi închipuie că viaţa lor reală este în altă parte şi chiar sunt convinşi de asta, deşi eu cred că se înşeală; dacă viaţa ta reală simte nevoia de această completare prin relaţii virtuale, înseamnă că acest gen de relaţie îi lipseşte; că asta înseamnă împărtăşiri de idei, voieurism, flirt, nevoia de oameni noi cu aceleaşi afinităţi spirituale ca ale tale etc., e opţiunea ta. În aceste medii virtuale căutăm ce ne lipseşte şi poate că nu ne dăm seama că asta ne crează o anume dependenţă pe care o acceptăm, ori nu. Dar, dacă ne-o asumăm, înseamnă că ne-o putem şi trata; dacă nu ne-o asumăm, poate că avem o problemă. E posibil să avem o problemă cu recunoaşterea şi înţelegerea a ce trăim, în general.

Practic, în afară de o precauţie maladivă, cam nimic nu te poate determina să manifeşti această prudenţă exagerată în relaţiile cu ceilalţi. Dacă însă alegi să fii anonim, este foarte posibil ca tu să fii cel ciudat care nu ştie să relaţioneze, nu are încredere în oameni, nu îşi asumă nimic, nu se poate integra, simţind nevoia să stea tot timpul la pândă. Poţi să fii cel care aşteaptă de la toţi, ia de la toţi, îi judecă pe toţi, simţindu-te în siguranţă sub anonimatul tău protector. Poţi, la un moment dat, să te simţi şi un pic special, un pic atotputernic, un pic intangibil. Şi poţi, astfel, să ai senzaţia de bine. Dar, ştiţi ce?! Eu nu cred că, în acest fel, vei putea conta vreodată, cu adevărat, pentru ceilalţi

Celălalt...

Motto: Orice om - singur - e aşa de puţin, că nici nu-i poţi zice om. Abia toţi oamenii împreună fac un singur om. Oamenii nici nu sunt; este unul singur şi acela suntem toţi laolaltă.(Lucian Blaga)

 

Ar trebui să fie ușor pentru oricine să vorbească despre "Celălalt", în ideea că fiecare ar trebui să aibă pe cineva lângă el, ori măcar în gând, la care să se raporteze ca la "Celălalt".   Nevoia se naște din trebuința fiecăruia de a  avea un termen de comparație și o imagine ideală a ceea ce ar fi vrut să fie, dacă...

Prin urmare, Celălalt poate fi o persoană concretă, ori o abstracțiune, ce ne întreține speranța. În Celălalt, fiecare dorește să găsească ceea ce îi lipsește: încredere, bunătate, curaj, siguranță, frumusețe, iubire. Chiar și cei mai singuratici dintre noi avem propriile noaste proiecții despre Celălalt și, evident, propriile speranțe că el există și trebuie numai identificat printre ceilalți, adus și învățat să trăiască lângă noi, cu noi, pentru noi. Căutarea Celuilalt poate deveni un țel pentru oricine și nimeni nu cred că mă poate contrazice aici. Iar Celălalt ne este necesar fie numai și pentru a nu ne mai gândi atât la noi înșine.

Există  criterii reale de recunoaștere a Celuilalt ? Cum   să-l recunoști atunci când îți iese în cale, ca să nu greșești și, involuntar, să-l ignori? Adevarul este că nu prea există nici o rețetă după care să nu dai greș; orice criteriu prestabilit după care încerci  să-l alegi, poate fi hazardant. Poți s-o faci având în vedere  senzația de încredere și de siguranță pe care o ai în apropierea lui,  după senzația de bine pe care o resimți în răgazul petrecut împreună, după emoțiile pe care ți le stârnește simpla apropiere, după starea de om complet pe care ti-o transmite și te face s-o simți când îl ai aproape, după senzația de bunăstare spirituală ce intervine în urma schimbului de idei dintre voi. Toate se pot dovedi însă,  în ultimă instanță, impresii, senzații, fabulații, ori simple pusee  hormonale; de observat că, din categoriile enumerate mai sus, nici una nu constituie un criteriu palpabil, material.

Pentru pragmatici, Celălalt e, neapărat, o întrupare, pentru idealiști el poate fi un  dor, ori o dorință. Unii se pot minți că l-au întâlnit pe Celălalt, deși, lângă ei, se află doar Altul, și pot trăi cu această confuzie toată viață. Alteori, acest Altul este recunoscut, dar este acceptat pe furiș, fiind un înlocuitor ca orice Alt înlocuitor. Depinde de om și de ce așteaptă de la viață. Depinde și de răbdare, de putere, de gradul de acceptare. Nu în ultimul rând, depinde de conștientizare.

E esențial să-l întâlnești pe Celălalt? Pentru mine este, cu siguranță! Pentru că, pentru mine, Celălalt este termenul meu de comparație, este eul care mi-aș dori să fiu, este plăcuta stare de speranță, așteptare și visare, este senzația de viu și nevătămat. Este credința că basmele au în ele ceva real, și n-au cum să nu aibă, și că monotonia și urâțenia pot fi ținute în spatele ușii tale, căci controlul încuietorii  îți aparține. Este perpetuarea libertății fizice și spirituale, a credinței că nu e niciodată târziu pentru căutare și găsire, că posibilitățile sunt mereu deschise. A accepta un Celalalt în oricine Altul e dezarmarea de la speranță și de la visele copilăriei  și adolescenței.  E moartea înainte de vreme, e un corp prea strâmt de locuit, e un spirit nepopulat și nearticulat. In definitiv, Celălalt ești cel care ai fi vrut să fii si n-ai fost niciodata.

Mă veți disprețui, poate, pentru naivitățile și așteptările mele...Dar voi, da, voi, l-ați întâlnit pe Celălalt? Sunteți siguri că el nu e doar Altul?

Gânduri fugare despre așteptare și ce le putem cere altora

 
Motto: "Să nu uiți că orice așteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viața" (Octavian Paler)

Cu bucurie, am descoperit zilele astea un autor nou: Andreï Makine; iar lectura romanului lui Femeia care aştepta mi-a sugerat gândurile pe care vi le voi împărtăşi aici. Pe scurt, eroina romanului, o învăţătoare de ţară cu studii universitare aprofundate, retrăgându-se într-un sătuc izolat dintr-un colţ de lume, aşteaptă treizeci de ani întoarcerea logodnicului ei plecat cu ultimul contingent să lupte împotriva Germaniei în cel de-al doilea razboi mondial. Jurămintele rostite la despărțire au constituit pentru ea un angajament, dar nu şi pentru logodnic care, declarat dispărut pe front dintr-o eroare, se stabileşte la Moscova unde-şi face o viaţă personală, fără să o anunţe şi pe ea care rămâne fidelă promisiunii de la 16 ani, ratându-şi o carieră universitară şi un alt mod de viaţă. De această femeie aparte în ceea ce priveşte comportamentul şi mentalitatea se îndrăgosteşte un tânăr cercetător cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, venit întâmplător în sătucul din Siberia izolat de lume, iar romanul continuă în jurul acestei întâmplări. Romanul foarte bine scris, fără patetisme şi melodramă, m-a captivat foarte repede; ca şi autorul, de altfel.

Bun, să revin la temă, întâi cu nişte întrebări: merită să aştepţi o viaţă întreagă pe cineva ori un eveniment, în ambele cazuri iluzorii, să fii, prin urmare constant promisiunilor făcute în tinereţe când încă nici n-ai deschis ochii asupra a ceea ce înseamnă viaţă? Este aceasta o irosire, ori o cale spre desăvârşire a persoanei care-şi pune la încercare caracterul? Ce ne putem permite să cerem altora?

Răspunzînd global, eu aş înclina să cred, mai degrabă, că o atare aşteptare este o irosire, pentru că n-ai de unde să ştii ce pierzi aşteptând să se materializeze o iluzie. Poţi trece pe lângă oportunităţi special create pentru tine, iar tu să nu le dai curs pentru că, într-un moment al vieţii tale în care nu ştiai cum vor evolua lucrurile ţi-ai luat un angajament care să-ţi depăşească posibilităţile. Ori pentru că, dus de entuziasmul tinereţii, ai rostit prea repede o promisiune. Sau pentru că, pe atunci, nu realizaseşi încă direcţia ireversibilă a vieţii. Fie şi pentru că nu descoperiseşi încă faptul că certitudini nu ai decât în tinereţe, îndoielile venind odată cu bătrâneţea. O astfel de aşteptare ce se poate transforma într-un sacrificiu nu face decât să-ţi limiteze opţiunile, fie ele şi liber asumate. Iar eu cred că nimeni nu are dreptul să-ţi limiteze evoluţia obligându-te la privaţiuni, de orice fel ar fi acestea.

În lipsa unui răspuns concret în care ştii la ce să te aştepţi, nici cel căruia îi faci promisiunea n-ar trebui să te încurajeze la aşteptare şi să te oblige să iei decizii greu de respectat. Nimeni n-ar trebui să-şi permită să ceară altuia ceea ce el însuşi n-ar putea respecta ori oferi. Căci sacrificiul este liber asumat de persoana care doreşte să se sacrifice unui scop, dar nu întotdeauna acest sacrificiu este meritat.

Prin urmare, ce ne putem permite să cerem altora fără să-i prejudiciem? Putem pretinde de la ei respect, în condiţiile în care merităm acest respect, prin conduita noastră. Mai putem avea pretenţia la sinceritate dacă, la rândul nostru, suntem sinceri cu cei cu care întreţinem relaţii de orice fel. De asemenea, am mai putea cere încredere, în măsura în care şi noi oferim încredere. Şi cred că asta e cam tot ce putem pretinde, conştienţi fiind că ar trebui cerute numai în “contrapartidă”. 

În urma înfiripării unor relaţii avem aşteptări de la parteneri şi suferim când aşteptările noastre n-au răspuns, ori sunt înşelate. Nimeni nu-i vinovat de această suferință în afară de noi înșine, pentru că  nu vrem să acceptăm că nu putem  pretinde altora iubire, nu putem aştepta recunoştinţă, nu putem cere sacrificiu, chiar dacă noi  le oferim pe toate. Sau putem, dar n-ar trebui să ne permitem asta, căci atunci deja le impunem restricţii celorlalţi.  Este treaba noastră ce ne putem permite să promitem, dar nu e mai puţin adevărat că promisiunile pe care le facem trebuie bine cântărite anterior. Tot ce putem face pentru a ne limita așteptările și  preveni suferințele inutile  este să trăim cu multă atenție.

Tinereţe

Motto: Când eram mai tânar/şi la trup curat,/ Într-o noapte, floarea mea,/ eu te-am visat./Înfloreai fără păcat,/ într-un pom adevarat/Când eram mai tânar/şi la trup curat./Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat/Lângă tine cu sfială m-am culcat/Şi dormind eu am visat; tu, visând,/ai lăcrimat/Când eram mai tânar/şi la trup curat/E pierdută noaptea aceea de acum!/Carnea noastră, de-i mai ştii/al ei parfum/Poamele ce-n poame stau,/gustul cărnii tale-l au/Şi cad mâine toate, putrede,/pe drum. /Fă-l sa fie, Doamne Sfinte,/ numai om/Pe acel care ne-a ispitit sub pom/Şi când pomul flori va da,/ fă să-i cadă carnea grea,/ Cum cadea-va, dupa cântec,/ mâna mea…" (Cezar Ivanescu - Amintirea Paradisului)

Ce etapă de graţie este tinereţea în existenţa noastră şi cât de repede trecătoare se dovedeşte ea a fi! Nu ştim cine hotărăşte aşa, dar perioada noastră de maximă înflorire şi inocenţă ne scapă printre degete, căci înţelepciunea cu care am lua hotărâri remarcabile în ceea ce priveşte viitorul nostru, nu ne este accesibilă atunci! Cine poate să-mi spună de ce nu putem învăța, sau, mai degrabă, de ce nu ne lăsăm convinși să învățăm să trăim de la cei ce-au trecut prin viață? De ce, mereu, suntem convinși că noi știm mai bine ce să facem cu viața noastră?!

În copilărie ne dorim să ne depăşim condiţia, să ardem etape, să  fim luaţi în serios ca oameni mari. Intrăm în tinereţe grăbiţi şi măcinaţi de dorinţe, voind afirmare şi putere şi considerând că totul ne este accesibil, ba chiar că ni se cuvine. Îi judecăm aspru pe ceilalţi  pentru ce n-au reuşit să facă şi ne gândim că noi n-o să trecem niciodată prin momente critice. Tinereţea noastră va ţine o veşnicie şi totul în viaţă se va situa de partea reuşitei noastre.

Dar perioada noastră edenică, cea mai frumoasă şi râvnită din întreaga viaţă, trece mai grăbită decât clipa, iar noi nu realizăm, mai niciodată, unde începe rătăcirea căii; iar timpul, vai, se cerne  aşa de repede. Când împlinisem douăzeci, când am trecut uşor de treizeci, când s-au dus primii patruzeci ?! Cum de au trecut pe lângă mine şi n-am fost mai consecvent cu viaţa mea? Eram aşa de tânăr, aveam aşa de multe planuri şi năzuinţe, mă simţeam mai puternic şi sănătos  decât oricine, cum de am ajuns aici? Iar asta este o problemă universală a tinerilor.

Există vreo cale să nu ratezi oportunitățile pe care ți le oferă viața? Puțin probabil, pentru că întotdeauna scenariul se repetă,  tinerețea fiind năvalnică și nestăvilită, iar bătrânețea cam lașă, dar înțeleaptă. Și am mai spus-o de multe ori: nimeni nu învață din greșelile altora. Suntem sortiți să călcăm  în mod repetat în aceleași străchini fragile, dar să trăim propriile noastre experiențe de viață. Precum la fel de adevărat este că nimeni nu poate trăi realitățile altuia.

De ce este minunat să fii tânăr? Pentru că te simți frumos, sănătos și puternic și toată lumea pare a ta! Pentru că nimeni nu se poate compara cu tine și cu bucuria ta de a trăi și pentru că nu ai decât certitudini! Pentru că viața nu te-a  înrobit, iar de durerile mari nici nu ai aflat! Pentru că n-ai fost forțat să iei decizii majore și n-ai început să lași încet, încet, de la tine! Pentru că cea mai importantă problemă a ta se rezumă la a iubi și fi iubit, iar catastrofă însemna doar să fii părăsit de cel drag. Pentru multe alte lucruri cărora, ulterior, chiar nu le mai găsești importanța. Nu-mi spunți că voi ați gândit altfel, tineri fiind, pentru că n-am să vă cred, istoria se repetă cu fiecare dintre noi! Iar mărturie stă faptul că cei născuți și crescuți în comunism trăim nostalgii după acele vremuri, și nu le trăim din alte motive, decât pentru că atunci ne-am petrecut perioada de glorie care a fost tinerețea noastră.

Am momente când am de-a face cu tineri debusolați și cărora aș vrea, aș putea, să le dau sfaturi, dar, la ce bun? Va învăța cineva din experiențele mele? Cu siguranță, nu! Ca și la copiii mici ce învață că focul  îi arde, punând mâna pe obiecte încinse, șuturile pe care viața i le va da vor fi edificatoare pentru fiecare. Fiecare simte nevoia să-și fie propria sa legendă. Fiecare are nevoie să se simtă centrul lumii, cu omenirea învârtindu-se în jurul lui. Fiecare are nevoie să se raporteze la perioada din viață în care nimic nu-l îngenunchease și totul părea posibil. Probabil de aceea nu acceptăm sfaturi de la nimeni, chiar dacă parcursul nostru ulterior se va dovedi a fi un lung șir de inconsecvențe cu noi și cu alții.

Se pune și ne punem des o întrebare: ce-am face, dacă am mai putea fi tineri încă o dată? Și mulți se grăbesc să răspundă că ar face și ar drege. Iar asta răspund oamenii care ar trebui să fie înțelepți, pentru că au ajuns la o vârstă; dar eu nu cred că am putea face altceva, decât să repetăm aceleași greșeli, la nesfârșit. Ceea ce nu s-a făcut la timp nu se va mai face; ceea ce s-a făcut greșit, greșit va rămâne; și asta poate pentru că viața, pe lângă planurile pe care le-ai avut tu cu ea, a avut și ea propriile ei planuri cu tine.

Despre bunătate

Motto: "Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea" (Mark Twain)

Bunătatea este, în sine, o caracteristică a oamenilor de caracter. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, din ce în ce mai rar întânită în societatea actuală.  Acum,  grăbiţi să ardă etape în evoluţia lor spre nicăieri, oamenii nu mai au timp să se aplece asupra nevoilor şi nevoinţelor altora. Să fii bun cere efort şi înţelegere; să fii rău nu cere nimic, nici măcar să gândeşti: dai curs pornirilor primitive din tine şi răul este gata făcut.

Prin urmare, bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară universal răspândită. Prima răutate atestată în istoria omenirii  a fost  crima, prin fratricidul comis de Cain împotriva fratelui său Abel. La baza primei crime a stat invidia, determinată de faptul că Dumnezeu a preferat jerfa adusă Lui de Abel, celei aduse de fratele său, iar Cain a interpretat în sinea lui că respingerea s-a datorat calităţii jertfei; în realitate, caracterul rău al lui Cain l-a determinat pe Dumnezeu să-i refuze ofranda. O pildă inspirată despre cum oamenii buni plac tuturor, iar cei răi, nimănui.

Există o întreagă serie de defecte asociate răutăţii: invidia, ura, orgoliul, egoismul, zgârcenia, dispreţul şi altele atrase de răutate, toate întâlnite la firile extrem de primitive şi de involuate, mai ales spiritual. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pe care nu vreau nici să-l amintesc aici, nici să-i acord vreun credit. Căci aici mi-am propus să vă vorbesc despre bunătate, aşa cum se cuvine acestei săptămâni unice ca semnificaţie în istoria omenirii.

Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care  Dumnezeu a creat lumea, prin urmare, originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi fără de care aceasta n-ar fi completă: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, dărnicia, admiraţia fiind numai cele mai semnificative. A fi un om bun, înseamnă să fi stat şi să fi gândit la rosturile tale pe pământ şi să fii convins să practici bunătatea şi binele în mod necondiţionat. Bunătatea îl îmbogăţeşte pe omul bun, îi dă un sens în viaţă, îi leagă evenimentele unul de altul în mod armonios. Bunătatea te echilibrează şi te înnobilează. Bunătatea îţi ordonează scopurile în viaţă, simplificându-ţi comunicarea cu ceilalţi. Bunătatea îţi conferă stilul de viaţă propriu.

Deşi la naştere caracterul fiecăruia este o pagină albă, modelele urmate ne formează atitudinea.  Educaţia are o mare importanţă, poveştile ascultate în copilărie fiind pline de morală şi eroi civilizatori care triumfă înaintea feţelor răului. Întâmplările din viaţă definitivează restul, pe unii încercările nenumărate îmbunându-i, considerând că ele le sunt date spre desăvârşire. Pe alţii, încercările îi înrăiesc, neînţelegând nimic din ceea ce trăiesc. "De ce să fac bine, mie îmi face cineva bine? De ce să dau degeaba, mie mi-a dat cineva ceva? De ce să dau altuia şi să aibă şanse mai mari decât mine?" Iar aceştia sunt numai egoiştii care nu sunt printre cei mai răi! Ce să mai spui despre răutăcioşi, învidioşi, orgolioşi care ajung să se bucure de răul altora şi care nu vor înţelege niciodată că, dăruind, dobândeşti? Deşi nu se poate spune că este mai uşor  să fii bun, decât  rău, din fericire există oameni care se pun în slujba binelui şi a bunătăţii, indiferent de eforturi, echilibrând balanţa lumii.

Există bunătate şi răutate; există bine şi rău; există fapte bune şi păcate, calităţi şi defecte, lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Simplificând, există viaţă şi moarte! Iar noi nu avem  de făcut altceva decât să alegem de care parte ne situăm.

Despre tandrețe

Motto: " Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi." (Octavian Paler)

Tandreţea este un sentiment aparte, greu de definit, deoarece include in el senzații amestecate. De aceea, este  greu de descris: este și nu este iubire, este duioșie și nu numai, este căldură și nevoie de iubire, toate amestecate într-o entitate diferită. Este un gen de afecțiune aleasă pe care ne-o dorim toți cei înzestrați cu suflet, animale superioare ori nu. Căci sufletul fiecăruia este cel care tânjește după afecțiune și dovezi de tandrețe, atunci  când dorim să simțim dacă mai contăm pentru cineva și suntem parte din viața oamenilor prețioși nouă. Frustrant este că nimeni nu poate fi obligat să împărtășească  din tandrețea pe care alții și-o doresc, tocmai pentru că ea este un sentiment atât de personal!

Simțim nevoia de tandrețe încă de când începem să devenim conștienți de prezența noastră pe lume. Afecţiunea transmisă nouă prin tandrețe este percepută ca o energie bună, blândă și caldă, protectoare și regeneratoare şi care  ne face să ne simțim importanți și prețioși pentru cineva anume. Daca ar fi să asemăn tandrețea cu ceva, atunci  ar fi  cu sentimentul pe care îl ai în pântecele matern, acea senzație de bine și protecție, căci știi că ești iubit, iar altcineva are grijă de tine, cu toată dăruirea de care este în stare. 

Într-o primă fază, ca să devenim oameni întregi, ceea ce ne lipsește  este tandrețea părinților și a familiilor noastre. Afecțiunea simțită în copilărie poate fi definitorie pentru tinerii și adulții care vom deveni, pentru știința noastă ulterioară de a degaja tandrețe către alții. Copiii lipsiți de tandrețe se simt nedoriți, neprotejați, respinși din paradisul familial. Am prieteni care au ajuns adulți frustrați pentru că, în copilărie, n-au avut parte de căldura familială de care aveau nevoie, fiind crescuți fie de bunici, fie de un părinte singur, fie de părinți egoiști care n-au știut să dea mai depare din surplusul lor de tandrețe. De multe ori, aceia n-au  recunoscut sentimentul pentru că, la rândul lor, nici ei n-au avut parte de prea multă. Asta nu înseamnă că oamenii nu se pot dezvolta fără tandrețe, dar e mai bine să aibă parte de această experiență deosebită care înseamnă revărsarea duioșiei, grijii și iubirii familiei asupra lor, atunci când au mai mare nevoie de ele, pentru a se simți protejaţi.

 

Deși avem nevoie acută de ea, tandrețea  nu se cere, căci cerută, ea nu mai are nici o valoare. Ea valorează ceva doar atunci când ceilalți ti-o arată spontan, ca  semn al aprecierii lor. De-abia atunci te simți, cu adevărat, băgat în seamă. La tinerețe și la vârsta adultă, nevoia noastră de tandrețe își schimbă sursele: dorim să ne acorde tandrețe cei pe care-i iubim și în care investim sentimente; dăruim noi tandrețe, ca părinți și ca soți, dar simțim o mare nevoie ca această tandrețe să ne fie întoarsă de către recipienții tandreței noastre. Am vrea să fim asigurați că cei apropiați ne poartă în sufletul lor, așa cum îi purtăm și noi, că ne poartă de grijă, interesându-i stările noastre, gândurile noastre, neliniștile noastre. Că noi contăm pentru ei și că toate eforturile noastre de a le arăta iubirea și aprecierea noastră sunt înțelese și apreciate. Că, atunci când iubirea pătimașă și tinerească se stinge, liantul acela care înseamnă tandrețea între oameni este acolo pentru întotdeauna. Iar pentru ca să simțim asta, avem nevoie de semne exterioare de tandrețe din partea celuilalt.

Tandrețea nu se exprimă în cuvinte, ea este tăcută și demonstrativă: o îmbrățișare protectoare, un gest afectuos de apreciere, o mână pusă peste a ta la durere, o mângâiere plină de compasiune la nevoie sunt gesturi tăcute, valoroase și atât de necesare. În marea spaimă de singurătate din care apar fricile  noastre existențiale, durerea și spaima de abandon,  gesturile tandre și afecțiunea celor de lângă noi valorează mai mult decât o mie de cuvinte rostite. Ele îți demonstrează că pentru cineva exiști și contezi, iar asta îți dă puterea să mergi mai departe.