Tu

aș zbura până la tine

dar tu nu mai ești demult acasă

primitorul tău suflet
s-a topit 
într-o mare de stele căzătoare

dar eu

ce mai pot face eu acum
când toate drumurile mele
te aveau drept sfârșit?!

O poveste

Știu bine că azi nu vei mai veni, e deja seară și soarele a coborât de ceva vreme prin spatele copacilor, spre o linie a orizontului care se tot îndepărtează. N-ai venit nici ieri, nici alaltăieri, niciodată în ultimul an de așteptare. Care a urmat altui an de așteptare, ba chiar mai multor ani. Ai întârziat într-atât încât nici nu mai știu bine pe cine aștept și cum arăți, ai devenit doar o imagine neclară a dorințelor mele. Mai știu că n-a depins de tine, n-a depins de niciun om știut sau neștiut, dar speranța mea avea nevoie să rămână vie, așa că încă te aștept.

Ultima dată când ai venit la noi în oraș era într-o iarnă umedă și lâncedă, cu zile murdare ca niște dâre pe un geam îngălat, nespălat de ani. Eram doi oameni singuri, deși fiecare trecuse bine de cincizeci de ani. Mă invitaseși într-o cafenea la fel de mohorâtă, la orele înserării, după ce străbătuseși hăbăuc centrul trist al Bucureștilor care pare că nu așteaptă niciodată pe nimeni, fiindcă îi suntem de ajuns doar noi, bucureștenii mai vechi sau mai recenți. Era să nu te recunosc nici atunci, dar poate că memoria mea era mai proaspătă, iar nerăbdarea ta mai tânără.

Nu cunoscuserăm într-o toamnă caldă și blândă, deja sunt zeci de ani în urmă, cu totul întâmplător, în gara ponosită a Sinaiei, eu cerându-ți o informație pe care o puteam afla cu ușurință și din mersul trenurilor, dar chipul tău plăcut, senin și evident aerian, m-a îndemnat să te abordez  cu un pretext. Am mai schimbat câteva vorbe, am făcut un schimb grăbit de telefoane, căci trenul tău tocmai intra în gară, iar eu mi-am notat numărul tău de oraș de provincie într-o agendă miniaturală care, pe atunci, nu lipsea din poșeta niciunei femei. Te-am sunat de câteva ori în acea toamnă a lui 90, dar nimeni nu mi-a răspuns niciodată la telefonul fix pe care l-am lăsat să apeleze îndelung. Până în preajma Crăciunului când mama ta mi-a răspuns că plecaseși, îți căutaseși norocul pe un alt continent. I-am lăsat totuși, într-o doară, numele și numărul meu de telefon, la care nu mă așteptam să te aud sunând vreodată.

(...)

Condamnarea la înțelepciune

Nu mai știu dacă parafrazez pe cineva, dar pare că suntem condamnați la înțelepciune. Mai devreme ori mai târziu, că vrem, ori nu, în măsuri diferite, toți ajungem la un anume soi de înțelepciune înscris în harta noastră genetică: aceea că nu mai poți ce înainte puteai și că ceea ce a trecut a trecut pe veci și nu se mai  poate face nimic pentru a remedia. Iar înțelepți devenind, prudența ne mănâncă sufletul și ne taie îndrăzneala. Astfel încât, într-un final, ne trezim întrebându-ne ca tatăl unui deja legendar personaj mioritic: și la ce ne mai folosește înțelepciunea câștigată?!

*Dante Gabriel Rossetti's La Pia de Tolomei

Simple gânduri la care îți poate fugi mintea, stând, într-o bună zi, cu o carte în brațe

• Unii sunt al naibii de deștepți și țin neapărat ca ceilalți să afle asta.

• Citind "Pasiune pură" a Lenei Andersson și având ocazia să analizez lucrurile lucid, o concluzie: nu există nicio cale de a-l face pe Celălalt să te iubească, dacă el nu-și dorește asta. Cei care iubesc, insistând, îi vor face pe cei iubiți să se îndepărteze și mai tare. Restul depinde de demnitatea fiecăruia, asta, bine-nțeles, dacă admitem că în dragoste mai este loc și de demnitate.

• Poate că lumea nu e dreaptă, dar minunată poate fi. Măcar în clipe.

• Relațiile virtuale nu sunt bune, zic unii, te rup de realitate. Dar visele sunt bune? Dar basmele sunt bune? Dar realitatea celor mai mulți dintre oameni e bună? De ce totul trebuie să fie palpabil, ca să fie acceptat?

• Sunt norii mai putin frumoși, dacă nu sunt palpabili?!

• Dacă oamenii ar citi cu atenție și ar învăța din ceea ce citesc, indiferent de sensibilitatea, vulnerabilitatea și labilitatea autorului care le relevă lumea, n-ar mai trebui să facă atâtea alegeri proaste și să sufere în urma lor, să se simtă singuri și nesiguri, abandonați și fără sprijin. În fond, viața toată e în cărți, dacă îți alegi bine cărțile și dacă alegi ce vrei să fii.

•  În ce măsură poți fi făcut vinovat de credulitate? Pentru că, cele mai multe lucruri care ni se întâmplă în viață se întâmplă pentru că avem încredere în ceilalți, în promisiunile lor de mai bine. E de vină cel care face promisiuni, ori cel care le crede?

• Ironie: pierdem jumătate din viaţă învăţând că putem, numai să îndrăznim; cealaltă jumătate o petrecem încercând să ne dezvăţăm de ceea ce am învăţat în prima.

• Pentru ca azuriul cerului să fie şi mai intens, din când în când, e nevoie ca nişte nori să-l păteze.

• Încă citesc corespondența dintre Ingeborg Bachmann și Paul Celan, corespondență întreruptă între ei pentru ani întregi, din motive minore. Mă întrebam daca pentru un om care-l iubește pe Celălalt ca pe jumătatea lui bună, în absența oricărei vești directe și adresate personal, e suficient doar să știe că celălalt e bine și-și vede de-ale lui, ca să-l poată iubi pe mai departe. Eu cred că nu; făcând parte din sentimentele "fierbinți", iubirea se răcește în timp, ba, uneori, se poate transforma în resentiment.

• Copilăria și tinerețea - acelea sunt niște perioade! Restul vieții este despre obișnuință. Din obișnuință, în obișnuință...

• Zidurile durează cât frica.

• Să exiști doar ca o poveste de viață în amintirea cuiva... dar nimeni nu te poate învăța cum să iubești, ca să nu dai greș. Eu cred ca nimeni nu știe, de fapt.

• Întrebările cele mai rele sunt cele retorice; pentru ca ele îți frâng, din start, speranța că vei obține vreodată un răspuns. Ele sunt ca o ușă pe care o întredeschizi ca să vezi ce este dincolo, dar un curent ți-o izbește în nas, închizând-o, și tăindu-ți, astfel, orice posibilitate de revelație. 

• Există mai multe porți de intrare în lume și nu depinde deloc de tine prin care dintre ele intri. 

• Suntem vinovați pentru toate visele pe care le luăm în serios.

• Modul în care căutăm sensul lumii ne deosebește de ceilalți. 

• Am trăit câteva zile de încrâncenare mută, dar azi se pare ca mi-am revenit: am reînceput să mă gândesc la "cai verzi pe pereți". De-o pildă, cum stă treaba cu "salvarea individuală", atât de indicată de unii în vremuri de cumpănă. Înțeleg ca poți să te exilezi exterior sau interior, ca să supraviețuiești. Dar ce fel de oameni se salvează individual?

• N-am înțeles niciodată cum unii oameni reușesc să fie niște vrăjitori ai timpului, făcând dintr-o zi, o săptămână. Cum nu mi-am dat seama niciodată unde se duce timpul meu când se duce, putându-mă declara, cu succes, regina timpului pierdut fără folos.

• Am constatat, cu stupoare, că în toată perioada mea de viață activă, adică de om care pleacă de acasă dimineața și se întoarce seara, pentru a urma un program zilnic, o înfiorătoare rutină m-a însoțit cotidian, fie că am mers la grădiniță, la școală, la facultate, ori la muncă. În acest interval mi s-a scurs și viața, considerând că mi-am trăit-o util, pe când mi-am trăit-o doar nefiind conștientă de trecerea timpului.

• Nu orice ușă pe care o găsim deschisă e deschisă pentru noi, dacă în pragul ei nu ne așteaptă nimeni. Sunt cazuri în care ea e deschisă conjunctural (a fost uitată așa), ori cu rea intenție, și, trecându-i pragul a explorare, pățim precum Alice, nemaiprididind să ne mirăm.

•  O confuzie curentă pe care o fac oamenii e că, în loc să-și caute locul în lume, îşi caută locul în inima altor oameni.

Despre risipire

Dacă îți este sortit să trăiești suficient, ai ocazia să observi în câte fărâme poți să te risipești de-a lungul unei existențe, ba și de câte ori poți ajuta la făcutul fărâme al vieții altora. Și acestea, pentru că unicul scop pe care l-ai avut în viață a fost să fii fericit, eventual să-i faci și pe alții fericiți. Deși nu are cine să-ți spună, și nici n-ai crede, că fericiți nu pot sa fie decât oamenii care, cândva, au fost nefericiți. Luăm lecții de viață în fiecare zi și ne chinuim să învățăm să trăim; când, în sfârșit, ni se pare ca am învățat câte ceva, se întâmplă că nu ne mai servește la nimic. Cum devine asta?!

Trăind, înveți că fericirea nu ține nici de cele materiale, nici de locuri, nici de persoane, nici de vremuri, nici de iubire, nici de hormoni. Fericirea nu se învață prin lecții de dezvoltare personală. Fericirea este doar a ta, interioară și personală, și ține de nivelul de speranță și de acel ceva ce constituie sufletul. Fericirea ține de cum știi să te adaptezi și să-ți placă în lumea în care ai fost adus fără să te întrebe nimeni.

Tocmai am citit undeva un citat din Chaplin despre iubirea de sine, atât de promovată în ziua de azi de toți adepții dezvoltării personale. Ironie, pierdem jumătate din viaţă învăţând că putem, numai să îndrăznim; cealaltă jumătate o petrecem încercând să ne dezvăţăm de ceea ce am învăţat în prima. Așa cum, odată, se promova sloganul "ești cel mai bun", indiferent dacă asta era adevărat sau nu, dar făcea bine la frustrări. 

Módele au promovat de-a lungul timpului tot felul de curente și idei false despre importanța ta ca persoană în cadrul colectivului sau societății, îndemnându-te să lași modestia la o parte și să te afirmi, pentru că poți face orice îți propui. Ei bine, oamenii nu sunt egali de la natură. Nu oricine poate face orice. Nu oricine poate avansa, iar neînțelegerea asta îi poate îmbolnăvi pe cei care iau în serios astfel de idei. Iar asta pentru că falși preoți predica false idei, în false cărți, ori în discuții de grup. Auzi, iubește-te mai mult! Dar cine, prin egoismul cu care suntem înzestrați de la natura, nu se iubește?! Pe când se va predica ideea: ține ochii larg deschiși și învață din tot ce ți se întâmplă?

Credulitatea în caii verzi pe pereți ne ajută și ea la risipire. Dar în ce măsură poți fi făcut vinovat de credulitate, pentru că nu doar tu ești cel implicat?  E de vină cel care face promisiuni, ori cel care le crede? Ei bine, pare că suntem  vinovați pentru toate visele pe care le luăm în serios, căci mersul lumii este mult mai întortocheat de-atât. Ca să știm, modul în care căutăm sensul lumii ne deosebește de ceilalți și ne ferește de risipire și de frustrări. Dar, despre frustrări, altădată.

neputințe

există multe uși de intrare în lume
deși nu ți-e dat s-alegi prin care intri
din mai multe feluri de rod menit
nu depinde de tine ce-o să rodești
dacă te gândești să zbori dimineața
pe la prânz poți să-ți afli aripile frânte
hotărând că nu mai este întoarcere
nu prinzi de veste când ratezi desprinderea 
neputințe înlănțuite îți susțin trăirile
în mijlocul acestora
te bucuri, totuși, că trăiești.

galbene căderile la umbra anotimpului

Galbene căderile la umbra anotimpului
despre  iubire nu mai știu nimic de mai an,
vise nu mai am, iar
despre necunoașterea aproapelui
peste tot se vorbește.

Toamnă neodihnită în toate lumile,
același galben aruncat peste tot,
călătoare spre o lume înghețată
gândesc ce vreau și rămân pe unde colind,
nu mai arunc zâmbete fără țintă
cui n-are nevoie de ele,
neștiind când m-am vrut printre oameni
să-mi strunesc sufletul cum se cuvine,
refuz să mai merg la umărul
unei lumi imposibile.

Septembrie îngândurat a octombrie

septembrie îngândurat a octombrie
fără speranțe, fără resemnări
cămășile mândriei abandonate pe crengi goale
sinele golit lăsat bine în urmă
în față multe dimineți și zile asemenea
(nopțile nu le mai socotesc)
sunt un hamster învârtind nebunește o roată
peste lume se așează încă o toamnă - 
și nu e ultima.

Vară aridă

e nedrept cum vara se-ascunde uneori
în câmpii de maci bucurând existențele altora
ignorându-te ca pe un fir de pai din miriștea cosită
tremurand resemnat după sfarșitul culesului.


în astfel de veri ți se întâmplă de toate
porționate delicat pentru dimineți, prânzuri și cine
cât să-ți poți înghiți conștiincioasă amarul
sinelui tău prea-ignorat.


într-o astfel de vară ciumpăvită
nu te-ai mulțumit doar să pleci, 
mi-ai lăsat un scorpion neobosit
să-mi otrăvească visele grele
când noaptea, obosită, îmi iau în brațe perna
constatând, pentru a câta oară,
că nu există singurătăți la fel.

e vară, dar n-o văd.  în vesele câmpii de maci
ea e ascunsă bine pentru mine.

Îndrăgostirile târzii

îndrăgostirile târzii sunt ca zilele blânde de toamnă
nu știi niciodată cât vor dura - nici nu-ți pasă -
tot ce vrei e să simți din nou starea, acea plinătate
îndrăgostirile târzii sunt ca boabele de struguri
găsite mult după căderea brumei în viile părăsite
au dulceață, au savoare, te bucuri de ele
deși ești conștient că nu-ți ajung de săturare
îndrăgostirile târzii sunt întâmplări la care 
crezi că nu mai ai dreptul deși nu-ncetezi să speri
că, poate, cândva, de nici nu știi unde
te vor ajunge din urmă
îndrăgostirile târzii.

Simple întâmplări

Plecăm puțin, iar ceilalți află așa că le este dor de noi
închidem o ușă și delimităm trecutul de mâine
uităm, dând prilej zilei de ieri să se piardă
plângem bucuriile trăite prea devreme ca și când n-ar fi fost
ne numărăm ridurile și învățăm ce-i viața:
femeilor ridurile mai mici le amintesc de clipa
în care au putut, dar nu au vrut, lăsând să treacă de la ele
ridurile mai mari le-ascund bine în suflet 
câte unul pentru fiecare dată 
când au iertat și-au iubit mai departe nimicul
pe acestea ca să le vezi, trebuie să stai în preajma femeii 
să-i depeni visele tale ani întregi, să te creadă,
deschizându-se ție ca florile ciudatelor plante
înflorite doar câteva minute într-o veșnicie. 

Stând pe malul unei ape curgătoare seara
putem vedea viața scurgându-ni-se pe dinainte
Ce bună ocazie e asta! Ce bun prilej să iei aminte...

Timpul

nu știam ce prieten mi-a fost timpul
învățător întotdeauna;
de la el am deprins că, grăbindu-mă,
nu fac decât să mă apropii mai repede
de timpul mărginit
de unde nimic nu mai are întoarcere;
tot de la el știu
că dragostea mea nu-i de pe acestă lume
de aceea nu am cum să-i ating pleoapele
și apăsat să i le sărut înainte de culcare
în fiecare noapte care trece în lipsă-mi;
tot timpul mi-a lăsat în urmă neîmplinirile
forțându-mi perspectivele
dincolo de ce puteam să sper
frângându-mi din când în când câte-o aripă
ce nebunește cuteza prea sus;
timpul, tot el mi-a stabilit o măsură
ca limită a limitei mele;
timpul mi-a fost întotdeauna totul
din păcate am aflat-o prea târziu.

Orice pustietate

Orice pustietate începe cu un vânt subţire
Cum numai toamna aduce câteodată,
Peste vorbe așternând alte vorbe,
Peste uitări, alte uitări neînsemnate.
Aruncînd priviri furișe spre primăveri
Nesortite să mai vină vreodată,
Realizezi nostalgia dureros instalată
Știind bine că nu te va mai părăsi.

Simți vântul acela și înțelegi doar pe jumătate
Cum drumul spre înapoi a fost șters,
Iar înainte speranță pentru tine nu mai este.
Tot ce poți este să te-ntrebi
Câte pustietăți vei mai străbate agale
Spre marele pustiu de unde nu mai este cale.

suspendare între lumi paralele

ai de dat şi nimeni nu se-ncumetă să ia.
 ai de iubit şi nimănui nu-i trebuie.

pierdute dimineţi
alunecă firave  pe lângă tine
neştiind cum să le aprinzi soarele.

inima fiicei rătăcitoare
nu arde cu flacără mare,
iar licărirea slabă
nu mai atrage pe nimeni. 

într-o zi, n-ai să-ţi mai dai seama
dacă eşti pe cale să te naşti,
ori ai murit fără să prinzi de ştire.

spre niciunde vor luneca grăbiţi
oamenii în care aveai încredere,
uitând că te-au cunoscut vreodată.

simţi doar o mare de durere
și mângâiere de niciunde.

toate drumurile
spre înapoi îţi sunt refuzate
spre înainte ...
spre înainte...

o trompetă spartă nu mai convinge pe nimeni de delicateţe

o trompetă spartă 
nu mai convinge pe nimeni de delicateţe
o buturugă nu a legat niciodată vreun rod
zilele care au apucat să treacă ştii că-s pierdute
dar nu simţi nici o tulburare lăsându-le să plece
atât de alene, atât de îndărătnice
încât  ele nu se pot hotărî să se afunde
în noaptea sorbindu-le fără întoarcere
nici nostalgia nu se lasă trecută puntea viselor
precum grădinile minţii  în alte primăveri devreme
în care nimeni nu mai plantează nimic

la început de anotimp ca la sfârşitul lui
nu te-ai mai simţit niciodată.

viitor

acceptăm greu că trecutul nu e recuperabil
cel mai greu ne vine seara când se mai duce o zi
în numele lucrurilor nefăcute
pentru nimeni nu există bagaj suficient de mare
să-i transporte ezitările, bâlbâielile, nespusele
îndrăznelile mereu cu aripile ciuntite
teama de ridicol cărată-n poșete
veșnicia lui ”de mâine-n colo”
predestinarea lui ”de ce mie”
credința că nu putem trece mai departe de cuvinte
exagerarea lui ”nu e cazul”, a lui ”nu se cade” 
de parcă am avea nenumărate vieți
și ne putem lipsi bucuros de câteva dintre ele.
ne-mpiedicăm în iubire și-o dăm la o parte
n-are cum să fie a mea, zicem, nu asta
nici următoarea, e insignifiantă, 
eu visez la una  neasemuită, poate mâine
sigur anul ce vine mă găsește
serile, oglinda ne arată un străin
călător paralel vieții noastre
respirând în locul nostru de când se știe
trăind în locul nostru și, dacă va putea
murind, într-o zi, în locul nostru
fiindcă noi sperăm, nu-i așa, la viitor.

ajun de sărbători

și toamnă nu mai e, iarna n-a venit încă
în curând, harnice femei
vor porni cruciada împotriva geamurilor
ștergându-le cum și-ar face curățenie prin viață
ele nu știu că fericirea nu privește prin ferestre
neavând ce să vadă
doar stă pitită în inimi așteptând să fie găsită
dar toate ezită, ezită
deh, oamenii nu pot trece mai departe
împiedicându-se în propriile lor gânduri .

așteptare

Am să uit că te-am așteptat azi, și-am să te-aștept și mâine,
doar și primăvara așteaptă iarna să se treacă,

iar toamna-i fură verii poamele  să le coacă.

De când mă știu, istoria mea e doar o lungă așteptare a ta
strecurându-mă pe furiș în visele pe care nu le vei visa.

Voi fi în stâlpii porților pe care nu le vei deschide niciodată,
și pe toate cărările pe care în veci nu vei trece.

Voi fi acolo, așteptând, suspinând, sperând, așteptând,
consumându-mă într-o neprielnică mie așteptare,
cu răbdarea statuilor din parc de care îndrăgostiții se reazemă,
trecându-le mereu cu vederea...

variațiuni

mai frumos decât frumusețea însăși
foarte tăcut îmi țineai mâna în mâna-ți
iar eu, în loc să mă bucur de apropiere,
gândeam recurent la obsesii târzii
că nu-i toamnă să nu mai adaug un an
șirului de mărgele țipător colorate
spălate răbdător de ape fără vârstă,
dar cum să pot altfel când
niciodată nostalgia nu mai coboară 
de pe umărul meu stâng povârnit
și copacii care poartă urme de răni
lăsate de nopțile rătăcite sub stele
mă tot agață în crengile lor șoptindu-mi
într-o seară oarecare, dintr-o lună oarecare,
la o oră oarecare
te poți simți iubit sau părăsit de soartă,
poți să ai toate cărțile câștigătoare în mână,
ori poți să ai pe umerii prea firavi ca s-o suporte
toată tristețea lumii
dar, la fel ca tine, foarte mulți alții
și nici măcar nu vă cunoașteți
și nici măcar nu vă bănuiți existențele
și nici măcar nu vreți să știți...
dar ce spun eu aici,
apa care mă spăla de păcate
a obosit într-o zi să mai curgă la vale 
și n-am mai putut să spun tuturor decât
noapte bună, eroi neștiuți, temători neștiuți,
ori, pur și simplu, oameni
când m-a împresurat băltind a disperare...

e pur si muove!

soarele nu-mi bagă în seamă
trezirea de fiecare dimineață,
timpul nu păstrează în el
amprenta pașilor mei diurni,
frumusețea îmi arată, rând pe rând, 
fețele ei abundent colorate
în movuri cernite de văduvă,
visele îmi țin loc de realitate în zilele
când nostalgia se stârnește din senin
și trepte, nesfârșite trepte
greu de urcat în genunchi
în zilele în care mă deștept bucuroasă,
alteori doar
prăbușiri spectaculoase în văzul lumii,
cu inima bine ținută în pumni să nu crape,
bâiguieli nesemnificative
în fața celor pe care-i iubesc
fiindcă nu știu cum se face,
dintre toate vocile pământului
am cultivat-o doar pe cea a tăcerii...