Despre moderaţie şi toleranţă

Motto: "Calea de mijloc are avantajul de a produce cel mai bun mod de a fi" (Aristotel)

Moderaţia şi toleranţa sunt două atitudini referitor la care aş putea umbla strigând în gura mare pe stradă, în ideea să-i pot convinge pe cât mai mulţi să înveţe să fie îngăduitori şi să aleagă calea de mijloc în toate. Practicate, ele crează trăitorului un echilibru în viaţa socială  și personală, echilibru care îi conferă echidistanţa şi capacitatea de a alege corect, în toate situaţiile. Ambele ţin de bunul simţ căpătat, iar nu înnăscut, iar formarea are loc prin ani de reflecţie şi de atenţie la dreapta măsură.

Ca să ştim la ce ne referim, o definire a termenilor devine obligatorie; iar pentru că moderaţia mi se pare şi mai importantă decât toleranţa şi, implicit, prima o condiţionează pe a doua, voi defini întâi moderaţia. În opinia mea, moderaţia reprezintă trăirea și aplicarea măsurii în toate: în viaţa privată şi în cea publică, în viaţa politică și în religie, în cultură  și educație, în respectarea spațiului privat al celuilalt, în cântărirea tuturor situațiilor potențiale generatoare de dezechilibru. La polul opus moderației, întânim exagerarea pentru care, cea mai completă definiție este data de Țuțea: tot ce-i exagerat este insignifiant. Dacă moderația nu stârnește decât înțelegere și admirație, exagerarea nu poate culege roade decât de tipul  indignării, a reacțiilor disproporționate, a violenței, a izolarii de  ceilalți. Pentru că este atitudinală, moderația se manifestă în toate modalitățile de exprimare: limbaj, vestimentație, modul de reacție, comportament și multe altele. Moderația menține un echilibru solid între valori, corectează proporții, deschide drumuri și o cale spre buna înțelegere. Iar ca să poată fi posibile toate acestea, moderația îi învață pe toți să asculte și opinia celuilalt, înainte de a-și forma o opinie proprie.

Moderația este, probabil, mama toleranței, pentru că numai oamenii moderați pot accepta toleranța. Pentru a  putea tolera, înseamnă să accepți alteritatea și să fii îngăduitor. Să poți să admiți că nu numai tu ai dreptate, nu numai religia ta există, că oamenii sunt de rase diferite, de culori diferite, de opinii diferite, având grade de inteligență diferite. Să fii conștient și să accepți variația, moderația și diferența. Toleranța este o alternativă la iubirea pe care ne-o recomandă Christos, dar pe care nu putem s-o urmăm toți, căci oameni suntem, iar iertarea nu este înscrisă în genele noastre. Dar iertarea și iubirea se învață cu multă voință și se cultivă cu multă răbdare, învățând să faci abstracție de tine și să-ți îndrepți atenția asupra celuilalt. Nu toți avem  însă vocație de martiri să-l urmăm pe El în modelul vieții noatre.  De aceea, să practici toleranța nu te costă  nimic, nici măcar efort; trebuie doar  să  trăiești și să-i lași și pe alții să trăiască. Dacă nu poți să iubești, măcar să nu urăști! Dacă nu poți face binele, măcar să nu faci răul! Dacă nu poți da sfaturi bune, măcar nu induce în eroare. Dacă nu poți ajuta, nu da speranțe  și nu înșela. Nu este foarte ușor, dar nu este nici greu. Dar se leagă, pur și simplu, de civilizație și de educație. Iar de multe ori, aici, educația religioasă de bază pare să ajute mult mai mult decât cultura.

Atitudinea în toleranță pleacă de la respect și se oprește la respect.  Opusă toleranței este intoleranța, o atitutine care nu a produs niciodată nimic bun. Toate nenorocirile sociale prin care a trecut lumea au fost determinate de intoleranță. Și, culmea, asta în numele religiei și al tradiției. In ideea că există uriașe diferențe între oamneni și că cei mai slabi sau inferiori numeric trebuie să asculte de cei mai puternici. Intoleranța presupune respectarea unei  legi a junglei, în care rezistă cel mai puternic. Culmea este că, în junglă, există luptă pentru ierarhie, dar printre animale nu există intoleranță; asemenea oroare nu putem crea decît noi, oamenii, în numele superiorității speciei noastre.

În numele religiilor care ar trebui să fie civilizatoare s-au purtat războaie, au fost omorâți oameni pe motive rasiale, a fost practicată sclavia, au fost și sunt oprimate popoare. Iar sceste idei au fost transmise, din generație în generație, în numele dreptății lor închipuite, de către fanatici. Fanatism care se naște din frică,  ură, frustrare și o percepție acută a inferiorității. Iar toate acestea sunt practicate în umele dreptății și a ideii proprii despre bine. Este un fel de gelozie extremă, în care gelosului i se pare că are drept de viață și de moarte asupra celorlalți. Fanaticul încearcă să te convingă cu forța în ce să crezi, ce apartenență să ai, ce îți trebuie, căci doar el știe ce este mai bine pentru tine. Daca fanaticul crede că un lucru este rău, el trebuie nimicit cu tot ce este în jur, pentru a fi stîrpit.

Este ciudat, dar fanaticii au puterea să te intoxice cu propriile lor convingeri, pentru care militează până în pânzele albe. Probabil că principiul e acela din zicala că dracul nu face biserici; dar poate să împrăștie în lume atâta rău, încât percepția binelui să fie estompată până dispariția chiar a capacității percepției. Raiul la care visează ei și în numele nostru e asemănător, până la confuzie, cu iadul. Iar ca să ne apărăm de intoleranță și de fanatism, singura noastră armă este rațiunea.

Reflectând la cele trei valori esențiale: binele, adevărul și dreptatea, vom putea discerne pielea vopsită în culori violente a intoleranței. Reflectând la dreptate, ne va sări în ochi nedreptatea tuturor situațiilor pe care le implică intoleranța. Meditând la bine, ne vom aduce aminte că rădăcina tuturor oamenilor se află în pământul grădinii Edenului și al priceperii de artist a lui Dumnezeu. El ne-a făcut pe toți după chipul și asemănarea sa, iar noi trebuie să-i cinstim lucrarea. Iar dacă o religie ne învață să impunem binele cu forța și să omorâm în numele ei, credința aceea a fost dictată din apropierea focului Gheenei și trebuie să ne îndepărtăm de ea. Iar reflectând la adevăr, nu poate să ne scape caracterul lui absolut, conform căruia, sub soarele care ne mângâie și ne luminează în fiecare dimineață, este suficient loc pentru noi toți. Și că civilizația este aceea care face diferența.

Despre gelozie

Motto: "Pentr-un gelos, şi-un fulg uşor ca vântul e o dovadă tot atât de mare ca slova din Scriptură."  (William Shakespeare)

Chiar dicționarul explicativ ne defineşte gelozia "din dragoste" drept un sentiment chinuitor și obsedant pe care îl provoacă în sufletul cuiva bănuiala sau certitudinea că ființa iubită îi este necredincioasă.  Ca  sorginte, gelozia are rădăcini comune cu invidia, deşi nu toţi oamenii geloşi par a fi invidioşi. și  asta pentru că obiectul geloziei lor este o ființă pe care, chipurile, o  iubesc. Invidioșii pot urî pe oricine, fără discriminare. Geloșii nu realizează că iubirea lor seamănă, ca două picături de apă, cu ura și rezultatul sforțărilor lor de iubire mai degrabă îndepărtează, decât să apropie.

Nu se poate spune că, la începutul unei relații, un oarecare  grad de gelozie nu dă mai multă sare și piper relației și nu face parte din juramintele alea eterne cu "vom fi împreună până la moarte."  La cuplurile mai vechi în care  sentimentul se perpetuează și se adâncește, el trebuie însă să dea de gândit, până nu deteriorează situația.

Gelozia este o emoţie din categoria celor negative care amprentează personalitatea invidului pe termen foarte lung şi derivă dintr-o deficienţă de autocontrol, şi aş forţa nota incriminând aici chiar și o lipsă de  educație.  Scuza comună a oamenilor geloși, atunci când li se atrage atenția că  obiceiul lor este patologic, este: "ce să mă fac, dacă nu mă pot abține!" Ei bine, cînd nu te poți abține, înseamnă că educația este cea care îți lipsește, în condițiile în care îți lași voința să zburde pe unde vrea ea, neîngrădită! Eu cred că gelozia se formează și se întreține prin condiționare și cei care suferă de ea și-o alimentează de unii singuri. Nu se naște nimeni gelos, devii gelos din egoism și proastă creștere. Îmi cer scuze față de eventualii geloși care citesc acest text, pentru aceste vorbe grele, dar poate îi ajută să se trezească și să realizeze în ce fundătură a relației lor au intrat,  nutrind astfel de sentimente.

La persoana geloasă, acest sentiment poate genera un comportament aberant care duce, în final, la ruptura de cuplu. Învinovățirea continuă a partenerului de trădare, sfârșește fie prin determinarea celui învinovățit să calce în străchini, măcar pentru a ști de ce este suspectat, fie, în cazul persoanelor prea oneste, să-și ia lumea în cap și să-l părăsească pe gelosul obsesiv. Oricât de iubitor ai fi și oricât de binevoitor în perpetuarea relației te-ai dovedi, traiul lângă o persoană obsedată de  control și de trădare devine imposibil.

De cele mai multe ori, gelozia nu are obiect, iar trădarea există numai în mintea celui gelos, otrăvindu-i existenţa. Să trăieşti zi de zi în incertitudine și populat de suspiciune este, de-a dreptul, morbid  până la urmă geloșii devenind cazuri clinice. Psihologii obișnuiesc să susțină că geloșii nu au încredere în ei înșiși și de aceea ajung așa; eu aș zice că, mai degrabă, au o părere mult prea bună despre ei și nu suportă să nu fie adulați și respectați (în accepția lor legată de respect, bine-nțeles!).

Motivele care stărnesc gelozia, atât la bărbați, cât și la femei (căci am uitat să amintesc faptul că astfel de sentimente bolnăvicioase apar, în egală măsură, atît la bărbați, cât și la femei) sunt, de cele mai multe ori, ilare: faptul că ai răspuns la salutul cuiva, faptul că alt bărbat ți-a spus sărutmâna, că n-ai privit în jos când ți s-a adresat cineva, că ai atins, în trecere și din greșeală, pe cineva, că ai fost privită de o persoană pe care n-o cunoști. Dar ce tensiuni nasc astfel de scene în cuplu! Și când te gândești că toate acestea se fac în numele "iubirii" necondiționate pe care ți-o poartă celălalt. Dacă ar fi să asemuiesc gelozia cu ceva, aș asemăna-o cu seceta, căci pârjolește și pustiește totul lăsând în urmă un teren arid ce nu mai hrănește nimic.

Ce nu realizează geloșii e că persoana cealaltă nu le aparține fizic, pentru simplul fapt că formează un cuplu  și că au un act de căsătorie ținut undeva, într-un sertar. Că nu prin astfel de simțiri poți face pe cineva să te iubească și să te respecte; că, purtându-se așa îl exasperează pe celălalt până la suprasaturație; că într-o relație nu trebuie să ceri confirmări despre sentimentele celuilalt în fiecare minut și că celălalt are și el nevoie de propriul lui spațiu vital ca să respire. Că adevărata iubire nu rezistă înlănțuită, dimpotrivă. Că, mai ales în iubire, nu trebuie să fie egoist, căci iubirea are nevoie de doi și de respect reciproc și acceptarea alterității. Că iubirea trebuie hrănită din ambele părți, ca s-o întreții, dacă nu s-o amplifici.

Cum să te tratezi de gelozie, atunci?! În același mod în care te-ai și "infectat" cu ea! În primul rând, să-ți recunoști greșeala și să ți-o asumi. Îți mai trebuie un proces de "decondiționare" și multă meditație la ce te așteaptă, dacă nu renunți la proastele obiceiuri. Îți trebuie voință, atitudine și respect. Mai ales respect față de obiectul geloziei tale.  Cum spune un vechi proverb arab: "Dragostea priveste cu claritate, ura are un simt de observatie mai ascutit, dar gelozia este cea mai pătrunzatoare pentru că este alcatuită din dragoste si ura." Trebuie, deci, meditat, până se ajunge la claritate.

Middle age crisis

Motto: Fiecare are vârsta pe care o simte. (Jerome K. Jerome)



Middle age crisis: o găselniţă occidentală? Poate! O criză existenţială? Într-un fel! Cert este că nişte semne ciudate ţi se instalează în organism şi nişte întrebări pe care nu ţi le-ai mai pus înainte, încep să te bântuie. Nu poţi numi că treci chiar printr-o criză, aşa cum exagerează  psihologii occidentali, dar nu mai esti cel dinainte. Începi, pentru întâia oară, să te gândeşti că ai putea trăi ceea ce se cheamă: începutul sfârşitului. Şi începi să pui la îndoială că "fiecare are vârsta pe care simte c-o are ."

Majoritatea specialiştilor asociază transformărilor psihice şi spirituale şi modificările fizice pe care le suferim în această perioadă pentru că, de bună semă, şi acelea au rolul lor. Dar chiar dacă echilibrul hormonal o ia razna şi-ţi influenţează organismul şi nişte procese incipiente de imbătrânire încep să se facă simţite, totuşi nu modificările fizice cred că primează aici, ci, mai degrabă, cele psihice. Deși, la femei, aș minți să nu recunosc că schimbările suferite fizic te influențează psihic. În tot acest proces de îmbătrânire generală, ca o ironie de care nu ştii dacă te poţi bucura, începi să îţi dai seama că începi să devii mai înţelept şi să ai o altă viziune asupra vieţii, complet schimbată faţă de ce ai simţit până atunci: începi să înveţi să trăieşti pe termen scurt !

O prietenă şi  colegă de facultate m-a incitat de dimineaţă să mă gândesc, din nou, la această temă; era melancolică  pe tema trecerii timpului şi a dorului de casă (ea locuieşte în străinătate) şi am bănuit că şi pe ea o încearcă aceleaşi gânduri existenţiale ca şi pe mine  Aşa că, ce vă voi relata aici este despre criza mea de viață şi-a oamenilor pe care-i cunosc, şi  e necesară avertizarea că tot acest articol va avea o notă de mare subiectivitate; dar voi puteţi să comparaţi şi să constataţi că cele zise de mine seamănă cu ce traiţi voi. Pentru cei tineri, aş vrea ca asta să fie un semnal de alarmă ca să ştie la ce să se aştepte pe viitor, deşi nimeni nu învaţă din spusele altora. Pentru cei la vârsta mea, poate ce spun eu aici va fi un termen de comparaţie, ori o simplă explicaţie.

Despre ce li se întâmplă bărbaţilor, n-aş putea decât să vorbesc din auzite, aşa că n-ar fi corect să mă refer şi la ei; sper că un bărbăt din cercul nostru de amici virtuali să îndrăznească s-o facă şi să ne lase şi pe noi să aflăm, deşi oamenii vorbesc cu greutate despre astfel de transformări fizice, psihice şi spirituale pe care începem să le trăim cu toţii după jumătatea vieţii.

Ce-am simţit eu la împlinirea vârstei de 45 de ani a fost o bruscă schimbare de spirit, pendulând de la nepăsarea anterioară în ceea ce priveşte trecerea timpului, la o deosebită grijă faţă de gestionarea celui care mi-a mai rămas de străbătut. Toate priorităţile ţi se schimbă, pentru că nu mai simţi nimic din consistenţa celor pe care le-ai avut anterior. Eu am simţit, brusc, cum timpul îmi fuge de sub picioare şi că am ajuns în situaţia în care nu mai pot să-mi fac planuri de viitor,  pe termen nici măcar mediu, darămite lung. În schimb, am simţit nevoia să-mi fac bilanţuri şi să meditez la tot timpul pe care l-am pierdut şi în care aş fi putut să fac mult mai multe pentru mine. N-am pierdut niciodată vremea, dar au fost momente în viaţă pe care le puteam folosi mai intens. Nici la bilanţuri nu ies foarte rău, putând bifa în urmă că am făcut cam tot ceea ce-mi propusesem, deși nu la calitatea şi la standardele mele. Ce te frământă cel mai des este că nu ştii până unde şi până când vei mai reuşi să ţii pasul cu cei tineri. Nu te simţi bătrân, pe undeva simţi că ai tot douăzeci de ani, numai că asta nu mai este vizibil şi pentru cei din jur. Nu ştiu dacă şi voi simţiţi asta, doar voi puteţi să comparaţi.

Ca femeie, e şi mai dramatic când începi să observi că simpla ta trecere pe stradă nu mai întoarce capete, aşa cum te obişnuiseşi să simţi. Simţi că te-ai putea îndragosti şi ai şti cum s-o faci mai temeinic decât în tinereţe și să oferi sentimente mult mai alese, dar te întrebi dacă n-ar părea ridicol să faci asta, iar ridicolul să fie îndoit când devine evident: pentru tine şi pentru cei din jur. Simţi că ai avea atâtea lucruri de comunicat celor tineri, dar nimeni nu-şi va face timp să te asculte căci tu eşti, deja, altă generaţie şi nimeni nu are timp de problemele tale, cui îi pasă! Vrei să poţi, măcar pentru tine, să priveşti în viitor, dar acolo nu poţi să vezi decît o ceaţă deasă pe care n-o poţi clarifica pentru că timpul tău nu mai este o certitudine. De fapt, certitudinile tale încep să se desubstanţializeze şi să capete o mare doză de relativitate.

Probabil că acum zece ani m-aş fi jenat să-mi descriu trăirile aici, acum însă nu mă mai jenez, căci ştiu că ce spun aici e complet neimportant şi nerelevant. Nu faptul că ştiu ceilalţi ce simţi te face vulnerabil. De fapt, nu mă mai simt vulnerabilă, la nimic, iar asta mă face să mă simt foarte bine în pielea mea. Nu am fost o persoană cu principii bătute în cuie niciodată, dar am avut cîteva convingeri; din toate convingerile mele de-o viaţă, am mai râmas doar cu câteva, iar cea mai importantă dintre toate este că nimeni nu învaţă decât din greşelile proprii. Paradoxal, această perioadă are şi o parte extrem de bună pentru mine: de-abia acum pot spune că am învăţat ce înseamnă să trăieşti în armonie şi echilibru. Numai că timpul viitor s-ar putea să fie extrem de scurt. Sau nu (?). 

E ciudat şi ceea ce simţi ca femeie. Cea mai mare parte a tinereţii mele şi a vieţii de femeie adultă am fost mai degrabă comodă şi neinteresată de aspectul meu exterior. Chiar n-am fost tentată să mă aliniez modei, stilului şi să fiu conformistă, deşi Balanţa din mine ar fi trebuit s-o facă. Dar nu! Mă surprind acum că mă analizez mai mult în oglindă şi că trag cu ochiul la femei cu vârste similare mie, gândindu-mă dacă arăt mai bătrână ori mai tânără decât ele. Gândurile care mă populează acum în legătură cu feminitatea mea sunt mai prezente  decât înainte și nici măcar nu-mi pot oferi o explicație pentru asta. Deși, dacă aș forța lucrurile, aș explica senzația cu cea pe care o simți când realizezi că-ți fuge preșul de sub picioare. Eu în luptă cu vârsta fizică, mi se pare o mare ironie! Dar uite că mă preocupă, că vreau ori nu.

Mă sperie această vîrstă? Mai mult, ori mai puţin, în funcţie de încercările zilei. Consider că trec printr-o criză? O criză nu, dar transformări majore da, nu neapărat rele, dar complet noi. Mă simt optimistă şi la vârsta de acum este splendid, dar simt că lucrurile pot aluneca deosebit de rapid pe o pantă în următorii 5-6 ani. Ce îmi place la vârsta de acum este că am cu totul alte preocupări şi priorităţi şi că  m-am decis să nu mai fac decăt ceea ce îmi place, corespunde ideilor mele şi merită făcut. Nu mai am complexe şi nu am remuşcări. Nu mai am nelinişti existenţiale şi încerc să-mi cizelez viaţa numai în funcţie de standardele mele. Am curajul să-mi susţin opiniile şi să mă situez de partea valorilor în care cred. Îmi place să cred că aplic moderaţia în toate. Pot să văd acum că nu este aşa de rău să fii insignifiant şi mă obişnuiesc cu această stare. Nu mă simt mai importantă decât un fir de nisip pe fundul oceanului, iar asta îmi dă o stare fantastică de bine. Şi sunt conştientă că, în interior,  voi avea întotdeauna doar vârsta pe care o simt. Mai am în faţă o singură bătălie, aceea cu timpul, dar îl voi lăsa pe el să hotărască când.

Mâine

Motto:
"Grăbite ca şi apa, şi repezi ca un gând
Ce-aleargă prin pustiuri  fug zilele-mi puţine
Şi totuşi două zile indiferente-mi sunt -
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine."
(Omar Khayyam)

O veche zicătoare românească ne învață că nu e bine să lași pe mâine ceea ce poți face azi. Meditând la aceste câteva cuvinte, poți dezvolta o adevărată filosofie cu privire la ziua de mâine. Pentru că viața, nu în puține cazuri se poate termina după ziua de azi și, în această idee, e bine să lași lucrurile puse la punct   pentru a nu le complica existența celorlalți, dar și pentru a fi gata în orice moment să-ti închei socotelile cu viața. Poimâine, ziua de mâine va deveni și ea istorie și nu va mai conta, principiul care stabilește asta fiind că totul trece, Heraclit având dreptate că  nu te poți scălda de doua ori în apele aceluiași râu. Ziua de mâine nu trebuie să îngrijoreze, ea va veni oricum. Dar, până atunci, ziua de mâine contează.  Ceea ce nu se poate spune și despre ziua de ieri, prin urmare, nu voi vorbi aici și despre ea, căci înseamnă deja istorie, iar istoria nu mai înseamnă decât  experiență.

Daca ar fi să ne închipuim ziua de mâine, majoritatea ne-am gandi la o zi  în care soarele răsare și pentru noi, vom fi plini de sentimente mai bune, iar disperarea pe care am simțit-o azi va dispărea ca prin minune. Pentru cei  mai mulți, ziua de mâine este însăși speranța, întruchipată, pentru fiecare, în alt mod. Speranța  de mâine este gândită ca o șansă cu care  nu te-ai mai întâlnit până atunci. Cei grav bolnavi speră că mâine li se va descoperi leacul vindecător și vor fi, din nou, sănătoși. Cei care s-au trezit, într-un tarziu, că viața le-a scăpat printre degete și nu au reușit prea multe pentru ei, au posibilitatea să mai corecteze câte ceva, chiar dacă nu esențial,  având ocazia să câștige sentimentul de liniște interioară. Cei care au făcut tot ceea ce a depins de ei, dar nu pot scăpa de un sentiment de ratare, speră că, de mâine, viața lor va lua o altă turnură și va căpăta o alta anvergură, reușind să-și pregătească ieșirea din scenă pe care și-o visează. Mamele care n-au reușit să aibă copii, speră că ziua de mâine va începe pentru ele dându-le vestea mult așteptată. Oamenii suferinzi de singurătate speră că mâine le va aduce prietenii/partenerii pe care-i visează. Cei care vor să se îmbogățească speră că mâine vor trage lozul câștigător și prosperitatea se va instala și în casele lor. Cu puțină șansă, mâine poate rezolva orice, pentru oricine, condiția fiind să atingem ziua de mâine!

Pentru mai puțini, ziua de mâine transformată în azi,  poate degrada în așa fel lucrurile încât viața de până atunci să fie dată peste cap cu totul, și-atunci iar ne-aducem aminte o zicatoare românească (căci se pare ca poporul român are zicători pentru orice, încât te miri că, având atâta înțelepciune, o duce totuși atât de prost!), că nu aduce anul ce aduce ceasul, demonstrând cât de intempestive pot fi evenimentele în existența noastră.  

Simplificând, mâine ne menține întotdeauna opțiunile deschise, mâine ne susține să îndrăznim să mergem mai departe, ne ajută să ne fixăm ținte de atins, ne ține în viață mințindu-ne, agățându-ne de speranță, ne  sugerează un sens atunci când nu mai găsim niciunul în ceea ce trăim. Mâine se asociază sentimentelor pozitive, anotimpului cald și culorilor blânde. Mâine se asociază speranței, și șansei și triumfului. Mâine se asociază vieții de după viață, pentru că nu crezi că viața se poate opri la azi. Mâine îți rotunjește viața și îi conferă o formă consistentă. Totul este să ajungi la mâine căci, după cum și poetul zicea:

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Evele lumii

Motto: "Femeile sunt creaturi menite să fie iubite, nu înțelese" (Oscar Wilde)

Dacă aș avea vreo urmă de feminism în mine, fraza de mai sus m-ar enerva la culme și mi s-ar părea de un misoginism fără nerușinare. Dar cum nu sunt o feministă, îi voi da dreptate bunului Wilde, căci nu degeaba va fi spus-o el, săracul. Ba, mai mult, Stan Pățitul din poveste poate depune mărturie că era cât pe ce să se-nsoare dintâi  cu una care a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe dracul în fântână,  femeile fiind așa de ușor de înțeles, încât nici cei atît de experimentați ca ucigă-l toaca n-o pot face.

Deunăzi, când am scris articolul despre de ce sunt bărbații de admirat, probabil că a părut că sunt o mare admiratoare a bărbaților; ei bine, nu prea, nu chiar, nu foarte! Îmi exprimam acolo doar o vagă invidie pentru ușurința cu care  bărbații au acces la mai multe în viață decât femeile. Și, evident că mă gândeam că voi scrie și despre femei, dar se cam speria gândul de o astfel de treabă, fiind, într-adevar foarte greu să găsești o linie comună pentru a le caracteriza pe femei. Lăsând gluma la o parte, nu le poți înțelege pe femei, pentru că și tipologia este extrem de variată, dar și încercările de toate felurile la care sunt supuse femeile și nevoia de a se adapta la ele le fac pe femei să pară de neînțeles.

Jumătate și mai bine din omenire  este alcătuită dintr-o armată de eve tăcute și robace, făcând ceea ce le-a fost menit să facă de la începutul lumii: să stea în umbra bărbatlui și să-i fie de ajutor. Nu sunteți de acord?! Aha! Ia citiți: "Domnul Dumnezeu a zis: <nu este bine ca omul să fie singur; am să fac un ajutor potrivit pentru el > ." Și așa a apărut prima evă din istoria omenirii, ca un ajutor tăcut și priceput pentru bărbat. O fi știind Bunul Dumnezeu ce face, atunci când s-a gândit să li le dea adamilor pe eve. Așa au apărut în istorie primii cetățeni de mâna a doua ai lumii, idee cu care și bărbații sunt de acord atunci când admit, cu condescendență,  ca și femeia e om.

Mai am o nedumerire, cam ingenuă: de ce oare prima formă de viață socială organizată va fi fost matriarhatul? Erau femeile mai buni conducători și mai bun administratori ai vieții sociale în comun?! Ori erau mai de încredere? Ori mai întreprinzătoare, pentru că ele, deși nu vânau, aveau mult mai multe de rezolvat pe cap? Nu știm și nu avem nici o cale să aflăm, căci acum e o altă lume.  Revolta acumulată în mii de ani a  bărbaților i-a determinat să le împingă, când au avut posibilitatea, niște pași înapoi și acolo au rămas, în umbra lor. Toate religiile creștine acordă femeii acest loc doi, fără să ne explice prea bine de ce femeile merita să ocupe acest loc,  iar recunoașterea lui e, aproape, unanimă. Iar fiecare evă acumulează din asta câtă frustrare consideră și se descurcă singură cu ea, în timp ce-și achită obligațiile zilnice față de familie și de societate. Dar am zis ca nu sunt feminista, căci nu sunt și n-am avut niciodată nevoie să fiu considerată egală cu bărbații; mi-e mi-ar fi mai necesară recunoașterea. Fiecare trebuie să fie egal numai cu sine și să se prezinte lumii sub cea mai bună formă de care este în stare.

Bun, deci suntem femei și de la noi se așteaptă multe: Bărbații se așteaptă să fim proaspete, frumoase, cochete, vesele și oricând la îndemână; supărărările trebuie mascate, căci adamilor nu le place să fim îngândurate, supărate și să avem cearcăne și riduri. Nu ești în stare să faci față, e treaba ta, dar trebuie să fii conștientă că altă evă tocmai îmbobocită așteaptă la rând.

Copiii așteaptă de la mama Eva tot ce se poate aștepta, căci ei sunt mugurii evei cei mai de preț; simpla grijă de îngrijirea fizică și spirituală e subânțeleasă, ce, e așa de greu să crești un copil, de ce l-ai mai făcut altfel, te-a rugat el să-l faci? Deci ajută-l când e bolnav, ajută-l când nu se pricepe, ajuă-l când se simte amenințat, ajută-l când greșește și nu vrea să suporte consecințele, ajută-l când prima dezamagire din dragoste îl dă peste cap. Fii acolo pentru el, numai pentru el, în numele dragostei nețărmurite de mama și a faptului subânțeles că soție și mamă fiind, nu prea mai ai nevoie de viață personală, oricum n-ai prea știi ce să faci cu ea. A, bine, în timp ce speli, faci curățenie prin casă, gătești, calci etc., gândurile tale sunt libere, poți să faci atunci ce vrei, poți să scrii, în gând, și poezii, daca îți trebuie. Dar e mai bine să nu-ți trebuiască!

Fii și administratorul familiei tale, doar se știe, datoria bărbatului este să-ți aducă salariul și să te descurci cu el cum vrei: planifică tu banii de rate, de cumpărături, de investiții, de concedii, planifică concediile, planifică întâlnirile, planifică orice, bărbații sunt prea ocupați ca să-și bată capul cu prostii de-astea. Ei au proiectele lor personale, au o carieră de făcut, au cărțile lor de scris, nu-ți ajunge că-ți dau toată libertatea din lume să aranjezi tu cum crezi că e mai bine? Femeile astea !!!

Dar de la eve așteaptă și societatea partea ei: să-ți faci datoria pentru specie, mărind natalitatea, născând, crescând și educându-i pe noii membri, cum poate ea mai bine. Apoi, cu datoria pentru specie gata îndeplinită, trebuie să fie co-participantă la viața socială, să aibă și ea o carieră, ca să nu  se simtă discriminată. E treaba ei dacă vrea să se complice și să aspire la profesii care sunt în exclusivitate ale barbaților, " noi îți spunem din start că n-ai să faci față, dar e treaba ta." Chirurg? Nu, n-ai mâna destul de puternică, n-ai sânge rece! Dirijor? Nu, n-o să te asculte nimeni din orchestră și nu vei fi atât de rațională încât să-ți impui o versiune care să placă tuturor. Inginer, veterinar, de-astea???  Nnnnuuu, astea sunt treburi pentru femei? Toata lumea știe ce secretare bune sunt femeile și ce cafea bună fac ele! Ori asistentele medicale: sunt așa de drăguțe în fustițele lor scurte pe tocuri cui și cu bonețelele alea albe pe cap, încât îți stârnesc, vrei nu vrei, fantezii sexuale. Profesoară? Da, asta da, educatul copiilor nu este o treabă pentru un bărbat, iar femeile se pricep cel mai bine la asta. Profesoară, da!!!

Prin urmare, de ce se tot vaietă evele atât că sunt ocupate și că nu mai fac față? De ce își doresc atât de mult considerația și respectul pe care l-ar merita, că doar nu e atât de complicat să fii femeie?! Nu este, într-adevar. In afară de faptul că evele trăiesc, fiind atente la tot ce traiesc, implicându-se, ele sunt motorul omenirii. Chiar nu e greu! Iar adamii sunt pentru ele vehicolul  pentru înaintarea prin viață, în funcție de performanțele acestuia luându-l pentru câteva stații, ori pentru toata viața.

Despre risc și consecințele lui

Motto: Ideea de a fi foarte precaut reprezintă cel mai mare risc. (Jawaharlal Nehru )

Sunt foarte amuzată că mi s-a sugerat de către o amică de FB  să scriu pe această temă, deci se cheamă că scriu "la comandă". Mai ştiu că subiectul este hazardant, dar, why not? Practic, tot ceea ce întreprindem în viaţă are gradul de risc aferent, începând de la actul naşterii şi până la cel al morţii. Şi afirm asta, gândindu-mă la o întâmplare relatată de Preda în Moromeţii, vol. 2, când, la pomenirea făcută lui Albei, cumnatul lui Nicolae, Nicolae îl întreabă pe preotul care slujise la parastas (citesc aproximativ): "părinte, cum este mai bine, să te naşti, şi să mori, ori nici să nu te naşti şi atunci n-ai cum să mori?" Iar preotul îi evocă în răspuns ce înseamnă riscul asumat de a te naşte, oferindu-ţi-se astfel posibilitatea de a face, ca om, o groază de lucruri bune pentru mântuirea ta.

Ce înseamnă riscul de este atît de luat în considerație în tot ceea ce facem noi, oamenii, căci animalele nu îl calculează și nu țin cont de el?! Cel mai succint, putem defini riscul drept un pericol potențial pe care, dacă nu îl luăm în considerare, ne putem primejdui viața, poziția, situația etc. Pentru a risca, este nevoie de curaj, uneori și de un dram de nebunie ori inconștiență. Dar, hei, fără ele, nici amnarul n-ar fi lovit cremenea să producă focul, nici roata nu ar fi fost inventată,  iar oamenii ar fi locuit și astăzi în caverne. Progresul este acela care  impune riscul și în numele lui a înaintat omenirea. Iar fiecare epocă a avut nebunii și curajoșii ei care și-au asumat riscul și in locul celorlalți, "cuminții pământului" care au stat acasă, într-un colț cît mai ferit, să nu le cadă, cumva, drobul de sare în cap. Și este, deja, un poncif zicala (?): nu riști, nu câștigi!

Dupa gradul de complicații pe care îl crează, riscul poate fi relativ, adică, în anumite cazuri, nu există un risc direct, și absolut, în care, pericolul este probabil și iminent. De bună seamă, mai putem cataloga riscul în real, ori fals, în mic, mediu și  mare, dar nu taxonomia riscului cred că interesează aici.  Important este că există oameni care și-l asumă și ard ca o torță pentru ideile și dorințele lor, iar aceștia sunt și căștigătorii. Și asta pentru că ei, chiar și când nu câștigă în mod evident, capătă experiență, vor mai încerca și cu alte ocazii și vor ști cum să caute, ce să găsească și cum să-si implinească voințele. Iar viața lor va fi mult mai împlinită, având conștiința faptului că, dacă nu au ajuns să realizeze ceva, nu li s-a datorat lor, ci altor împrejurări concurente.

Evident că toate acțiunile au un grad oarecare de risc, totul pare o amenințare, dacă stăm să luăm în calcul pericolul căderii drobului de sare. Dar cred c-ar trebui să vorbesc aici numai despre riscurile care ne amenință viața, fizic și spiritual, și care ne pot întoarce pe dos existența într-o clipă nefastă. Și cred că n-aș greși să afirm aici că, în gândirea comună, riscul este asociat cu un soi de loterie, la care se știe există un oarecare grad de risc (fie el și numai financiar). Astfel, risc este să dai naștere, pentru că nu știi cui dai naștere și nu știi dacă nu-ți primejduiești viața născând. Risc este să te naști, căci nu știi cât de ușoară și lină îți va fi existența. Risc este să ajungi adult, căci nu știi cu ce fel de probleme te vei întâlni și dacă le vei face falță. Risc este să te îndrăgostești, căci nu știi dacă omul ala chiar merită să investești atâtea sentimente în cineva care te poate dezamagi îngrozitor, dar care te și poate împlini. 

Risc este căsătoria, pentru că nu știi niciodată cu cine îți înjugi boii la carul conjugal și dacă ei se vor acomoda să tragă în aceeasi direcție și să nu-și mai tragă câte un picior unul altuia, din când în când, ca sa-și pună piedici pe drum. Ori, dacă boii se împacă și coabitează armonios până la o vreme, se întâmplă că pe unul din doi  îl lovește din plin câte-o dambla și-o ia razna să tragă la alt car, lăsându-l plin de obidă și neputincios pe celălalt care riscă câte-o depresie pe termen lung, iar cursul vieții îi este intors, instantaneu, pe dos.

Risc este să ai copii, pentru că nu știi dacă din ei se vor dezvolta oamenii pe care ți i-ai dori ca părinte și nu știi dacă ei nu-ți vor aduce mai multe supărări decăt bucurii. Risc este să rămâi singur, pentru că nu știi dacă vei putea suporta singurătatea și nu știi ce fel de bătrânețe te așteaptă. Risc este să investești ceva, orice, avuții, sentimente, muncă, pentru că există riscul de a pierde. 

Precum vedeți, totul e riscant! Da, dar reușita în toate cele de mai sus iți poate aduce aduce toată bucuria și împlinirea de care ai nevoie. Prin urmare, toată această falsă problemă care este riscul este cheia progresului și a fericirii. Și-atunci, de ce mai vorbim despre risc? De ce nu vorbim despre încercare, luptă și reușită, așa cum ar fi mai firesc?  Adică, din paharul de risc, să vedem numai partea aia mai plină care ne bucură și ne face să ne simțim oameni, pentru că doar noi, oamenii,  avem conștiință și ne putem bucura? Și știți ce, hai să mai sistematizez încă o dată: riscul este viața, cu toate consecințele ei; lipsa de risc, lașitatea și cumințenia sunt moartea. Ei, ce spuneți, riscați?

Ce ar trebui sa fie un cuplu

Motto: "Lanţurile nu ţin un cuplu împreună. Sunt fire, sutele de fire subţiri care cos oamenii împreună pentru ani de zile." (Simone Signoret)

În cele mai multe dintre cazuri, cuplurile se încheagă la tinerețe când găsirea jumătății este procuparea fiecărui tânăr care nu iese din normă. De fapt, cred că, până în jurul vârstei de 30 de ani, asta este preocuparea de bază a tuturor, mai ales a femeilor.

A fi la casa ta, a fi în randul lumii e deja o dorință comună, iar cei care nu se pot încadra în normele nescrise ale societății, ajung deja să fie taxați drept ciudați. E deja un lucru comun că găsirea celuilalt se face mai mult sentimental, decât rațional, iar, pe de altă parte, este și firesc să fie așa, unde-ar mai fi romantismul vieții în comun? Căci îți trebuie mare răbdare, multă înțelegere și o enormă dispoziție spre compromis să poți rezista lângă celălalt o viață, și, daca nu există și sclipirea unei raze de romantism, numai cu raționalul, nu prea poți s-o scoți la capăt.

Închegate atît de devreme, deși nu cunosc  statistici, mă hazardez să afirm că cel puțin în 15% din cazuri, cuplurile se destramă pe parcurs din "nepotrivire de caracter", cum  sunau vechile verdicte ale tribunalelor comuniste (poate și astăzi s-o spune la fel?!). De ce asta? Pentru că nu poți să vezi în grabă că, în afară de vâlvătaia aia inițială care te mistuie pentru celălalt în primele luni, nimic nu prea te mai poate ține legat de el/ea. Prin urmare, ce ar trebui să aibă în comun cei doi, pentru a putea închega un cuplu?

În primul rând, un cuplu ar trebui să însemne echilibru, iar oamenii aia care-l alcătuiesc să știe să încline balanța exact atât cât trebuie, atunci când trebuie, pentru a restabili echilibrul precar în vremuri de criză. Iar echilibrul asta poate include: încredere, răbdare, înțelegere, toleranță, acceptarea compromisului, iar toate astea nu le poți face fără iubire. Nu, nu la genul ala de iubire arzulie ma gandeam! Ci la cea care înseamna o nesfârșită afecțiune, amestecată cu respect, cu duioșie, cu tandrețe, cu dăruire, iar astea se formează pe parcurs, în ani de zile de conviețuire cu bunele și cu relele ei. Atunci când simți că celălalt este carne din carnea ta, că el este pielea de pe mușchii tăi și gândurile tale nerostite, aceea este sigur iubire. Un astfel de cuplu se completează, se susține, se ține în viață printr-o astfel de iubire. Dar mai este ceva: in astfel de cupluri este loc si de foarte mult adevar. Da, aveți dreptate să gândiți că astfel de cupluri nu prea există, pentru că sunt rare, dar nu atât de rare pe cât ați fi tentați să credeți. Iar ca să vă dau un exemplu, așa au trăit cuplurile bătrâneilor aia pe care-i vedeți mergând de mână pe stradă la 70-80 de ani. Genul ala de iubire.

Ce ar trebui să mai aibă în comun un cuplu? Un amestec de idealism și de pragmatism, în doze foarte bine drămuite. Idealism, pentru că idealismul este un fel de motor al oricărei întreprinderi, iar traiul împreună se poate chema că este o întreprindere dificilă; pragmatism pentru că nu trebuie să pierzi din vedere dificultățile de cuplu ce pot apărea pe parcurs, prin urmare, o înarmare cu răbdare.

Nu în cele din urmă, partenerii unui cuplu ar trebui să aibă o pregătire de același nivel, gusturi și preocupări comune. Observați că nu vorbesc aici de potrivirea de vârstă, deși și aceea este importantă, deși nu neapărat. O vorba proastă, zice că, după ce te scoli din pat, ar trebui să mai ai și ce vorbi cu celălalt. Și nu puteți nega că statul de vorbă la oameni este la fel de important ca puricatul la maimuțe, ba chiar mai. Toate impresiile și trăirile noastre le exprimam comunicând și, cu cât este comunicarea mai elevată, cu atât placerea relaționării este mai mare. Așa cum obișnuiește să zică Pleșu, o discuție elevată face parte din "vrajirea" unei femei și crează afecțiuni elective. Și ca să vă marturisesc care ar fi imaginea mea de cuplu cea mai visătoare  este aceea de a sta cu partenerul într-o dimineață devreme într-o bucătărie spațiosă și luminată puternic de soare, luînd micul dejun, band o cafea, ascultând Mozart, discutând diverse și punând la cale treburile de peste zi. Iar mie aici nu mi se pare nimic ieșit din comun, doar limitat de situații.

E nevoie de pregătire, cultură, educație și preocupări egale, pentru că reversul este înstrăinarea. Unei femei deștepte și cultivate nu-i trebuie un burta-verde care să nu se dezlipească din fata televizorului, cu cana de bere alături și butonând telecomanda de pe un canal pe altul, in cautarea de meciuri de foot-ball,  răspunzand monosilabic le provocările de dialog pe diferite teme. În partidă, unui bărbat deștept nu-i trebuie o femeie predispusă spre pălăvrăgeală ieftină, vorbindu-i despre bucătărie, modă și mondenități. Prin urmare, plastic spus, fiecărui sac îi trebuie peticul lui. De multe ori însă, nu exista atâția saci câte petice, ori peticele sunt mult prea violent și vulgar colorate; de-aia si atâta însingurare în doi, de acolo și atâtea supraviețuiri la limită ori, în cazul mai fericit, despărțiri.

Cum sa nimerești atunci perechea potrivită, căci pare atât de greu?! Anecdotic, fostul meu profesor de semiologie din facultate avea o vorbă: "Cînd vreți să vă însurați/măritați, insistați să mergeți să-i cunoașteți parinții și rudele; și uitați-vă bine la ei căci, așa cum vi se pare familia, așa va deveni și-al vostru ". De bună seamă, nu se referea la asemănarea fizică.

Cum să cauți atunci? Cred că trebuie să evaluezi câtă afecțiune simți lângă celălalt; care sunt stările către care te poartă împărtășirea comună a ideilor; cât de mult îți lipsește când nu e lângă tine; ce ai fi dispus să faci pentru el; apoi, să meditezi la cum ar apărea relația voastră și peste zece, douăzeci, treizeci de ani și să vezi dacă te regăsești acolo. Să te gândești dacă l-ai putea îngriji când este bolnav și se află în mizerie; să vezi dacă te poți deschide în fața lui fără să te alarmezi că devii vulnerabil; să vezi dacă poți să îl consideri parte din tine, iar ceea ce i se întâmplă lui, să te doară la fel ca pe mâna ori piciorul tău bolnav. Dacă răspunsul este pozitiv la tot ce am întrebat aici, înseamna că ai găsit ceea ce îți trebuie. Iar ca să găsești, nu trebuie decât să privești, să analizezi și să fii extrem de cinstit cu amândoi. Să măsori de mai multe ori, în speranța că singura tăietură va fi cea perfectă, iar haina îți va veni ca turnată.