what was that?!




joi, 15 septembrie 2011

Despre îndoială

Motto: ”Când visează, omul nu se îndoiește niciodată!” (G.B. Show)

Căutând un motto care să fie cât mai sugestiv pentru acest subiect, și încercând să evit cartezianul ”dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum”, am observat, cu surprindere, cât de diferite pot fi părerile unor oameni celebri referitor la acest subiect. Unii consideră că numai proștii au certitudini, alții că, îndoindu-te, pierzi lucruri prețioase pe care nu le mai faci de frica eșecului, alții că îndoielile trebuie ascunse,  căci exprimându-ți-le, riști să pari necredibil. Evident, mi-a fost greu să aleg, pentru că am conchis că, a se îndoi ține de starea de reflexivitate a fiecăruia, prin urmare, de personalitate. Acesta este și motivul pentru care m-am oprit la citatul de mai sus care poate exprima un grad oarecare de adevăr despre starea de îndoială, dar lasă opțiunile deschise pentru o definire personală.

Dicționarul dă câteva sensuri pentru îndoială, deși fiecare dintre ele are, pe lângă sugestia îndoielii, și altceva în plus:  ezitare, dubiu, incertitudine, neîncredere, nesiguranță, rezervă, scepticism, șovăială. Numai că nu mi-am propus aici să analizez semantica cuvântului, ci să vorbesc despre starea ca atare și despre modul în care ea ne influențează existența. Să te îndoiești, înseamnă să iei în calcul și cealaltă față a lucrurilor și să ții seama de ceea ce poți descoperi acolo.

Deși nimeni nu poate fi sigur de nimic atunci când urmează să ia o decizie, îndoiala nu este o stare caracteristică tinerilor; începi să te îndoiești pe măsură ce îmbătrânești și îți pui întrebări, începi să definești și să delimitezi categorii, să  faci diferențe, prin comparație. Îndoielile apar  după căderile pe gânduri care, nici ele, nu le sunt sortite tuturor.  Odată ce începi să cunoști această stare și să-i acorzi atenția cuvenită, luarea unei decizii nu mai este atât de ușoară, căci vei gândi de două ori înainte să hotaraști o singură dată. Starea de îndoială se împletește atât de strâns în tot ceea ce facem, încât, unora, ea ne-a devenit a doua natură. Și-atunci ne putem întreba, e îndoiala o stare frecventă petru toată lumea, ori numai pentru unii?!

De bună seamă, există și oameni care nu s-au îndoit niciodată de ei și de nimic din ceea ce fac și gândesc, iar aceștia sunt oamenii care se pun pe ei în centrul lumii, cu soarele gravitând în jurul lor; însă nu eu sunt chemată să stabilesc dacă ei fac parte din categoria fericiți, ori nefericiți, probabil că este constructiv pentru ei, ca persoane, să viețuiască așa. Asemenea atitutudine ți-ar putea face însă invizbile multele nuanțe ale vieții, ea să devină mai ternă pentru tine,  alegerile pe care să fie mai neinteresante, căci lucrurile nu sunt, mai niciodată, doar albe, ori doar negre. Atâtea nuanțe intermediare pot colora viața, iar lor alegerile astea le pot scăpa.  Să n-ai nici un dubiu în ceea ce te privește înseamnă să urmezi un singur fir, să știi unde duce el, să prevezi totul și să nu te surprindă nimic. Din multitudinea de opțiuni tu s-o fi ales pe cea mai potrivită și să fi acționat în modul cel mai nimerit cu putință. Întrebarea este: în realitate, se întâmplă așa? Probabil că nu, căci gândul neterminat, fapta oprită la jumătate sunt și ele semne de îndoială menite să atragă atenția celui în cauză și să-l pună pe gânduri.

Trebuie să recunosc că eu una mă îndoiesc destul de frecvent, deși nu pot spune că mi-e greu să aleg. Balanța din mine cântărește și, dintre două soluții, o alege pe a treia. Dar nu pot să nu mă întreb, înainte de a lua o decizie: oare fac bine? ce fac eu îmi folosește, ori e de vreun folos cuiva? ce hotărăsc eu acum prejudiciază pe cineva? sunt eu cea care trebuia să facă asta, ori mă pripesc? e momentul acum, ori el deja a trecut? Ca să nu fiu părtinitoare, mă îndoiesc de tot ceea ce reprezint, de la: despre cum gandesc, cum arăt, cum le apar celorlalți, până la rostul meu,  sensul vieții,  mecanismele care ne împing mai departe, încercând să găsesc o scuză pentru îndoielile mele căci mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist.

vineri, 2 septembrie 2011

Tandrețea unui bărbat


Motto: Lucrurile pe care le-am dorit eu, nu le-am putut obţine niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi. Octavian Paler

Printre toate lucrurile agasante și stresante care mi-au bulversat săptămâna și cu care, dacă-aș fi rămas, oboseala mea la sfârșit de săptămână ar fi fost deplină, mi s-a întămplat să asist la o situație atât de ...inedită (?) ... deosebită (?) care mi-a colorat frumos o seară altfel pierdută din start. Și, atât de inedită fiind, m-am hotărât să v-o povestesc și vouă. Și vă avertizez că acest articol va fi altfel decât cele cu care v-am obișnuit până acum

Mă aflam într-o zi în biroul unui coleg, discutând profesional pe marginea unui document de serviciu anost, dar care cerea niște precizări și nu suferea amânare pentru a doua zi. Colegul meu, un om de vârstă medie despre care nu știu mai nimic, nu pare a se deosebi prin nimic de restul colegilor de vârsta lui, nici prin cultură, nici prin sensibilitate, nici prin preocupări. Iar, dacă mă gândesc la faptul că noi mai suntem și medici veterinari și nu ne putem lăuda că ne dau sensibilitatea și sentimentalismul afară din casă, uimirea mea ulterioară a fost multiplicată.

Cum spuneam, discutam și, de 2-3 ori în timpul discuției, i-a sunat telefonul mobil; de fiecare dată după ce a aruncat o privire fugară la apelant, l-a închis fără să clipească, pentru a nu mă lăsa pe mine să aștept, ori pentru a nu mă simți jignită. La următorul apel însă, privirea a zăbovit un pic pe ecran, a  cântărit  dacă să închidă, dar s-a răzgândit rapid și a răspuns. N-am putut decât să presupun că cea care l-a sunat a fost o femeie, după modul în care i s-a iluminat fața, i s-a înmuiat vocea și o duioșie deosebită i-a metamorfozat  fața  și atitudinea neutră de până atunci. Era ca și când i-ar fi răspuns unei femei de care era îndrăgostit, dar nu ca un adolescent aiurit, sau ca un tânăr prea nervos și grăbit, ci ca un matur stăpân pe sentimentele lui care, totuși, în materie de relații își mai păstrează (cum oare?) un anume grad de inocență; un bărbat neobișnuit care este în stare de o tandrețe deosebită, un gen de tandrețe pe care eu, deși pot spune că am trăit suficient, n-am mai observat-o exprimată la nici un  altul până acum.
 
Discuția a fost destul de scurtă, iar tonul ușor șăgalnic, fără a putea fi însă asemnănat cu flirtul, ori cochetăria, deși ceva din toate acestea la un loc se amesteca în discuție, păstrând însă tonul cel mai politicos și mai cald de care era în stare. A fost prima dată când m-am gândit că poate colegul meu nu e însurat și se află la începutul unei relații care-i place și care-l stimulează, și că trăiește poate un gen de idilă ca cele de pe vremea părinților noștri în care curtarea era lungă, comunicarea era esențială în cunoaștere și se scriau lungi scrisori în care flirtul era doar o aluzie menită să aprindă pasiunea, iar restul era așteptare.

Deși pare ilar, un moment cred că am invidiat-o pe femeia de la ”celălalt capăt al firului” pentru afecțiunea și genul acela de tandrețe deosebită care răzbătea din discuția și din toată atitudinea bărbatului din fața mea pentru ea. Fiind femeie și eu, evident că aș fi curioasă s-o cunosc, să văd ce femeie poate inspira cuiva asemenea tandrețe dintr-un soi atât de aparte cum eu n-am mai văzut până acum. Nu m-am îndoit niciodată că există bărbați tandri, deși, în tandrețea lor, întotdeauna am observat că se insinuează și o anume duritate inerentă. Însă episodul la care am asistat, nu numai că a bucurat-o pe ea, dar m-a bucurat și pe mine, fiindcă am putut vedea că astfel de sentimente și astfel de oameni mai există. Mă tem numai  că modul în care vi l-am relatat nu a putut fi la înălțimea momentului la care am asistat.


luni, 29 august 2011

Frustrările și resentimentele care ne macină viața

Motto: "Naşterea este suferinţă, decăderea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a fi unit cu ceea ce nu este plăcut este suferinţă, a fi separat de ceea ce este plăcut este suferinţă, a nu obţine ceea ce doreşti este suferinţă. Pe scurt, toate laturile experienţei făcute în cuget si în trup, cărora agăţarea le este inerentă, sunt suferinţă." Buddha

Privind la comedia umană, obișnuiesc să mă-ntreb, destul de des, ce le macină atât de tare existența unora încât ajung să nu mai simtă nici o poftă de viață. Ce anume îi schimbă până la a ajunge de nerecunoscut de către apropiați și le provoacă  o perpetuă suferință.  Ce intervine în viața lor încât nu mai găsesc nici o bucurie în a mai trăi, mai mult, ajung să-i urască pe cei din jur și arată lumii o față obosită și acrită. Căci, aparent, nu le lipsesc mijloacele de trai, o familie, o viață decentă. Numai că ei nu se pot bucura de ceea ce au dobândit! Natura umană nu-ncetează să ne surprindă și, din păcate, astfel de oameni nu sunt deloc puțini, deși gradele de afectare pe care le trăiesc pot fi diferite ca intensitate.

Așa am ajuns la concluzia că ei sunt, probabil, chinuiți de false frustrări și de remușcări. Spun false, pentru că frustrările adevărate presupun că ai fost lipsit de niște drepturi legitime și e aproape normal să suferi, să tânjești după ele. Dar în cazul frustrărilor false, suferinzii doar își închipuie că aveau dreptul la ele, fără a li se și fi cuvenit, vreodată, de fapt. Adevărate ori nu, frustrările pot ajunge, în unele cazuri, la depresii profunde, uneori ireversibile, și cred că acolo ar trebui căutată sursa celor mai multe dintre astfel de comportamente ori afecțiuni. Din pacate, cred că nu se acordă suficientă importanță, cel puțin nu la noi, rolului frustrărilor în apariția afecțiunilor psihice și a comportamentelor deviante de care suferă din ce în ce mai mulți oameni.

Cel mai des, produc frustrări așteptările din adolescență și tinerețe care, mai niciodată, nu ajung să se realizeaze, pentru că realitatea este mai dură și mai selectivă decât își închipuie, îndeobște, tinerii. De cele mai multe ori, nu capeți nici perechea pe care ți-ai dori-o, nici genul de copii la care ai visat, nici statutul social la care ai râvnit, nici bogăția ce pare firească și subânțeleasă, nici puterea care-i tentează pe cei mai mulți. Deși ai visat la ele; deși ai citit în cărți, ai văzut în filme că ele există și alții ajung la ele foarte ușor. Fetele fac greșeala să creadă că, dacă ești în trend și la modă, îl poți întâlni pe milionarul tânăr și frumos care să-ți ofere toate astea! Băieții pot fi  convinși că, la început de viață,  poți trage lozul cel mare care îți poate asigura tot.  Puțin sunt cei care văd în tenacitate și consecvență evoluția. Dar, cum spuneam mai sus, realitatea se dovedește foarte dură cu cei mai mulți, în urma ciocnirilor dintre vise și realitate apărând frustrările. Uneori, ele se conturează, cum am mai spus, în afecțiuni psihice. Alteori, la indivizii mai puternici, ele evoluează spre resentimente și invidie.

Resentimentele conduc la o ostilitate mascată, reținută, ori de-a dreptul evidentă față de cei care, cu viața lor, au reușit mai multe decât tine. Ostilitate care se reflectă în atât de românescul ”să moară și capra vecinului”, pentru că fericirea semenilor devine greu de suportat și de digerat. Se poate scrie o poveste întreagă despre ce nu le pot ierta oamenii semenilor lor, indiferent cât de apropiați le sunt și de firele sociale care îi leagă de aceștia. Unii nu le pot ierta altora existența însăși, pentru că ea este termenul de comparație pentru cea pe care-o duc ei. Alții, nu le pot ierta succesele, fie că sunt ele sociale, profesionale, materiale. Nu pot ierta nici cultura, inteligența, șansa și perseverența, chiar dacă cele din urmă depind  numai și numai de individ. Pentr-un resentimentar, tot ceea ce au dobândit alții pare nemeritat și demn de ură. Caci datorită lor, a celorlalți, el nu a căpătat ceea ce merita de la viață.

Ce este cel mai trist și deține rolul cel mai important  în căpătarea frustrărilor și resentimentelor, este că oamenii aceia nu au meditat, niciodată, cu atenție asupra motivelor care i-au condus acolo. Nu sunt în stare să-și aprecieze starea și gravitatea, prin urmare nu pot să se extragă din ea. Nu și-au pus niciodată problema dacă ei au greșit undeva sau dacă ei sunt chiar vinovații pentru traiectoria pe care au urmat-o. Nu au fost în stare de efort, nu au fost dispuși spre asumare, nu au dat dovadă de nici un pic de consecvență. De regulă, astfel de oameni, nu sunt în stare să recunoscă: am greșit. Este foarte trist că se poate trăi astfel, dar remediul se află, întotdeauna, în interiorul fiecăruia. Important este să sesizăm punctul în care ne aflăm și să avem dubii, să admitem că greșeala poate fi și-a noastră, dacă nu chiar numai a noastră. Așa, ne-am mai acorda o șansă.

vineri, 26 august 2011

Oamenii care îmi plac

Motto: ”Omul este singura ființă care trebuie educată.” (Immanuel Kant)

Trebuie să vă mărturisesc că îmi plac foarte mult ființele, iar, dintre ele, oamenii. E un adevărat spectacol să privești echidistant și fără prejudecăți oamenii și să-i vezi trăind. Evident, nu pot să fiu atât de nepărtinitoare și să îmi placă toți, dar am învățat, de-a lungul timpului să-i accept așa cum sunt și să nu mă grăbesc  cu judecăți și etichete. Asta nu înseamnă însă că ochiul meu critic e adormit, ci doar...împins undeva mai în spate.

Sunt un om prietenos și deschis până la naivitate, extrem de repede de câștigat dacă îmi place cineva, deși nu pot să îmi fac prieteni și amici fără discriminare. Sunt lucruri pe care le caut în oamenii pe care-i întâlnesc, și le apreciez acolo unde le găsesc. De aceea voi vorbi aici despre ele, ignorându-le pe acelea care nu-mi plac.

Îmi plac oamenii deschiși, care nu-și închipuie că fiecare dintre ceilalți este un potențial adversar și dușman, fiind, prin urmare,  tot timpul în gardă. Îmi plac oamenii sinceri care nu se mint nici pe ei, dar nici pe ceilalți și care emană încredere prin fiecare por. Îmi mai plac oamenii modești, care știu bine cine sunt, fără a face caz de asta, și fără a se crede unșii lui Dumnezeu pe pământ. Îmi plac oamenii veseli, fără inhibiții, care râd și-i fac și pe ceilalți să râdă, menținând, prin veselia lor, echilibrul tuturor. Îmi plac oamenii care au simțul umorului și zăresc ridicolul situațiilor înainte de a o face și ceilalți, detensionând, prin umorul pe care-l dovedesc, situații care se pot transforma în conflicte.

Îmi plac oamenii care nu se iau prea în serios și care se pot îndoi de ei, căci asta înseamnă că se consideră perfectibili și pot fi foarte flexibili. Ei nu se îmbată în propria lor glorie și sunt atenți  la ceilalți pentru a-și verifica atitudinea. Îmi plac oamenii moderați și care gândesc de mai multe ori înainte de a lua o decizie, în așa fel încât decizia lor să nu afecteze negativ pe nimeni. Ei pot veni în întâmpinarea ideilor celorlalți, chiar le pot îmbrățișa ideile, dacă acestea sunt fondate. Îmi plac și oamenii reflexivi, mai ales când rodul reflexivității lor se poate revărsa și asupra celorlalți. Pot să recunosc aici că sunt o snoabă și că-mi plac oamenii deștepți, dar că, deșteptăciunea fără toate celelalte atribute pomenite mai sus mă pierde repede, căci îmi dau seama că aceea e, mai degrabă, găunoșenie.

Îmi plac oamenii atenți cu ceilalți și deschiși și nevoilor altora. Dacă ei reușesc să evite a le face altora cea ce lor înșiși nu le place, au deja căpătat marele meu respect. Îmi plac oamenii care nu-și maschează emoțiile și-mi plac oamenii care ard pentru pasiunile lor cu flacără mare. Îmi plac oamenii care reușesc să se dedice altora fără a avea în asta interese ascunse, ci doar o mare dorință de a ajuta.  Ei se împărtășesc pe ei  înșiși cu ușurința cu care respiră, iar asta-i face fericiți. Îmi mai plac oamenii cinstiți, corecți și imparțiali, dar care păstrează, în tot ce fac, simțul măsurii și al umorului.

Mai sunt multe alte lucruri pe care le admir la oameni, dar, în esență, asta este ceea ce caut eu la alții. Iar asta este și ceea ce încerc eu să fiu. De fapt, am încercat să fac aici un exercițiu de admirație pentru calitățile umane.

joi, 25 august 2011

Echilibrul pe care cu toții ni-l dorim

Motto: "O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează aşa cum trebuie." Aristotel

Meditam deunăzi la încercările vieții și la ce-i poate determina pe oameni să cadă în depresii teribile, fără ca, aparent, căderile lor să aibă un motiv evident. Și n-am găsit altă explicație decât cea a inabilității  lor de a-și afla linia de echilibru călăuzitoare.

Moderație, echilibru, măsură - toate se condiționează una pe alta și, descoperind-o pe una, le dobândești și pe celelalte. Putem să alăturăm celor trei chiar și fericirea, pentru că și ea își are originea în echilibrul de care ne dovedim capabili. A ști cine ești, ce poți, cât  și ce îți trebuie, până unde să mergi, cât să dai și cât să aștepți, asta zic eu că înseamnă echilibrul pe care toți ni-l dorim. Există mai multe forme ale echilibrului, dar, în esență, echilibrul este de un singur fel: acela care te face să te simți întreg și să nu mai ai nevoie de nimic care să te completeze.

Echilibrul este, în primul rând, o chestiune de sănătate psihică, de asumare, de îndrăzneală și de curaj. E o pliere la pilda Slăbănogului căruia  Iisus i-a ordonat: ”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” De bună seamă, credința lui l-a vindecat pe acela, dar acesta este un exemplu că resursele pentru echilibru le descoperim în interiorul nostru, dacă știm să le căutăm cu perseverență și încredere. Nimeni din exterior nu poate construi pentru noi echilibrul de care avem nevoie, ori, dacă intermedierea lui depinde de alții, ajutorul altora nu poate constitui decât un echilibru precar pe care nu reușim să-l întreținem, neștiind cum.

Cultura contemporană promovează agresiv și deșănțat un tip de comportament social  și de autoapreciere care nu păstrează deloc proporțiile între înzestrarea de la natură a fiecăruia,  capacități, scopuri și  idealuri. În numele corectitudinii politice, se încurajează impostura, călcatul pe cadavre pentru a-ți atinge scopurile,  credința că tu ești cel mai important, totul ți se cuvine, totul îți este permis și dacă vrei, poți totul.  Iar aceasta este posibil fără minime nuanțări între indivizi, fără a ține cont că,  nicăieri în lumea  animală, vegetală  ori minerală, nu există egalitate de la natură.Cum cel mai ușor ne este să cădem în capcana laudelor, normal că nu stăm la îndoială în ceea ce privește faptul că merităm tot ceea ce ni se promite.

 Tragedia începe atunci când nu ajungem să  trăim ce ni s-a promis, căci noi am înregistrat mirajul unei vieți pline cu de toate ca pe un angajament, eventual, al destinului, față de noi. Neîndoindu-ne niciodată despre cine suntem și ce putem, începând din tinerețe, târâm după noi frustrări, nemulțumiri și  înverșunare, așteptăm ocazii care nu se mai ivesc, acumulăm ranchiune pentru reușitele altora,  căutăm vinovați pentru viața noastră nereușită. Și ne pierdem bruma de echilibru pe care o avem de la natură. Alergăm bezmetic spre disperare și depresii,  căutăm vinovați pentru nereușitele noastre, în loc să ne oprim, să deschidem larg ochiul interior și să încercăm să aflăm cine suntem și ce putem; să vedem care ne sunt limitele și ce putem face între aceste limite. Nu ne stau la îndemână căderea pe gânduri,  autoanaliza, despicarea firului în patru și căutarea sursei răului. Nu ne stă deloc la îndemână asumarea vieții noastre așa cum este ea. Neștiindu-le pe acestea, nu știm nici ce se poate repara.

Cum putem căpăta echilibrul, atunci? În primul rând, activându-ne ochiul autocritic și fiind mai duri cu noi, tocmai că pe noi ne iubim cel mai tare. Și, pentru că ne iubim, nu înseamnă să fim și iertători cu noi. Depistând unde, când și cât am greșit și întorcându-ne, dacă mai putem, să reparăm ce se mai poate repara. Îndrăznind, de fiecare dată când considerăm necesar, s-o luăm de la capăt și să nu lăsăm lucrurile neterminate.  Acceptând că există și lucruri pe care nu le vom putea face niciodată, pentru că nu suntem dotați pentru asta și învățând să renunțăm la timp. Punând în ordine ceea ce este în dezordine în viața noastră, fiindcă, altfel, nu ne vom căpăta mulțumirea.  Încercând să detensionăm toate situațiile încordate care nu ne pot conduce la nimic bun nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Încercând să ne aflăm limitele și să vedem cum ne simțim în acel loc.  Toatea acestea se fac meditând, acceptând, admițând, recunoscând, renunțând, îndrăznind. Dacă punctul final este unul în care ne recunoaștem, fără regrete, acela înseamnă că este echilibrul. Zic și eu...!



sâmbătă, 13 august 2011

Trecută-i vara...

Motto: "Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri."
(Mihai Eminescu)

Vara e pe trecute și, cu fiecare zi care se duce din ea, simt apropierea toamnei tot mai acut. În fiecare an aștept venirea ei plină de speranțe și de bucurie și aștept, de la fiecare dintre veri, să-mi aducă tot ceea ce nu mi-au adus celelalte. Probabil că fiecare își trăiește propriile neîmpliniri mai mici ori mai mari, prin urmare și eu, și aștept ca vara să fie cea care să -mi completeze golurile.

Pentru mine, vara este acel anotimp când nu mai suntem ai serviciului și ai căminului, care ne lasă răgaz si pentru noi, punându-ne în contact cu prietenii pe care nu i-am mai văzut din lipsă  de timp, ne face să visăm și ne conduce în locuri pe care nu le-am văzut niciodata, ne scoate afară din casă și ne îndeamnă să privim spre cer; vara este cea care ne aduce aminte că suntem tineri, ori, cel puțin, ne face să ne simțim ca și când am fi. Lumina soarelui ne însorește și pe dinăuntru, ne alungă depresiile și încearcă să ne schimbe perspectivele, uneori chiar reușind asta.

Iunie ne face exuberanți și ne silește la planuri. Începem să ne gândim  la liberate, la mare, la lungi plimbari, la adăstatul seara la terase împreună cu prietenii, ori doar cu amicii, oricum, suntem plin  de curaj  pentru vara care începe. Iulie ne face să numărăm zilele rămase și să facem provizii și bagaje; de regulă, iulie trece pe nesimțite. August ne strânge puțin inima, căci ne amintește de toamna cu toate grijile și cheltuielile ei; ne mai amintește de întoarcerea la serviciu, de un lung an de rutină, de obtuzitatea șefilor, de o muncă pe care unii dintre noi o facem fără vocație și tragere de inimă. 

Așa se face că luăm în bagajele  de concediu toate aceste griji cu noi și, stând întinși pe plajă,  ori în iarbă, cu vântul care ne aromește nările cu miros de iod și de sare, ori cu miros de brad, mai răscolim din când în când prin  ele. Și ne gândim că, totuși, toamna e departe, iar noi de-abia suntem în concediu. Dar, cu cât zilele se scurtează mai tare, cu atât devenim mai gânditori, deși mai avem încă de petrecut din vară.

N-aș ști să explic de ce, dar e ceva vreme de când, în mintea mea, se produc niște analogii referitoare la vârstele biologice și anotimpuri. Senzațiile trăite de-a lungul timpului m-au făcut să mă gândesc la primăvară ca la copilărie, la vară, ca la tinerețe, la toamnă, ca la maturitate și la iarnă, ca la bătrânețe. Și să asociez  vara cu  anotimpul înfloririlor și  al "de ce-urilor", iar toamna cu timpul coacerii și culesului, dar și al "pentru că-urilor".  Ambele mi-aduc însă aminte de "fugit irreparabile tempus" și de unicul sens de curgere, și că celor două nu le urmează decât gheața iernii căreia, oricum a-i lua-o, nu-i găsești nimic frumos.  Dacă e vorba despre ce aș prefera,  speranței și nesiguranței trăite în tinerețe și "de ce-urilor" rămase fără răspuns, sunt de multe ori tentată să le opun nostalgiile și certitudinile toamnei și "pentru că-urile" la care mi-a răspuns, deja, viața. 

Prin urmare, în concediu fiind, înainte de a pleca spre mare, n-am putut decât să reiau aceste ganduri și să mă  gândesc că trecută-i vara...

vineri, 5 august 2011

Cum devine cu "a-ți pune ordine în viață"

Motto: "Cu mâine zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi." (Mihai Eminescu)
 
La sfârșitul săptămânii trecute un prieten m-a facut geloasă dezvăluindu-mi planurile lui de week-end: printre altele, planuia să-și facă ordine în viață! Wow, mă gândesc, uite ce motivat e,  se cunoaște că e mai tânăr și că e bărbat, bravo lui și vai mie, eu de mult nu m-am mai gândit la asta. Eu, ca femeie, probabil că nu posed tenacitatea și consecvența necesare, m-am mai gândit. Drept pentru care m-au cuprins frământările, încercând și eu ceea ce lui părea mai mult ca sigur c-o să-i iasă.

Evident că a-nceput pentru mine o săptămână nouă, cu aceeași dezordine în viața  ca întotdeauna, dar cu gândurile tot acolo.  Iar într-o seară, încercând să adorm, mi s-a aprins un beculeț și mi-am zis chiar așa: "a-ți propune să-ți pui ordine în viață, e ca și când ți-ai  propune ca de mâine să comanzi un cer mai senin!" Și mi s-a părut că am și rezolvat problema, cel puțin pentru frământările mele, căci apoi am putut să-mi dau seama că viața nu poate fi pusă în ordine, cu adevărat, niciodată. Nu vom găsi nici puterea și nici voința necesare, fiindcă niciodată nu ajungem să știm cine pe cine determină, cine pe cine plănuiește, până unde suntem capabili să intervenim și să ne dirijăm viața. Și, mai ales, dacă e treaba noastră să facem asta!

Întotdeauna se va găsi un "de mâine" pe care să lăsăm lucrurile de făcut, întotdeauna vom găsi pentru noi înțelegerea necesară, prin urmare și scuzele. Dar și admițând că există oameni hotărâți să-și schimbe viața și încep prin a-și alcătui o listă de priorități, cât or să se țină de ea?  Putem să fim atât de consecvenți încât să nu ne abatem de la lista aia, ori putem să nu ne răzgândim? Dacă ne ținem strict de lista pe care ne-o facem,  suntem noi oameni, ori roboți? Și de unde putem să fim siguri că, eliminând arbitrarul din viața noastră, alegem ce e mai bine pentru noi? De fapt, trăim noi viața, ori ea ne trăiește pe noi?! Ne facem noi planurile, ori planurile noastre sunt deja făcute, iar noi nu trebuie decât să le urmăm?!

Acum, ce să zic, n-am trăit niciodată de azi pe mâine, dar planuri, cu adevărat, nu cred c-am fost vreodată în stare să urmez. De fiecare dată când m-am simțit constrânsă m-am trezit, mai degrabă, cu o atitudine de genul  "get out of my back", decât de conformare, iar asta nu mi-a trecut odată cu vârsta. Dar am dat vieții mele suficiență larghețe și spontaneitate încât și întâmplarea să-și demonstreze importanța ei. Fără să cred că le știu pe toate, eu cred că e bine să aflăm cine suntem, ce putem și cam ce am vrea, dar să lăsăm viața să ne conducă unde merităm și unde trebuie. Fiindcă niciodată nu vom ști, ajunși  la o intersecție de drumuri, dacă drumul  spre dreapta ne e mai favorabil decât cel spre stânga. Dacă nu facem abuz de opțiunile noastre în detrimentul nostru. Dacă, decât să trăiești regrete, nu e mai bine să trăiești nostalgii.