Orice pustietate începe cu un vânt subţire
Cum numai toamna aduce câteodată,
Peste vorbe așternând alte vorbe,
Peste uitări, alte uitări neînsemnate.
Aruncînd priviri furișe spre primăveri
Nesortite să mai vină vreodată,
Realizezi nostalgia dureros instalată
Știind bine că nu te va mai părăsi.
Simți vântul acela și înțelegi doar pe jumătate
Cum drumul spre înapoi a fost șters,
Iar înainte speranță pentru tine nu mai este.
Tot ce poți este să te-ntrebi
Câte pustietăți vei mai străbate agale
Spre marele pustiu de unde nu mai este cale.
Imi place, chiar daca nu ma-ncearca aceleasi temeri si nelinisti.
RăspundețiȘtergereMulțumesc, Denisa! ☺
RăspundețiȘtergere