Echilibrul pe care cu toții ni-l dorim

Motto: "O coardă prea întinsă se rupe, o coardă prea slabă nu vibrează aşa cum trebuie." Aristotel

Meditam deunăzi la încercările vieții și la ce-i poate determina pe oameni să cadă în depresii teribile, fără ca, aparent, căderile lor să aibă un motiv evident. Și n-am găsit altă explicație decât cea a inabilității  lor de a-și afla linia de echilibru călăuzitoare.

Moderație, echilibru, măsură - toate se condiționează una pe alta și, descoperind-o pe una, le dobândești și pe celelalte. Putem să alăturăm celor trei chiar și fericirea, pentru că și ea își are originea în echilibrul de care ne dovedim capabili. A ști cine ești, ce poți, cât  și ce îți trebuie, până unde să mergi, cât să dai și cât să aștepți, asta zic eu că înseamnă echilibrul pe care toți ni-l dorim. Există mai multe forme ale echilibrului, dar, în esență, echilibrul este de un singur fel: acela care te face să te simți întreg și să nu mai ai nevoie de nimic care să te completeze.

Echilibrul este, în primul rând, o chestiune de sănătate psihică, de asumare, de îndrăzneală și de curaj. E o pliere la pilda Slăbănogului căruia  Iisus i-a ordonat: ”Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!” De bună seamă, credința lui l-a vindecat pe acela, dar acesta este un exemplu că resursele pentru echilibru le descoperim în interiorul nostru, dacă știm să le căutăm cu perseverență și încredere. Nimeni din exterior nu poate construi pentru noi echilibrul de care avem nevoie, ori, dacă intermedierea lui depinde de alții, ajutorul altora nu poate constitui decât un echilibru precar pe care nu reușim să-l întreținem, neștiind cum.

Cultura contemporană promovează agresiv și deșănțat un tip de comportament social  și de autoapreciere care nu păstrează deloc proporțiile între înzestrarea de la natură a fiecăruia,  capacități, scopuri și  idealuri. În numele corectitudinii politice, se încurajează impostura, călcatul pe cadavre pentru a-ți atinge scopurile,  credința că tu ești cel mai important, totul ți se cuvine, totul îți este permis și dacă vrei, poți totul.  Iar aceasta este posibil fără minime nuanțări între indivizi, fără a ține cont că,  nicăieri în lumea  animală, vegetală  ori minerală, nu există egalitate de la natură.Cum cel mai ușor ne este să cădem în capcana laudelor, normal că nu stăm la îndoială în ceea ce privește faptul că merităm tot ceea ce ni se promite.

 Tragedia începe atunci când nu ajungem să  trăim ce ni s-a promis, căci noi am înregistrat mirajul unei vieți pline cu de toate ca pe un angajament, eventual, al destinului, față de noi. Neîndoindu-ne niciodată despre cine suntem și ce putem, începând din tinerețe, târâm după noi frustrări, nemulțumiri și  înverșunare, așteptăm ocazii care nu se mai ivesc, acumulăm ranchiune pentru reușitele altora,  căutăm vinovați pentru viața noastră nereușită. Și ne pierdem bruma de echilibru pe care o avem de la natură. Alergăm bezmetic spre disperare și depresii,  căutăm vinovați pentru nereușitele noastre, în loc să ne oprim, să deschidem larg ochiul interior și să încercăm să aflăm cine suntem și ce putem; să vedem care ne sunt limitele și ce putem face între aceste limite. Nu ne stau la îndemână căderea pe gânduri,  autoanaliza, despicarea firului în patru și căutarea sursei răului. Nu ne stă deloc la îndemână asumarea vieții noastre așa cum este ea. Neștiindu-le pe acestea, nu știm nici ce se poate repara.

Cum putem căpăta echilibrul, atunci? În primul rând, activându-ne ochiul autocritic și fiind mai duri cu noi, tocmai că pe noi ne iubim cel mai tare. Și, pentru că ne iubim, nu înseamnă să fim și iertători cu noi. Depistând unde, când și cât am greșit și întorcându-ne, dacă mai putem, să reparăm ce se mai poate repara. Îndrăznind, de fiecare dată când considerăm necesar, s-o luăm de la capăt și să nu lăsăm lucrurile neterminate.  Acceptând că există și lucruri pe care nu le vom putea face niciodată, pentru că nu suntem dotați pentru asta și învățând să renunțăm la timp. Punând în ordine ceea ce este în dezordine în viața noastră, fiindcă, altfel, nu ne vom căpăta mulțumirea.  Încercând să detensionăm toate situațiile încordate care nu ne pot conduce la nimic bun nici pentru noi, nici pentru ceilalți. Încercând să ne aflăm limitele și să vedem cum ne simțim în acel loc.  Toatea acestea se fac meditând, acceptând, admițând, recunoscând, renunțând, îndrăznind. Dacă punctul final este unul în care ne recunoaștem, fără regrete, acela înseamnă că este echilibrul. Zic și eu...!

Trecută-i vara...

Motto: "Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri." (Mihai Eminescu)

Vara e pe trecute și, cu fiecare zi care se duce din ea, simt apropierea toamnei tot mai acut. În fiecare an aștept venirea ei plină de speranțe și de bucurie și aștept, de la fiecare dintre veri, să-mi aducă tot ceea ce nu mi-au adus celelalte. Probabil că fiecare își trăiește propriile neîmpliniri mai mici ori mai mari, prin urmare și eu, și aștept ca vara să fie cea care să -mi completeze golurile.

Pentru mine, vara este acel anotimp când nu mai suntem ai serviciului și ai căminului, care ne lasă răgaz si pentru noi, punându-ne în contact cu prietenii pe care nu i-am mai văzut din lipsă  de timp, ne face să visăm și ne conduce în locuri pe care nu le-am văzut niciodata, ne scoate afară din casă și ne îndeamnă să privim spre cer; vara este cea care ne aduce aminte că suntem tineri, ori, cel puțin, ne face să ne simțim ca și când am fi. Lumina soarelui ne însorește și pe dinăuntru, ne alungă depresiile și încearcă să ne schimbe perspectivele, uneori chiar reușind asta.

Iunie ne face exuberanți și ne silește la planuri. Începem să ne gândim  la liberate, la mare, la lungi plimbari, la adăstatul seara la terase împreună cu prietenii, ori doar cu amicii, oricum, suntem plin  de curaj  pentru vara care începe. Iulie ne face să numărăm zilele rămase și să facem provizii și bagaje; de regulă, iulie trece pe nesimțite. August ne strânge puțin inima, căci ne amintește de toamna cu toate grijile și cheltuielile ei; ne mai amintește de întoarcerea la serviciu, de un lung an de rutină, de obtuzitatea șefilor, de o muncă pe care unii dintre noi o facem fără vocație și tragere de inimă. 

Așa se face că luăm în bagajele  de concediu toate aceste griji cu noi și, stând întinși pe plajă,  ori în iarbă, cu vântul care ne aromește nările cu miros de iod și de sare, ori cu miros de brad, mai răscolim din când în când prin  ele. Și ne gândim că, totuși, toamna e departe, iar noi de-abia suntem în concediu. Dar, cu cât zilele se scurtează mai tare, cu atât devenim mai gânditori, deși mai avem încă de petrecut din vară.

N-aș ști să explic de ce, dar e ceva vreme de când, în mintea mea, se produc niște analogii referitoare la vârstele biologice și anotimpuri. Senzațiile trăite de-a lungul timpului m-au făcut să mă gândesc la primăvară ca la copilărie, la vară, ca la tinerețe, la toamnă, ca la maturitate și la iarnă, ca la bătrânețe. Și să asociez  vara cu  anotimpul înfloririlor și  al "de ce-urilor", iar toamna cu timpul coacerii și culesului, dar și al "pentru că-urilor".  Ambele mi-aduc însă aminte de "fugit irreparabile tempus" și de unicul sens de curgere, și că celor două nu le urmează decât gheața iernii căreia, oricum a-i lua-o, nu-i găsești nimic frumos.  Dacă e vorba despre ce aș prefera,  speranței și nesiguranței trăite în tinerețe și "de ce-urilor" rămase fără răspuns, sunt de multe ori tentată să le opun nostalgiile și certitudinile toamnei și "pentru că-urile" la care mi-a răspuns, deja, viața. 

Prin urmare, în concediu fiind, înainte de a pleca spre mare, n-am putut decât să reiau aceste ganduri și să mă  gândesc că trecută-i vara...

Cum devine cu "a-ți pune ordine în viață"

Motto: "Cu mâine zilele-ţi adaogi,/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi." (Mihai Eminescu)
 
La sfârșitul săptămânii trecute un prieten m-a facut geloasă dezvăluindu-mi planurile lui de week-end: printre altele, planuia să-și facă ordine în viață! Wow, mă gândesc, uite ce motivat e,  se cunoaște că e mai tânăr și că e bărbat, bravo lui și vai mie, eu de mult nu m-am mai gândit la asta. Eu, ca femeie, probabil că nu posed tenacitatea și consecvența necesare, m-am mai gândit. Drept pentru care m-au cuprins frământările, încercând și eu ceea ce lui părea mai mult ca sigur c-o să-i iasă.

Evident că a-nceput pentru mine o săptămână nouă, cu aceeași dezordine în viața  ca întotdeauna, dar cu gândurile tot acolo.  Iar într-o seară, încercând să adorm, mi s-a aprins un beculeț și mi-am zis chiar așa: "a-ți propune să-ți pui ordine în viață, e ca și când ți-ai  propune ca de mâine să comanzi un cer mai senin!" Și mi s-a părut că am și rezolvat problema, cel puțin pentru frământările mele, căci apoi am putut să-mi dau seama că viața nu poate fi pusă în ordine, cu adevărat, niciodată. Nu vom găsi nici puterea și nici voința necesare, fiindcă niciodată nu ajungem să știm cine pe cine determină, cine pe cine plănuiește, până unde suntem capabili să intervenim și să ne dirijăm viața. Și, mai ales, dacă e treaba noastră să facem asta!

Întotdeauna se va găsi un "de mâine" pe care să lăsăm lucrurile de făcut, întotdeauna vom găsi pentru noi înțelegerea necesară, prin urmare și scuzele. Dar și admițând că există oameni hotărâți să-și schimbe viața și încep prin a-și alcătui o listă de priorități, cât or să se țină de ea?  Putem să fim atât de consecvenți încât să nu ne abatem de la lista aia, ori putem să nu ne răzgândim? Dacă ne ținem strict de lista pe care ne-o facem,  suntem noi oameni, ori roboți? Și de unde putem să fim siguri că, eliminând arbitrarul din viața noastră, alegem ce e mai bine pentru noi? De fapt, trăim noi viața, ori ea ne trăiește pe noi?! Ne facem noi planurile, ori planurile noastre sunt deja făcute, iar noi nu trebuie decât să le urmăm?!

Acum, ce să zic, n-am trăit niciodată de azi pe mâine, dar planuri, cu adevărat, nu cred c-am fost vreodată în stare să urmez. De fiecare dată când m-am simțit constrânsă m-am trezit, mai degrabă, cu o atitudine de genul  "get out of my back", decât de conformare, iar asta nu mi-a trecut odată cu vârsta. Dar am dat vieții mele suficiență larghețe și spontaneitate încât și întâmplarea să-și demonstreze importanța ei. Fără să cred că le știu pe toate, eu cred că e bine să aflăm cine suntem, ce putem și cam ce am vrea, dar să lăsăm viața să ne conducă unde merităm și unde trebuie. Fiindcă niciodată nu vom ști, ajunși  la o intersecție de drumuri, dacă drumul  spre dreapta ne e mai favorabil decât cel spre stânga. Dacă nu facem abuz de opțiunile noastre în detrimentul nostru. Dacă, decât să trăiești regrete, nu e mai bine să trăiești nostalgii.

Vorbăria goală a remuşcării

Motto: " Am lasat în urma atîtea mari si greseli/ încît ma întreb, de ce trebuiau toate acestea?/ De ce ne trebuiau remuscari pentru a învata sa iubim? De ce trebuiau toate acestea, de ce?/ Da, trebuiau./ Trebuiau, poate./ Trebuia poate sa fim mai întîi vinovati/ pentru a învata sa iubim." (Octavian Paler)

Remușcare, regret, căință, părere de rău: multe fațete ale aceluiași sentiment născute din senzația de vină ce ne apasă când știm că nu am procedat cum trebuie,  legat de oameni și situații date. Sunt sentimente apăsătoare și recurente care nu pot fi alungate și care ne pot schimba existența celor care trăim o relație specială cu propria noastră conștiintă.

"Căințele cele de apoi întru nemica sunt" spunea Miron Costin și e cam tot ce mi-a rămas întipărit în minte din studierea cronicarilor români la începutul liceului; căci nimic nu mi s-a mai părut important, după aceea, din scrierile tuturor cronicarilor la un loc, decât  această constatare. Dar, fie numai și pentru atât, orele acelea n-au trecut degeaba, dacă mi-au dat de gândit pentru o viață în atitudinea mea față de ceilalți.  Căci o axă grozavă pot da unui tânăr la început de viață aceste vorbe calde, părintești, prea puțin judecătoare, dar atât de pilduitoare! Gândește-te la consecințe înainte de a face răul, spun ele, căci, după aceea, nimic nu mai poate fi îndreptat. Răul făcut, făcut rămâne, remușcarea ulterioară nu valorează mai mult decât ceapa degerată.

Prin urmare, tot ceea ce facem ulterior săvârșirii răului nu mai poate îndrepta răul făcut. Iar răul îl putem săvărși cuvântând ori făptuind, din neștiintă, ori cu rea credință. Deși nu pare, cuvântul poate răni mai tare decât fapta, căci o mie de justificări ulterioare nu-l mai pot convinge pe cel pe care l-am rănit că nu credem despre el ceea ce am afirmat cu ușurință și fără să cântărim consecințele. Cuvântul rostit prostește se întipărește în memoria celui rănit   și poate poate săpa adânc la baza personalității lui. Toate argumentele și dezvinovățirile ulterioare chiar nu mai înseamnă nimic, barierele au fost trasate, ruptura s-a produs și toate peticele și ața din lume n-o mai pot restaura. Cu cât vorbim mai mult despre păreri de rău, cu atât ne afundăm mai tare în înstrăinare.

Înainte să judecăm pe cineva, să cântărim; înainte de a jigni pe cineva, să cântărim de asemenea; înainte să luăm atitudine, să ne gândim dacă noi suntem cei în drept pentru atitudine. Și dacă aceea e atitudinea potrivită. Să cântărim mai întâi dacă toate pornirile noastre vindicative și jignitoare nu pornesc din intoleranță și să încercăm să ne-o înfrânăm; să ne închipuim pe noi în locul celui care este ținta răzbunării noastre și să judecăm dacă merită; apoi să ne gândim dacă putem viețui cu remușcarea și cu sentimentele de vină de după și să vedem dacă le putem îndura.Chiar dacă toleranța nu înseamnă iubire, ea înseamnă bună alăturare și deschidere spre dialog. Înseamnă că distanța dintre tine și celălalt nu devine de nestrăbătut și că orice soluție este posibilă.

Există o singură rețetă a ținerii la distanță a remușcărilor, ea aflându-se la îndemâna tuturor: moderația. Moderația în atitudine, moderația în vorbire, moderația în emoții. Pentru adolescenți, asta este imposibil; pentru tineri și colerici asta este foarte greu. Dar pentru cei care nu se înscriu acolo pot să spun  doar: cine are urechi de auzit... Și uite cum, din nou, reușesc să fiu un fel de mătușă...sfătoasă. Uneori, însă, și mătușile își au rolul lor...

Uitarea

Motto:  "Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea " (Gabriel Garcia Marquez)

Memoriei noastre afective uitarea îi este opțiune necesară și igienică. Ca prietenă a omului cea mai constantă și cea mai de încredere,   însoțindu-ne între naștere și  moarte, ea curăță tot ceea ce nu ne mai convine și nu ne mai place din existența noastră trecută, dureroasă ori rușinoasă  și, la toate poticnirile  existențiale, ne ofera mâna de ajutor de care avem nevoie pentru  a continua drumul. 

Întâmpinăm adeseori momente de mare cumpănă pentru noi și cei dragi nouă în care emoțiile ne copleșesc. Nu înțelegem ce ni se întâmplă, de ce tocmai nouă, cum de este posibil. Suntem la pământ emoțional,  reacționăm apocaliptic și ne gândim că nu ne vom reveni niciodată și nu vom putea să supraviețuim bulversantului eveniment.  Dar uitarea are grijă ca durerea să ni se estompeze, emoțiile să ni se lustruiască, iar viața să meargă mai departe, așa cum soarele răsare în fiecare zi. Caci  ființele sociale care suntem îngropăm în adâncurile memoriei noastre  amintirile neplăcute și dureroase, ne revenim și mergem mai departe!

Se spune ca "partir, c'est mourir un peu", însă nu putem spune același lucru cu privire la uitare, ea pregătindu-ne, prin mecanisme numai de ea știute, pentru noi începuturi, ținându-ne treze opțiunile. Sau, ca să-l contrazic pe Marquez, uitarea e cea care te pregătește pentru înviere, după rătăcirile în care ajungi să crezi că nu mai ești altceva decât un mort viu.

Mă gândesc acum și nu-mi pot lămuri dacă uitarea noastră este selectivă și indusă, ori este completă și spontană, dar sunt mai înclinată să cred că mintea noastră își folosește toate resursele pe care le are pentru a ne proteja ca ființe înzestrate cu rațiune. Acumulate într-o viață, nimeni n-ar suporta toate momentele de indoială, de durere, de rătăcire, de insingurare și de înstrăinare la care suntem expuși de  existența noastră socială. De aceea ne face bine să uităm și să vrem să uităm, căci numai așa putem începe să punem pietrele altei construcții. Și citeam undeva că, pentru a uita mai ușor, este bine să te gândești cât mai des și mai intens la ceea ce te supără, iar eliberarea se va produce mai ușor.

Sunt și oameni care susțin că cine uită merită să treacă din nou prin aceleași dureri și se afirmă asta mai ales cu privire la trecutul nostru politic. Dar, dacă n-am uita ce am trăit, ar însemna să târâm zi de zi  după noi  amintirile frustrărilor, nerealizărilor, neîmplinirilor și să ne îndreptăm, de bună voie, spre depresii devastatoare. E moral și sănătos să iertăm, apoi să uităm, neapărat în ordinea asta, căci, numai procedând așa, ne putem gândi la viitor, fără obsesii.  Uitarea ne ajută să ne acceptăm mai ușor și să-i acceptăm pe ceilalți mai ușor. Uitarea e înscrisă în fibra noastră ca cel mai potrivit ajutor de supraviețuire, prin urmare, iartă, uită, trăiește! Altminteri nu se poate...

Harta interioară

Motto: "Suntem cu toții pelerini aflați în aceeași călătorie, doar că unii dintre noi au hărți mai bune." Nelson Richard deMille

Mărturisesc, din start, furtul sintagmei "hartă interioară" (deși nu și al ideilor), dar alăturarea mi s-a părut fermecătoare și mi-am dorit un exercițiu de ...stil (?) pe această temă. Am oscilat însă între acest titlu și cel de "hartă afectivă", deși,  în text, cred că voi face referire la ambele, căci se aseamănă, după cât îmi pare, până la identificare.

Fiecare om care a trăit suficient să ajungă să conştientizeze ce trăieşte are propria lui hartă interioară punctată de trăirile emoţionale şi de evenimentele marcante. La unii, această hartă este mai aglomerată, la alţii, ea e mai săracă, dar parcursul nostru este bine trasat de cicatricile interioare. El  doar  e colorat diferit, în funcţie de intensitatea şi importanţa trăirilor trecute.

Putem identifica, pe aceste hărţi, în cenuşiu,  evenimentele timpurii ale copilăriei care s-au transformat în sentimente de frustrare persistente în comportamentul nostru de adulţi timoraţi, frustraţi şi resentimentari; mai putem identifica îndrăgostirile nefericite din adolescenţă și de la maturitate, în care respingerile celor  de care ne legaserăm afectiv, cu exuberanţa vârstei, ne-au marcat, mai târziu, comportamentul de ataşare. Găsim şi parcursul nostru de adulţi tineri în care aripile ne-au fost ajustate de viaţă, în funcţie de consecvenţa pe care am arătat-o ţelurilor şi idealurilor noastre. Dar găsim acolo, din când în când, şi calea punctată în roşu a emoţiilor pozitive care, deşi au fost, prin comparaţie, mai puţine, ne-au echilibrat sufleteşte şi ne-au dat speranţă şi puterea de a continua. Totul se regăseşte acolo clar şi fără greş, important este să avem curajul introspecţiei.

Asemenea hărţi ne ilustrează foarte bine evoluţia şi, dacă aceste hărţi ar fi vizibile pentru ceilalţi, comunicarea între oameni ar fi mult mai simplă, căci ai şti ce să eviţi să nu lezezi cicatrici, ori răni neînchise bine, în relaţiile cu ceilalţi. Dar şi expunerea la semeni ar fi, în acest caz, mult mai mare. Căci asemenea hărți ilustreză casele și gradinile sufletului nostru, înflorite, ori prea devreme veștejite, după cum ne-a trăit viata pe fiecare.

La nivel psihologic, hărţile interioare ne ancorează de evenimente, de oamenii pe care i-am întâlnit şi alături de care ne-am măsurat paşii, ori de lucruri; ne naştem oameni, dar, ca să devenim umani, ne trebuie multă ajustare la vremuri şi descoperirea unui mod măcar corect de relaționare cu ceilalţi. Reglarea paşilor doare, ori frustrează, dar ne încadrează şi ne raportează la societatea de care, oricât ne-am propune, nu putem face abstracţie. E genul de amprentă pe care timpul ne-o lasă. 

De multe ori, harta noastră interioară reţine, pentru totdeauna, pe lângă emoții, percepţii şi senzaţii (olfactive, vizuale ori de alt fel) și impresii: reținem  mirosuri legate de mare, de iarbă proaspăt cosită, de ploaie căzută pe pământ încins, ca sa dau doar cateva exemple, pe care le asociem, automat, cu anumite momente creatoare de bucurie și împlinire.


Dacă supraviețuim suficient, fiecare căpătăm propria noastră hartă interioară cu care ne completăm autocunoașterea; întinzând-o pe masa care este viața și descifrând-o, aflăm pe unde am fost, pe unde mai avem de umblat, unde și ce ne-a plăcut, unde și de ce nu ne-ar place niciodată să ajungem, ce n-am vrea să aflăm și ce n-am vrea să afle alții despre noi. O bună cunoaștere a hărții noastre interioare ne ușurează navigarea pe vreme de furtună. Iată de ce este bine să aflăm cine suntem, de unde venim, încotro mergem.

Despre compromis

Motto "Nu i-ar fi fost greu să le explice eroilor filmului,..., că, dacă doreau să se simtă acolo ca acasă, trebuiau să se lase în pace unii pe alții și fiecare pe el însuși. Să se străduiască să fie mai buni. Cel puțin, pe cât posibil. Cel puțin atâta timp cât ochii văd și urechile aud, chiar făcând față oboselii din ce în ce mai puternice. Să fim mai buni, dar în ce sens?" Amos Oz, Fima

Toată tinerețea m-am ferit de compromisuri, susținând sus și tare, în toate ocaziile, că eu nu pot face compromisuri, făcându-mi chiar un titlu de onoare din aceasta.  Dacă stau să mă gândesc bine, cred că eram  și intolerantă la multe lucruri, fiind convinsă că sunt depozitara adevărurilor de netăgăduit  și că eu am dreptate în tot ceea ce susțin. Probabil că o oarecare intoleranță este caracteristică tinereții, dar, dacă  continui să rămâi intolerant și mai târziu, e un semn că nu ai învățat nimic din  încercările la care te-a supus viața.

La înțelegerea de acum, aș spune că nu trăim cu adevărat, nu devenim înțelepți, până nu învățăm să acordăm compromisului locul potrivit în existența  noastră. Trebuie să fii întâi rănit de oameni dragi, trebuie să simți că lucruri pe care te bazai sunt relative, trebuie să simți că trebuie să renunți la tine pentru a face fericit pe altcineva, iar după accea vei înțelege ce  înseamnă și cât este de important să știi să faci compromisuri. Afirmațiile mele s-ar putea să contrarieze și să irite, dar, după ce mă voi explica, poate o să-mi dați dreptate.

Eu văd compromisul ca pe o formă de toleranță și de deschidere și nu poți învăța să-l accepți decât printr-o educație riguroasă și în urma a multe momente de meditație asupra sensului vieții. Ca să înțelegi ce este compromisul, trebuie să înțelegi rostul lucrurilor pe pământ și să ai idee despre de ce, cum, unde în ce scop ai venit pe lume. Să faci un compromis e primul pas înțelept într-o acțiune, pentru că doar așa poți începe o discuție de la egal, la egal. Inseamnă să-l întâlnești pe celălalt la jumătatea drumului, să-i ieși în întâmpinare și să întinzi o mână de care să se agațe. Să accepți că și celălalt poate avea dreptate și să fii dispus să-i acorzi credit. Ca să poți accepta compromisul, trebuie să intri în papucii celuilalt și să vezi cum te simți  și  cum umbli cu ei, lucru care mi-a devenit evident în tinerețe citind "Sa ucizi o pasăre cântătoare".

De bună seamă, să știi să renunți la convingerile tale și să accepți și punctul altuia de vedere este o artă, de aceea se vorbește, poate, despre arta compromisului. Cel mai frecvent,  se uzează de arta asta în diplomație, iar diplomația se bazează pe pașii mici, dar siguri, având în vedere doar scopul final. De bună seamă, diplomația nu este dezinteresată atunci când propune compromisuri, căci se presupune că din acesta ambele părți vor avea de câștigat ceva. Dar gasesc că este de o mie de ori mai bine să obții ceva prin buna înțelegere, prin acceptare, prin parlamentare, prin toleranță, decât prin război, care înseamnă intoleranță.

Ne amuză pe toți bancurile cu rabini care dau, judecând pricini, răspunsuri hazlii în genul: "tu ai dreptate, dar și tu ai dreptate, amândoi aveți dreptate!" Acesta este un exemplu de compromis! Adică mai pune tu, mai lasă el, ca să ajungeți acolo unde trebuie, la buna înțelegere. Sau ca în bancul cu evreul care se vaită că nu are suficient spațiu în casă și e îndemnat de înțeleptul Rabi să mai introducă în casă niște animale, apoi să le dea afară pe rând, și să constate că, dintr-o dată, lucrurile par mult mai favorabile decât inițial. După ce-ai depășit linia de intoleranță, prin renunțare, ajungi la idei mai bune, căci deja ai făcut un compromis.

Pentru mulți, compromisul înseamnă o pierdere imediată, o lipsă de prestanță și de putere, nevăzând în compromis partea lui incontestabilă de câștig. Numai că  nu poți  să faci compromisuri dacă ești un spirit primar, egoist și intolerant. Și nu poți să faci  compromisuri din postura de învins; trebuie să fii tu cel care poate decide, în deplină cunoștință de cauză, și care să dispună de hotărârea lui. Dar, pentru asta, trebuie să fi dobândit suficientă înțelpciune.

"Trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască", se mai spune, deși asta nu se aude foarte des în vremurile noastre. Și nu se aude pentru că, să accepți compromisul, îți trebuie obiectivitate, toleranță și detașare; trebuie să admiți, mai întâi, că tu ai putea să te afli în postura celuilalt; trebuie să prevezi tragedia care ar putea fi determinată de intoleranță. Trebuie să poți să te gândești și la ceilalți și să capeți sentimentul de responsabilitate. Trebuie să afli mai întâi că lucrurile importante și durabile se clădesc cu pași mici. Trebuie să înveți să vezi în lucrurile rele și partea lor de bine și să știi să ți-o faci favorabila.